Dacă agricultura ţărănească va avea un viitor în România, acest viitor
va depinde foarte mult de voinţa şi capacitatea noastră de a reveni la o
viziune agrară şi creştină asupra lumii. Mai suntem încă fascinaţi de
industrialism, a cărui prezenţă se face simţită în agricultură prin
marea fermă de tip industrial. Încă de pe timpul comunismului ne minunam
la auzul poveştilor despre vacile olandeze care dădeau zeci de litri de
lapte, despre fermele americane cu mii de tone de porumb la hectar şi
priveam cu dispreţ la Joiana bunicilor. Seara, venită de pe islazul
comunal, biata vacă dădea şi ea câţiva litri de lapte. Dar ce lapte!
Departe
de a fi o binefacere pentru omenire, minunile agriculturii industriale
s-au dovedit a fi un dezastru. Toate promisiunile ei sunt iluzorii. În
primul rând, s-a dovedit ca agribusiness-ul este incapabil să
supravieţuiască pe piaţa liberă fără masive subvenţii de la stat.
Fermele industriale de creştere a animalelor pompează hormoni şi
antibiotice într-o asemenea măsură încât porcii şi vitele n-ar mai
putea supravieţui sub cerul liber.
Ne-am mândrit mult timp cu marele
combinat de creştere a porcilor de la Timişoara fără să ne întrebăm care
sunt consecinţele ecologice şi rentabilitatea pe termen lung, ca să nu
mai vorbesc de aspectul umanitar al acestor fabrici de animale. Astăzi
puţini sunt românii care se opun cultivării plantelor modificate
genetic, şi încă mai puţini se opun cultivării plantelor oleaginoase
pentru biocombustibil.
În viziunea industrială asupra agriculturii,
ogorul, fâneţele sau animalele sunt considerate resurse care pot fi
exploatate până la epuizare, ca în industria extractivă.
Locuiesc în
SUA, unde industrializarea forţată a agriculturii a creat un adevărat
dezastru, ale cărui proporţii de-abia acum încep să fie percepute.
Fermierii americani şi familiile lor numără mai puţin de 2,5 milioane de
suflete, cu 91% mai puţin decât cifra din 1940; fermierul de rând are
de obicei 65 de ani, este cam pântecos din lipsă de exerciţiu fizic. De
cele mai multe ori îl vom întâlni nu pe câmp ci într-un birou, în faţa
computerului, vânând noi subvenţii şi scutiri de impozite sau jucând la
bursa din Chicago.
Douăzeci până la 40% din veniturile fermierilor
care practică agricultura de tip industrial provin din subvenţiile de la
stat. Şi, desigur, cele mai mari subvenţii le primesc cele mai mari
ferme. De fapt, sistemul de subvenţionare a agriculturii industriale
este un mod de a sprijini cu bani publici giganticele corporaţii
transnaţionale din domeniul agricol. Politicile guvernamentale şi nu
ineficienţa au distrus în SUA mica fermă de familie, aşa cum, în
România, agricultura ţărănească şi satul românesc au fost distruse de
comunişti şi nu de către o pretinsă înapoiere a agriculturii
tradiţionale.
Americanii, ca şi comuniştii, au întreţinut cultul
tractorului, al agriculturii mecanizate. Tractorul simbolizează trecerea
de la o agricultură bazata pe energia solară gratuită la una dependentă
de combustibili fosili şi o lungă listă de furnizori. Dacă acest tip de
agricultură este astăzi falimentar în SUA, agricultura practicată după
metode tradiţionale rămâne înfloritoare. Cel mai concludent exemplu ni-l
furnizează comunităţile Amish. Practicând o agricultură strict
tradiţională, fără mecanizare de tip industrial, comunităţile Amish au
trecut cu succes prin toate crizele.
