Despre fanatism

Amos Oz (Israel): “Cum sa tamaduiesti un fanatic?”

11 Septembrie 2013 la 19:14

Este cu totul diferit sa vanezi o banda de fanatici in muntii Afganistanului si este cu totul altceva sa combati fanatismul.Nu posed experienta personala cu vanatul in munti, dar am anumite pareri despre natura fanatismului si despre caile de a te masura cu el.Atacul Americii la data de 11 septembrie 2001 nu a fost legat de saracie impotriva bogatiei. Pur si simplu nu a fost vorba despre cei care nu au si cei care au. Daca lucrurile ar fi stat atat de simplu atunci ar fi fost mai curand de asteptat ca atacul sa vina din Africa - cei mai saraci oameni - si sa fie indreptat asupra Arabiei Saudite si a statelor producatoare de petrol - cele mai bogate state.In realitate aceasta e o batalie intre fanatici care cred ca sfarsitul - orice sfarsit - justifica toate mijloacele si intre cei care credem ca nici un fel de tel nu justifica orice mijloace, criza prezenta in lume, in Orientul Mijlociu, in Israel/Palestina, nu este legata de “valorile Islamului” si nici de “mentalitatea arabilor”. In mod categoric este vorba despre vechea batalie intre fanatism si pragmatism.Mai vechi decat Islamul sau Crestinismul, mai vechi decat orice stat sau guvern sau sistem politic sau ideologic sau credinta - fanatismul este, din nefericire, o componenta prezenta intotdeauna in natura umana.Oamenii care arunca in aer clinici de facut avorturi in America sau ard moschei sau sinagogi in Germania nu se deosebesc de Ben Laden decat prin proportii, dar nu prin natura crimelor lor.11 Septembrie a provocat tristete, manie, uluire, soc, melancolie si dezorientare peste tot. Cine s-ar fi gandit ca secolul XX va fi imediat urmat de secolul XXI?