Ferma industrială are un singur
avantaj: foloseşte mai puţină forţă de muncă. Nu se ia însă în
consideraţie faptul că mai putina forţă de muncă în agricultură înseamnă
mai multă mecanizare, care cere o enormă cantitate de energie
neregenerabilă. De fapt, dacă ne gândim mai bine, nu se economiseşte
nici măcar forţa de muncă. Când un fermier foloseşte un tractor care
trage după el o combină pentru a recolta grâul, acel fermier utilizează
forţa de muncă urbană din rafinăriile de petrol şi din industriile
extractivă, siderurgică şi constructoare de maşini. Dacă agricultura de
tip industrial n-ar fi subvenţionată şi fermierii ar trebui sa plătească
toate aceste costuri, ineficienţa sistemului ar deveni evidentă.
Sistemul de tip industrial de producere a alimentelor din SUA consumă
zece calorii de energie fosilă pentru obţinerea fiecărei calorii de
energie înmagazinată în hrană.
Industrialismul este o paradigmă
moartă. Este foarte eficient în a extrage energiile înmagazinate în sol,
subsol, în apă, aer, plante, animale şi oameni dar nu oferă stimulente
pentru ca aceste energii să se reconcentreze, să se adune la un loc
pentru a fi reutilizate în viitor. Sistemul industrial-tehnologic este
interesat doar de „investiţiile extractive“, adică investeşte doar în
mijloacele de exploatare, fără să investească în resursele regenerabile,
în cele care asigură viitorul. În sistemul economic actual, majoritatea
investiţiilor, inclusiv cele din agricultură, sunt evaluate în termeni
de „valoare prezentă netă“, nicidecum de valoare pentru generaţiile
viitoare.
Acest mod de gândire este considerat normal de mulţi dintre
noi. El este însă o anomalie. Industrialismul nu-i altceva decât o
patologie a spiritului uman. În Sfânta Scriptură, cultura care se
apropie cel mai mult de industrialismul contemporan este cea a Egiptului
faraonilor. În Vechiul Testament, în Deuteronomul, Egiptul este numit
în mod sugestiv „cuptorul cel de fier“. Este arhetipul biblic al unei
societăţi industriale.
Ce făcea Egiptul? Ardea energia ieftină
furnizată de sclavi, maşina industrială a acelor timpuri. Bogăţia
adunată la vârful piramidei era fabuloasă. Acest Egipt al Faraonului
divinizat nu mai cunoştea limite, a consumat până când a ajuns să se
consume pe sine însuşi. Dumnezeu a intervenit şi l-a pedepsit.
Societatea pe care poporul lui Israel urma să o constituie trebuia, în
planul divin, să se opună valorilor cultivate de Egiptul bolnav.
Egiptul
era o societate ierarhizată, totalitară, cu o agricultura centralizată
aflată sub controlul statului. Stă scris în Ieşirea (1 : 13): „De aceea
egiptenii sileau încă şi mai straşnic la muncă pe fiii lui Israel. Şi le
făceau viaţa amară prin munci grele, la lut, la cărămidă şi la tot
felul de lucru de câmp şi prin alte felurite munci…“.
De ce amintesc
toate acestea? Fiindcă noi n-am ieşit încă din cuptorul de fier, suntem
supuşi paradigmei economiei industriale, gândim în termenii unei
civilizaţii care exploatează atât „resursele naturale“ cât şi fiinţele
omeneşti pe o scara nemaicunoscută în istoria omenirii.
Trebuie să
ieşim din cuptorul de fier al industrialismului şi, în speţă, al
agriculturii industriale şi să revenim la agricultura tradiţională.
Astăzi, pentru România renaşterea agriculturii tradiţionale ar fi mană
cerească. Sfintele Scripturi ne spun că hrana, înainte de orice, este
expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de
oameni. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu: „Iată, eu le voi ploua
pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia
adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs ci un dar de
la Dumnezeu de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Dacă anul acesta
se fac roşii şi dovlecei şi grâu, sau nu se fac, depinde până la urma
de vrerea lui Dumnezeu. Acest lucru îl ştie orice ţăran, dar l-a uitat
agricultura de tip industrial.