Expert in fanatism comparat

Copilaria mea in Ierusalim m-a facut sa fiu expert in fanatism comparat. Mergand inapoi spre anii ‘40 pot spune ca Ierusalimul copilariei mele era plin de profeti croiti de ei insisi, de reeducatori si mantuitori multipli. Pana si in zilele noastre fiecare al doilea locuitor al Ierusalimului poseda o formula personala de salvare instantanee.Fiecare spune ca a venit la Ierusalim - dupa refrenul faimos al unui cantec vechi - : “sa cladeasca si sa fie recladit de Ierusalim”, dar in realitate unii dintre ei, crestini musulmani, socialisti, anarhisti, reformatori ai lumii, au venit la Ierusalim nu ca sa cladeasca (si prin aceasta sa se recladeasca sufleteste) ci mai curand sa fie crucificati sau sa crucifice pe altii sau ambele.Exista o boala mintala stabilita si cunoscuta ca “Sindromul Ierusalim”: oamenii vin la Ierusalim, absorb aerul limpede al muntelui si apoi, deodata, se ridica si dau foc la o moschee sau la o biserica sau la o sinagoga. Sau altii isi dezbraca hainele, se catara pe o stanca si incep sa profetizeze.Pana si astazi in timp ce stau sa astepte un autobuz la Ierusalim oamenii complet straini unul de celalalt pot transforma strada intai intr-un seminar, incepand sa schimbe argumente despre politica, moralitate, strategie, istorie, identitate sau religie. Participantii la un astfel de seminar de strada incearca, in timp ce argumenteaza despre politica si teologie, buna sau rea, sa isi faca loc spre inceputul randului la autobuz. Fiecare tipa, nimeni nu asculta (cu exceptia mea, eu ascult din timp in timp, acesta fiind de fapt modul in care imi castig existenta).Nu de mult m-am definit ca expert in fanatism comparat. Aceasta nu este o gluma. Daca auziti vreodata de o scoala sau universitate care infiinteaza un departament de Fanatism Comparat, sunt gata sa candidez ca profesor. Fiind originar din Ierusalim si fiind un fanatic neconvertit, simt ca sunt pe deplin calificat pentru slujba.Poate ca a venit vremea ca fiecare scoala, fiecare universitate sa aiba cel putin un numar de ore de curs in Fanatism Comparat dat fiind ca acesta exista peste tot. Nu ma refer doar la manifestarile evidente de fundamentalism si fanatism. Nu ma refer tocmai la fanaticii evidenti, la aceia pe care ii vedem pe ecranul televizorului, in locurile unde multimi isterice isi ridica pumnii la camera in timp ce suiera lozinci. Nu la aceasta ma refer. Fanatismul este prezent aproape oriunde si formele sale linistite, “civilizate”, sunt prezente peste tot imprejurul nostru si poate si inlauntrul nostru.Eu cunosc oameni care sunt contra fumatorilor si care or sa va arda de vii daca ati aprins o tigara in prezenta lor; sau vegetarieni care va vor manca de vii daca mancati carne; sau pana si pacifisti - unii din iubitii mei colegi din miscarile de pace israeliene - care ma vor impusca direct in cap numai pentru ca am o idee putin diferita despre modul de a face pace cu palestinienii.Dreptatea fara compromisuri...Nu incerc insa sa pretind ca oricine ridica vocea lui sau a ei contra unui anumit lucru este un fanatic. Ceea ce vreau sa afirm este ca samanta fanatismului zace intotdeauna in dreptatea care nu poate face compromisuri - plaga a multor sute de ani. Bineinteles ca exista diverse grade de rau. Un militant al ecologiei poate fi fara compromisuri in dreptatea pe care o are, dar el sau ea va cauza foarte putin rau, comparandu-l, sa spunem, cu un purificator etnic sau cu un terorist.Conformitate si uniformitate, impulsul sa apartii si dorinta de a-i face pe toti sa apartina, este, se pare, cea mai raspandita, dar nu si cea mai periculoasa forma de fanatism.In cartea lui Monty Python “Viata lui Brian” exista o scena in care Brian spune multimii de discipoli: “Voi sunteti toti oameni individuali”, iar ei raspund: “Noi suntem toti oameni individuali”. Brian ii implora: “Voi sunteti fiecare diferit” si multimea murmura la unison: “Noi suntem fiecare diferit” - cu exceptia unui singur om care spune: “Eu nu sunt diferit” si atunci multimea infuriata il reduce la tacere. Mentionand deci ca uniformitatea si conformitatea sunt forme mai blande, dar raspandite ale fanatismului, ar trebui sa adaugam la aceasta categorie: cultul personalitatii, idealizarea conducatorilor politici sau religiosi si promovarea unor persoane pline de farmec “glamorous”.Secolul XX se pare ca a excelat in ambele forme de fanatism: regimuri totalitare, ideologii inversunate, sovinism agresiv, fundamentalism religios violent, pe de o parte - si idolatrizarea universala a Madonnei si a lui Maradona pe de alta parte, ca expresie a celui mai rau aspect al globalizarii - “kindergartenul” global plin cu jucarii si “gadgets”.Pana in secolul XIX majoritatea oamenilor din cea mai mare parte a lumii obisnuiau sa stie ca exista cel putin trei certitudini de baza: Unde imi voi petrece viata? Ce am sa fac ca sa imi castig existenta? Ce mi se va intampla dupa ce voi muri?Aproape fiecare stia ca isi va petrece viata acolo unde s-a nascut sau prin imprejurimi. Fiecare stia ca isi va castiga existenta intr-un fel asemanator cu felul de a-si castiga existenta al parintilor. Si fiecare stia ca daca vor avea o comportare buna in viata, vor pleca dupa moarte inspre o lume mai buna.Pierderea certitudinilorSecolul XX a erodat si distrus adesea aceste certitudini. Aceasta pierdere a certitudinilor elementare a dat nastere probabil unei jumatati de secol cu cea mai mare incarcatura ideologica posibila si care a fost urmata de o jumatate de secol centrata pe cel mai feroce egoism si hedonism si indreptata inspre “gadgets”.Pentru miscarile ideologice ale primei jumatati de secol, mantra era: “Maine va fi o zi mai buna” si “Hai sa ne sacrificam astazi si astfel copii nostri vor mosteni un paradis in viitor”.Catre mijlocul secolului, aceasta mantra a fost inlocuita de notiunea de “fericire instantanee”; nu dreptul, raspandit in trecut, de a te lupta pentru fericire, ci iluzia, raspandita in zilele noastre, ca fericirea este la indemana noastra pe rafturi si nu ai altceva de facut decat sa devii destul de avut ca sa ti-o poti oferi. Notiunea “si de atunci au trait fericiti pana la adanci batraneti”, iluzia fericirii care dureaza este acum un oximoron. De fapt, fericirea care tine vesnic, ca si un orgasm care tine vesnic, nu e deloc orgasm.Eu cred ca existenta fanatismului se afla in dorinta de a forta pe alti oameni sa se schimbe, in pornirea frecventa de a-ti educa si imbunatati vecinul sau nevasta sau a-ti schimba in bine copilul sau fratele in loc de a-i lasa pur si simplu sa fie ei insisi, sa existe.Fanaticul este cea mai putin egoista creatura:

Fanaticul e un mare altruist

Adesea fanaticul este mai interesat de tine decat de el insusi. El vrea sa iti salveze sufletul, vrea sa te reeduce, vrea sa te scoata din pacat, din greseala, din fumat, din credinta sau din lipsa de credinta, vrea sa imbunatateasca obiceiurile tale alimentare sau sa te vindece de bautura si de felul de a vota la alegeri.Fanaticului ii pasa extraordinar de tine, ori ti se arunca la gat pentru ca te iubeste cu adevarat, ori te strange de gat in cazul in care dai dovada ca esti needucabil. Intr-un fel sau altul fanaticul e mai interesat de tine decat de el insusi si aceasta pentru simplul fapt ca fanaticul are foarte putina personalitate sau nu are personalitate deloc.Domnul Ben Laden si ai sai nu urasc pur si simplu Apusul, mai curand ei doresc sa-l elibereze de valorile sale oribile, de materialism, de pluralism, de democratie, de libertatea de a vorbi, de eliberarea femeilor - toate aceste notiuni care in ochii fundamentalistilor islamici sunt foarte, foarte rele pentru sanatatea Apusului.Sa fim siguri: telul sau prezent este sa transforme pe musulmanii moderati si pragmatici in “credinciosi adevarati”, cei care vor inceta sa mai fie slabiti in credinta lor de catre valorile americane. Dar ca sa aperi Islamul nu trebuie numai sa dai lovituri puternice Apusului, ci trebuie eventual sa convertesti Apusul. Pacea va domni numai cand omenirea intreaga va fi convertita la cea mai rigida forma de islamism. O sa fie bine chiar si pentru voi. Ben Laden va iubeste. “World Trade Center” era un laborator al dragostei. El a facut aceasta pentru propriul vostru bine. El vrea sa va reeduce. Adesea toate acestea incep in familie. Totul incepe in mod precis cu impulsul sa schimbi pe cel drag in binele lui sau al ei, incepe cu impulsul sa te sacrifici pentru un vecin pe care il iubesti, aceasta incepe cu impulsul sa iti traiesti viata prin viata altcuiva, sa te sacrifici in scopul de a usura reusita aproapelui tau.Sacrificiul de sine consta adeseori in a starni senzatii de vinovatie celui care beneficiaza si in acest mod sa il manipulezi si controlezi.Daca as putea sa aleg intre cele doua mame stereotip, dintr-o gluma cunoscuta, una care-i spune copilului: “Termina-ti mancarea sau te omor” sau cealalta mama care spune “Termina-ti mancarea sau ma sinucid”, eu as alege probabil raul cel mai mic dintre doua rele - adica as prefera sa nu termin mancarea si sa fiu omorat decat sa nu o termin si sa port sentimente de vinovatie pentru tot restul vietii.

Vinovatia, un produs al Ierusalimului

Apropo de sentimente de vinovatie, ma tem ca va trebui sa recunosc ca vinovatia e un produs original al Ierusalimului. Vina a fost inventata de evrei in Ierusalim si apoi a fost raspandita in toata lumea de catre crestinism. Eu nu sunt deloc mandru de aceasta inventie ebraica-ierusalimica. De fapt, ca evreu, ma simt vinovat ca evreii au inventat vina.Sa ne indreptam acum spre rolul trist al fanaticului si fanatismului in conflictul dintre Israel si Palestina, intre Israel si o mare parte din lumea araba. Confruntarea israeliano-palestiniana nu e un razboi civil, ci un conflict international.In esenta nu este vorba de un razboi religios, ci teritorial, de o solutie dureroasa a problemei apartenentei pamanturilor.Fanaticii - de ambele parti - ar vrea sa transforme razboiul intr-un razboi religios, o disputa pentru locurile sfinte. Dar nu aceasta este esenta neintelegerii intre evreii si arabii palestinieni.Este vorba de o tragedie: un conflict intre o dreptate si o alta, intre doua revendicari la fel de puternice si convingatoare asupra aceluiasi teritoriu.Este oare “compromis” un cuvant murdar?Oare aceasta tragedie trebuie sa fie rezolvata in felul shakespearian sau in felul cehovian?Vestea cea buna din Ierusalim este ca acest conflict este in faza sa finala; in interiorul inimii lor, ambele popoare stiu ca in cele din urma va exista un compromis: solutia celor doua state - Israelul langa Palestina.Lipsa de cunoastere reciproca intre evreii israelieni si arabii palestinieni a existat aproape 100 de ani, dar astazi nu mai e o situatie reala. Astazi ambele popoare stiu ca celalalt partener nu va pleca de acolo.Primul pas: doua state, un aranjament facut cu dintii inclestati.Al doilea pas: colaborare, o piata comuna a Orientului Mijlociu, moneda comuna etc.Al treilea pas: un monument comun dedicat stupiditatii reciproce din trecut.Cele doua natiuni pasesc acum cu mult inaintea conducatorilor lor. Sharon si Arafat sunt ambii anacronici.
Remediul, simtul umorului