Agricultura tradiţională există în
cadrul unei economii smerite care ţine cont de limite. O agricultură
care înţelege că noi toţi existăm în cadrul unei alte economii –
economia lui Dumnezeu, de la care toate ne vin. Este vorba de Marea
economie a creaţiei, aşa cum o numeşte Wendell Berry, un celebrul
scriitor agrarian din SUA. În această economie totul se leagă, este
interconectat, totul creşte într-o imensă Biserică. Agricultura
tradiţională este smerită, ştie să se conformeze Marii Economii a lui
Dumnezeu. În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale
bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la
creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Când ţăranul este smerit, are
credinţă şi respectă şi creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să
se teamă de greutăţi.
Când vorbim de viitorul agriculturii
tradiţionale româneşti, trebuie să ne referim în primul rând la această
agricultură smerită şi la relaţia ei cu Marea Economie divină. Economia
socialistă, ca de altfel şi cea capitalistă, nu era smerită, rupsese
legătura cu Marea Economie a lui Dumnezeu, considerându-se pe sine
singura economie posibilă. Atât comunismul cât şi capitalismul degenerat
de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în
cadrul plinătăţii zidite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de
El. Parte a industrializării socialiste, agricultura „ştiinţifică“ de pe
vremea comunismului nu avea haturi, nu avea limite. A răvăşit satele şi
a secătuit pământul. După 1990, agricultura noastră ar fi putut să
cunoască o mare renaştere. Din păcate, mulţi ţărani şi majoritatea
orăşenilor au continuat sa neglijeze Marea Economie, să nu-i respecte
limitele şi să nu-şi asume responsabilităţile pe care le aveau faţă de
ea. Autorităţile statului au continuat să fetişizeze sistemul de
agricultură industrială, aşa-zisele „elite intelectuale“ au dispreţuit
ţărănimea iar ţăranii şi-au luat lumea în cap, au părăsit ogoarele şi au
plecat în Occident unde au devenit proletari agricoli. Printr-o
politică premeditată de falimentare a agriculturii româneşti, ţăranul a
fost obligat să-şi abandoneze rolul tradiţional de iconom al
Proprietarului divin, altfel spus a renunţat să mai protejeze şi
administreze creaţia lui Dumnezeu.
Nu subvenţiile vor salva satul
românesc, ci restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu,
cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Această restaurare a
relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte
concrete.
O agricultură smerită nu se poate dezvolta armonios decât
în cadrul unor multiple şi diversificate economii agricole locale.
Aceste EAR-uri ar trebui să devină un obiectiv prioritar al statului din
mai multe motive. Ele ar furniza ţării hrana de calitate care este un
factor-cheie în asigurarea stării de sănătate fizice; ar asigura
autonomia alimentară a României şi una dintre bazele producţiei pentru
export; ar îmbunătăţi în mod substanţial ocuparea forţei de muncă prin
relocalizarea ei în zonele rurale; ar păstra tradiţiile şi valorile
româneşti şi ar promova solidaritatea socială. Pentru a realiza în mod
concret aceste obiective, statul ar trebui să-şi folosească resursele
sale pentru a susţine cu prioritate ţăranii individuali, gospodăriile de
subzistenţă şi semi-subzistenţă, fermele mici şi mijlocii care produc
în mod sustenabil hrană sănătoasa. Trebuie încurajate pieţele ţărăneşti
locale şi luate măsuri ferme împotriva „mafiei“.
Într-un cuvânt, nici agricultura, ca orice altceva, fie ea şi agricultură tradiţională, nu are viitor fără Dumnezeu.
atreiafortaromaniaprofunda
https://reflectiicotidiene.blogspot.com Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi. Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile. Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul „ceea ce se aseamănă se adună”.
Translate
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Sper sa putem comenta impreuna