Ce pot face europenii? Cum ar putea Germania sa dea o mana de ajutor? Ar trebui intocmit un plan Marshall pentru Orientul Mijlociu?Daca imi promiteti ca imi veti lua urmatoarele declaratii impreuna cu cateva graunte de sare, atunci va voi spune ca, cel putin in principiu, am inventat deja remediul impotriva fanatismului. Remediul consta in simtul umorului. Nu am vazut niciodata un fanatic care sa posede simtul umorului. Nu am intalnit niciodata pe cineva cu simt al umorului actionand fanatic cu exceptia cazului cand el sau ea a pierdut simtul umorului, lucru care se intampla uneori.Deci situatia e foarte buna. Ramane numai sa pot sa comprim simtul umorului in pilule si sa pot convinge intreaga populatie sa inghita pilulele mele de umor si astfel sa devina imuna la fanatism. In acest caz se prea poate ca voi fi propus pentru Premiul Nobel, dar nu in domeniul literaturii, ci al medicinei. Totusi, fiti atenti: ideea de a comprima simtul umorului in pilule, insasi ideea de a face pe toata lumea sa-mi inghita pastilele de umor este si ea o idee contaminata de fanatism. Fanatismul e doar extrem de molipsitor. Il poti capata cu usurinta tocmai cand incerci sa-l combati. Cineva poate deveni fanatic, antifanatic sau un cruciat al anticruciadelor.Eventual, daca nu putem invinge fanatismul poate ca putem cel putin sa il stapanim. Dupa cum deja am afirmat, capacitatea de a rade de noi insine este o cura partiala; capacitatea de a ne vedea cum putem aparea in ochii celorlati este o alta cura. Foarte folositoare este si capacitatea de a invata sa existam in interiorul situatiilor deschise-inchise sau sa experimentam diversitatea.Eu nu predic un relativism moral complet, ci incerc sa subliniez nevoia de a ne imagina unul pe celalalt.La urma urmelor, aceasta este si profesia mea: sa scrii romane cuprinde, printre altele, nevoia de a te trezi dimineata, de a-ti bea cafeaua si de a incepe sa iti imaginezi - ce ar fi daca tu ai fi ea, ce ar fi daca tu ai fi el...In circumstantele mele personale doar o mica remodelare a genelor sau parinti cu alte caracteristici decat au avut parintii mei, si as fi putut sa fiu el, un colonist din West-Bank, un extremist ultraortodox.Cu multi ani in urma, pe cand eram copil, bunica mi-a explicat in termeni simpli diferenta dintre evrei si crestini. “Vezi, a spus ea, crestinii cred ca Mesia a fost deja aici o data si va reveni intr-o buna zi. Evreii sustin ca Mesia va veni pentru prima data in viitor. In legatura cu aceasta au existat multa manie si persecutii si s-a varsat mult sange. De ce?” - spunea bunica - “De ce nu pot astepta si vedea? Daca Mesia o sa vina si o sa spuna: «Hello, e bine sa va reintalnesc», atunci evreii vor trebui sa cedeze. Dar daca, pe de alta parte, Mesia o sa vina si o sa spuna: «How do you do?», atunci toata lumea crestina va trebui sa ceara scuze evreilor. Dar intre acum si atunci - trebuie sa traim si sa permitem altora sa traiasca”. Bunica mea era imuna la fanatism. Ea cunostea secretul trairii impreuna cu situatii deschise-inchise sau conflicte nerezolvate, cu diversitatea altor popoare.Dupa cum am spus, fanatismul incepe acasa.As putea incheia spunandu-va ca antidotul poate fi de asemenea gasit acasa, la indemana degetelor noastre. “Nici un om nu este o insula”, spunea John Donne, dar am sa indraznesc sa adaug ca fiecare dintre noi este o peninsula. Poate ca una dintre lectiile cruciale ale secolului nostru insangerat ar putea sa fie faptul ca trebuie sa fim lasati, cel putin partial, nerezolvati: legati pe jumatate de meleagurile familiilor noastre, comunitatilor si societatilor noastre si pe jumatate neschimbati, nemanipulati si nereeducati.Nici un om nu este o insula, dar nici un barbat sau femeie nu e numai o molecula a unei societati, natiuni sau rase. Fiecare este o peninsula si trebuie sa ii fie permis sa ramana o peninsula. Aceasta este, de altfel, esenta ultimei mele nuvele, “Aceeasi Mare”.

Idolul banului a distrus economia şi demnitatea omului: discursul neprevăzut al Papei Francisc la întâlnirea cu muncitorii şi şomerii din Cagliari

RV 22 sep 2013.
Vizita Papei Francisc în Sardinia a început, aşa cum s-a spus, cu o întâlnire care în câteva minute a catalizat atenţia agenţiilor de presă din lumea întreagă: a fost întâlnirea Papei cu muncitorii, şomerii şi întreprinzătorii din Sardinia.

La doar câteva zeci de minute după sosirea pe aeroportul din Cagliari, Sfântul Părinte a mers în Piaţa Yenne, unde era aşteptat de cel puţin 20 de mii de oameni, cei mai mulţi şomeri. Întâlnirea a început cu mărturiile muncitorilor aflaţi în şomaj tehnic.

Cuvintele unui tânăr care şi-a pierdut locul de muncă au dat peste cap organizarea acestui moment delicat al vizitei. Să ascultăm mărturia tânărului din Sardinia:
● „Urmările cele mai grele provocate de lipsa locurilor de muncă se răsfrâng asupra familiilor. Deseori, dispersarea soţilor şi greutăţile din relaţia cu fiii sunt consecinţele gravei crize de pe piaţa locurilor de muncă, în care din nefericire suntem implicaţi. Papa Francisc, eşti «tată» pentru noi toţi, nu lăsa ca turma ce ţi-a fost încredinţată să fie împrăştiată şi sfâşiată de răutatea acestui lup, care este lipsa de speranţă, un lup care înghite chiar şi vieţile noastre. Nu ne lăsa singuri!”

Mărturia tânărului şomer a lăsat în inima Sf. Părinte o impresie atât de puternică încât Papa a renunţat la discursul pregătit, pe care l-a înmânat succesiv arhiepiscopului de Cagliari. Pontiful a început să vorbească liber despre demnitatea muncii şi centralitatea omului în economie. Întorcându-se cu memoria la locurile natale, pe când tatăl său s-a mutat cu familia în Argentina, Papa Francisc a spus că au cunoscut în familie suferinţele crizei din anii ’30 ai secolului trecut:
● „Au pierdut totul! Nu găseau de muncă! Am auzit şi eu, în copilărie, vorbindu-se în casă de aceste vremuri. Eu nu le-am văzut, încă nu mă născusem, dar am simţit în casă această suferinţă, am auzit vorbindu-se de această suferinţă. Ştiu bine ce înseamnă şi trebuie să vă spun: «Curaj!»”

Dar, a reluat Pontiful, „sunt conştient că trebuie să fac orice pentru ca acest cuvânt – «curaj» – să nu fie doar un cuvânt frumos, spus în trecere. Să nu fie doar zâmbetul unui funcţionar cordial, un funcţionar al Bisericii care vine şi vă spune «Curaj!». Nu vreau să fie astfel! Aş vrea ca acest curaj să vină din interior şi mă ajute să fac tot posibilul ca păstor, ca om!”.

Sfântul Părinte a spus că ne aflăm în faţa unei provocări istorice, la care se poate răspunde numai prin „solidaritate şi inteligenţă”. Apoi a remarcat că primele două vizite în Italia, mai întâi în Lampedusa iar acum în Sardinia, au avut ca destinaţie câte o insulă. „În prima vizită”, a spus Papa, „am văzut suferinţa atâtor oameni care, riscându-şi viaţa, erau în căutare de demnitate, pâine şi sănătate. Erau refugiaţii”. Atunci, a continuat, „am văzut şi răspunsul Lampedusei, care deşi este o insulă, nu acceptat să se izoleze şi a continuat să-i primească pe refugiaţi. Acest fapt ne dă un exemplu de primire, de suferinţă şi răspuns pozitiv”. „Dar şi la Cagliari văd suferinţă”, a continuat Sfântul Părinte, care din Sardinia şi-a îndreptat privirea spre întreaga Europă şi lumea largă, afectate de drama crizei economice:
● „E o suferinţă care, după cum spunea unul dintre voi, te macină şi ajunge să-ţi fure speranţa. O suferinţă, cum este lipsa unui loc de muncă, ce te face să te simţi fără demnitate! Unde nu este de muncă, nu este demnitate! Şi aceasta nu este doar o problemă a Sardiniei – deşi aici e foarte puternică – şi nici nu e o problemă doar a Italiei sau a unor ţări din Europa. Este consecinţa unei alegeri mondiale, a unui sistem economic care conduce la această tragedie: e un sistem economic care a pus în centru un idol, un idol numit ban!”.

Dumnezeu, a reluat Pontiful, „a vrut ca în centrul lumii să nu fie un idol”, ci omul, „care, prin munca sa, să ducă mai departe lumea” creată de Dumnezeu. Acum, în schimb, „în acest sistem fără etică, în centru se află un idol şi lumea a devenit idolatră” în faţa banului:
● „Banii comandă! Banul comandă! Comandă toate lucrurile care slujesc acestui idol. Şi ce se întâmplă? Pentru a-l apăra pe acest idol, se încaieră unii peste alţii la centru dar cad cei de la margini, cad cei bătrâni, pentru că în această lume nu este loc pentru ei… Şi cad cei tineri, care nu găsesc de lucru şi astfel nu găsesc demnitate. Dar o lume în care generaţii de tineri nu găsesc de lucru este o lume fără viitor. De ce? Pentru că tinerii sunt privaţi de demnitatea lor!”

„E greu să ai demnitate fără un loc de muncă”, a observat Pontiful care a preluat suferinţa celor prezenţi exprimată la începutul întâlnirii prin lozinci în care nu cereau altceva decât un loc de muncă („Lavoro!”). Strigătul şomerilor, a spus Papa, „este o rugăciune necesară. Muncă înseamnă demnitate, muncă înseamnă să aduci pâine acasă, muncă înseamnă iubire!”. Dar „pentru a apăra acest sistem economic idolatru se instaurează «cultura deşeului»: sunt aruncaţi la rebuturi bunicii şi sunt aruncaţi la rebuturi cei tineri. Noi trebuie să respingem această «cultură a deşeului»!”

„Noi vrem un sistem economic just”, a reluat Sf. Părinte, „un sistem care să ne facă pe toţi să mergem înainte” şi „nu acceptăm acest sistem economic globalizat, care face atât de mult rău”. În centru să fie „bărbatul şi femeia, cum vrea Dumnezeu, şi nu banul!”.

Papa Francisc a recunoscut că „e uşor să spui cuiva să nu-şi piardă speranţa” şi totuşi e necesar a spune din nou că nu trebuie „să permitem ca speranţa să ne fie furată!”. Aceasta „este prezentă ca jarul sub cenuşă. Să ne ajutăm, de aceea, prin solidaritate, suflând în cenuşă, pentru ca focul să se aprindă încă o dată”. Speranţa „nu se confundă cu optimismul, pentru că speranţa nu este a unui om: speranţa o facem toţi împreună” şi trebuie sprijinită „între toţi, între voi toţi şi între noi toţi care suntem departe”.
● „Dar trebuie să fim înţelepţi, pentru că Domnul ne spune că idolii sunt mai vicleni decât noi. Domnul ne îndeamnă să avem înţelepciunea şarpelui şi bunătatea porumbelului. Să avem această înţelepciune şi să spunem lucrurilor pe nume: în acest moment, în sistemul nostru economic, în sistemul propus de globalizarea vieţii, în centru se află un idol, iar acest lucru nu este permis! Să luptăm cu toţi împreună pentru ca la centru, cel puţin în centrul vieţii noastre, să fie omul, familia, noi toţi, pentru ca speranţa să meargă mai departe. Nu lăsaţi să vi se fure speranţa!”

La încheierea acestui discurs, sau mai bine spus, a acestei mărturii personale, Papa Francisc a făcut o impresionantă rugăciune publică, menţionând în mod special locuitorii Sardiniei:
● „Doamne, nu avem locuri de muncă! Idolii vor să ne fure demnitatea. Sistemele injuste vor să ne fure speranţa. Doamne, nu ne lăsa singuri! Ajută-ne să ne ajutăm între noi, să uităm egoismul şi să simţim în inimă acel «noi», un «noi» care ne uneşte într-un popor care vrea să meargă înainte. Doamne Isuse, ţie nu ţi-a lipsit locul de muncă, dă-ne de lucru şi învaţă-ne să luptăm pentru muncă. Binecuvântează-ne pe fiecare dintre noi!”




Sursa Radiovatican

ROST… de Dan Puric

ROST… de Dan Puric

"Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri."

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.

Sursa facebook

In vremuri de restriste;Nicodim Munteanu, al doilea patriarh al Romaniei

La un an de la alegerea sa, de pilda, cand regele Carol II a abdicat, trecand prerogativele regale fiului sau Mihai si la carma tarii a venit un guvern prezidat de generalul Ion Antonescu, pastorirea i-a fost pusa la grea incercare de noua conducere a Ministerului cultelor, care, gasind sustinatori in randul unor preoti, a adoptat o pozitie de interventie directa in treburile Bisericii, incalcand atributiile patriarhului si dandu-i sa inteleaga ca, in noile imprejurari, ar fi mai potrivit sa se retraga din scaun. Indurerat de cele intamplate si cu grija ca nu cumva Biserica sa sufere ceva, la 30 septembrie 1940, prin doua scrisori adresate regelui Mihai si generalului Ion Antonescu, vladica Nicodim, judecandu-se aspru, si-a anuntat hotararea de a se retrage din scaunul patriarhal la metania sa de la manastirea Neamt. Isi motiva hotararea cu varsta inaintata si cu starea subreda a sanatatii, in urma unei mai vechi boli de inima, care recidivase, provocandu-i dificultati serioase.

Cererea i-a fost, insa, respinsa, trimitandu-i-se scrisorile inapoi, fara nici o rezolutie. O va repeta de doua ori, la 29 si 30 ianuarie 1941, dar cu acelasi rezultat, incat neavand de ales a ramas la locul sau, daruindu-se cu tot devotamentul Bisericii si neamului, cu atat mai mult cu cat, dupa rebeliunea legionara din 22-24 ianuarie 1941, raporturile cu autoritatile statului au reintrat pe un fagas normal de lucru.

A avut, asadar, o batranete zbuciumata, dar si o intelepciune deosebita, stiind sa conduca Biserica in toiul unor transformari nemaicunoscute pana atunci in viata Romaniei. In zile de cumplita framantare, pricinuite de razboi si in vremuri de rasturnari sociale, patriarhul Nicodim, infruntand ambitiile si cartirile rele si stand alaturi de credinciosi, a cumpanit drept si a gasit calea sa asigure Bisericii nu numai supravietuirea, ci si o lucrare normala si un rost in noua ordine care se nastea.

El a cautat sa intareasca si Ortodoxia, conducand in toamna anului 1946 o delegatie sinodala romana intr-o vizita la Moscova, cu scopul de a innoda legaturile traditionale intre cele doua biserici, intrerupte intr-o vreme.

In valtoarea vremurilor si in asprimea zilelor, vladica Nicodim a aflat si ragazul de a continua sa talmaceasca si sa tipareasca brosuri religioase, predici, cuvantari, pastorale, indemnuri catre credinciosi, peste care troneaza, insa, editia sinodala a Bibliei din 1944, pentru care a tradus 24 carti din Vechiul Testament si toate cele 27 carti ale Noului Testament.

Ii placea ceremonialul bisericesc, cum vazuse in Kievul tineretii sale, unde slujbele se oficiau cu mare pompa. Ca arhiereu, ne spun biografii, se lasa imbracat in mijlocul bisericii de diaconi care se miscau in jurul lui intr-un ritm dinainte invatat, in timp ce vladica, intr-o imobilitate imperiala, ridica doar mainile, din cand in cand, la nivele studiate, pentru ca ei sa se plece, sa ingenuncheze sau sa se ridice pe varful picioarelor si sa-i poata lega manecutele sau aseza omoforul cel mare. Isi confectionase mantii stralucitoare, mitre cu pietre pretioase, vesminte cu galon de fir aurit. Biserica trebuia sa fie imaginea vazuta a cerului celui nevazut.
Era un povestitor incantator si un vorbitor bisericesc interesant si placut. In predici si in cuvantari, trata subiectele intr-un mod tineresc, proaspat si captivant, impodobindu-si ideile cu margaritarele culese din textul Evangheliei si cu pilde legate de viata si intelepciunea oamenilor. Stilul era pururea ingrijit si curgator, iar rostirea curat romaneasca, pe intelesul tuturor. Nu citea cuvantarea niciodata, vorbea liber, facand astfel dovada agerimii mintii.

Cunostintele si amintirile sale erau o comoara. Daca si-ar fi scris memoriile, ar fi fost de o nebanuita bogatie de fapte si de chipuri si de un interes istoric deosebit. Din anii copilariei sale si pana la adanci batraneti, din Pipirigul Neamtului, de la Iasi, Kiev, Galati, Husi, Chisinau si Bucuresti, de la Lavra Pecerska si de la manastirile moldovene si basarabene, din tot locul pe unde a trecut si a lucrat, vladica Nicodim a adunat, cu o memorie cuprinzatoare si fidela, o mare zestre de amintiri, pe care le depana cu un farmec ce parea a fi innascut coltului de tara care l-a dat pe Ion Creanga.

Cateva dezvaluiri despre Comunism si manipularea istoriei

În ultimele luni, în dezbaterea culturală și publicistică românească a reapărut o temă veche de două secole - cine au fost dacii și cât de importantă a fost civilizația lor în epocă. În general, discuțiile au loc pe baza unor presupuneri și interpretări mai mult sau mai puțin profesioniste.

Despre daci s-a spus atât în perioada interbelică, cât și în anii comunismului, că erau buricul Europei. Cât de adevărate sunt aceste supoziții și care sunt sursele pe care se bazează avocații civilizației dacice? Pentru a obține lămuriri de specialitate l-am intervievat pe arheologul Ion Motzoi-Chicideanu. Specialist în obiceiurile funerare din epoca bronzului, domnul Motzoi-Chicideanu are o experiență de teren de peste trei decenii.

VIDEO "Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012": un film documentar, vizionat de sute de mii de români, răstoarnă toată istoria noastră

Sintagma «strămoşii noştri daci» ar trebui discutată

Domnule profesor, de ce credeți că civilizația dacilor a reprezentat o temă de dezbateri și de controverse încă de la fondarea statului național român?

Problema este puțin mai complicată, controversa nu se leagă neapărat de daci. Fiecare națiune, în momentul în care se afirmă pe scena politică și dorește constituirea unui stat are nevoie de identitate. Această identitate se obține şi prin apelul la origini. La noi originile s-au găsit în daci, sau în daci și geți.

EDITORIAL Dacii sunt cool, noi cum suntem?

Mitul strămoşilor constuit la cinema: Dacii, Columna şi Burebista

În geto-dacii adică.

Nu! Vedeți, dintotdeauna în cultura română se face imensă confuzie între originea dacilor și originea geților. Se spune că erau aceiași populație, dar denumită diferit în funcție de sursele romane sau grecești care i-au amintit. Însă mărturiile arheologice nu ne fac cu nimic să afirmăm acest lucru.

Vreți să spuneți că dacii nu aveau nici o legătură de rudenie cu geții?

Profesorul și mentorul meu în arheologie, Ion Nestor, m-a învățat că oasele, cioburile și pietrele nu vorbesc! Nu pot să spun dacă geții și dacii erau înrudiți. În primul rând nu le știm limba, ați auzit dumneavoastră de vreun monument de limbă dacă, getă sau daco-getă? Eu tot ce pot să fac este să interpretez materialele arheologice!

  
CLICK pe poze pentru GALERIE FOTO!

Deci, până la urmă, cine erau dacii, domnule profesor?

Prima mențiune despre daci o găsim la Caesar, în „De Bello Gallico". Dar este așa, o referire colaterală. Sigur, mai avem și textul lui Traian - „De Bello Dacico", pe care însă nu l-a scris el. În „De Bello Dacico" citim că efortul principal de război al lui Traian a fost în sud când a trecut Dunărea, și apoi în munți unde i-a învins pe daci fără probleme. Aceia din munți poate că se numeau daci pe sine, e discutabil acest aspect. Și atunci cartea despre războiul de la nord de Dunăre s-a numit „De Bello Dacico". Numai că anumite unele elemente de acolo, din munții Orăștiei, îi arată pe daci mai aproape de populațiile atestate arheologic în Transilvania şi chiar în Europa Centrală, mai exact de celți, deși cu unele elemente comune cu populațiile din Câmpia Română.

Un oraş cât Bucureştiul zace sub Sarmizegetusa

Dar despre geți ce anume cunoaștem?

Geții apar în textele lui Herodot, că locuiau și la nord, și la sud de Dunăre. În Câmpia Română există în momentul de față elemente arheologice care pot fi considerate getice. Au aparținut unei populații care a locuit de la poalele sudice ale Carpaților Meridionali și până undeva la munții Balcani. Aceasta este zona pe care ei au controlat-o, există o mulțime de descoperiri pe baza cărora se poate alcătui o schemă. În ce măsură geții au fost sau nu în Dobrogea iarăși este discutabil. Pentru că, în momentul în care Burebista a trecut Dunărea, nu prea a găsit acolo aliați locali și a adus trupe cu el.

Adică statul lui Burebista a supus prin război populațiile din Dobrogea?

Majoritatea oamenilor, și în primul rând nespecialiștii, înțeleg prin stat ceva asemănător concepției lor de astăzi. Adică cu guvern, cu primărie, cu poliție. Ceea ce nu se întâlnea la vremea respectivă. Atunci era vorba de anumite autorități care se extindeau pe baza unor schimburi reciproce - de alianțe, de acorduri de apărare reciprocă cu vecinii. Alianțele se făceau pe baza unor avantaje materiale care reprezentau fie piese, fie schimb matrimonial. După aceea erau promisiunile reciproce, un contract privind ajutor în caz de atac al unui adversar comun. Noi nu putem știi ce state au fost în zonă. În primul rând, pentru a discuta despre un stat îți trebuie un sistem juridic, un corpus de legi, instituţiile corespunzătoare care să-i asigure funcţionarea , un aparat de stat cu birocraţia respectivă pe care noi nu le cunoaştem. Trebuia să aibă o anumită reprezentare exterioară. Strict arheologic ele nu sunt dovedite şi de aceea se recurge la speculaţii entuziaste. Datele pe care le deținem noi despre ceea ce considerăm că a fost statul lui Burebista sunt reduse şi indirecte, provenind din dările cu părerea ale contemporanilor străini. Se poate însă reţine un aspect important - capacitatea lui de a ajunge până la coloniile grecești de pe litoralul Mării Negre și capacitatea de ași extinde autoritatea până în Slovacia.

Strămoşii noştri daci. „Ceauşescu se vedea un fel de Burebista comunist, care rezistă imperiului sovietic”

Înțelegem că prin diverse alianțe.

Prin asemenea înțelegeri, dar și prin raiduri de cucerire și de pradă, cum a fost cazul Dobrogei pe care l-am amintit anterior.

Putem spune că într-o zi anume Burebista a controlat tot spațiul acesta?

Care ar fi argumentele pentru a putea face afirmația aceasta? În orice caz, Burebista ca personaj a existat. O anumită putere a avut, pentru că a fost luat în considerare în exterior. Putere lui se exercita, probabil, într-un soi de alianțe, cărora le-am putea spune tribale, mai corect intercomunitare. Însă, repet, acesta sunt supoziții care trebuie demonstrate științific. Deseori, mai ales în discuțiile cotidiene, amestecăm rezultatele arheologice cu informațiile din textele scrise. Și credem că se pot îmbina. Ori în realitate, dacă le iei la bani mărunți nu, dimpotrivă. Trebuie făcută o precizare clară - arheologia nu se ia după texte, ci invers. Nu trebuie să căutăm arheologic o așezare după informațiile scrise pe care le avem despre aceasta. Pentru că ne putem înșela grav. Textele scrise trebuie confirmate de arheologie și nu invers.

Citeşte opinia unui istoric HISTORIA pe aceasta tema:
Cum falsificăm istoria României: dacomania şi romanomania

Atunci, de ce istoriografia română susține existența unui stat al lui Burebista, având ca suport etnic o populație geto-dacă?

Am mai spus, este vorba despre o construcție culturală, creată din nevoia de a identifica origini antice poporului român. Să vă dau un exemplu, legat de denumirea aceasta de geto-daci. În mijlocul Olteniei există contexte arheologice, staţiuni de pildă, în care s-au identificat elemente culturale specifice ilirilor. De ce nu-i numim pe locuitorii Olteniei iliro-daci, sau, dimpotrivă, iliro-geți?

Dacă dacii sunt înrudiți cu celții, geții cu cine ar fi înrudiți, de care civilizație sunt mai apropiați?

Este foarte greu de spus, de precizat. Geții ar fi mai apropiați de civilizația tracă din sudul Dunării.

FOTOREPORTAJ: Ţinutul locuit de daci, ascuns în Munţii Orăștiei, deasupra norilor

CLICK PE IMAGINI PENTRU FOTOGALERIE
  

Ar fi mai corect să spunem că pe teritoriul actual al Românei avem atestate arheologic două populații distincte - una daco-celtă și una geto-tracică?

Da, am putea. Însă pentru a confirma această supoziție trebuie ca săpăturile arheologice să fie bine efectuate, să fie corect şi complet puse în evidență/publicate, pentru ca apoi să fie corect discutate. Nu la nivelul populației, care nu știe despre ce-i vorba, ci la nivelul specialiștilor. Ori, asemenea discuții nu există. În nenumărate cazuri rezultatele arheologiei sunt luate, reîmpachetate și redistribuite într-o formulă care nu are nici o legătură cu realitatea. Câteodată după mintea arheologilor, și câteodată după câți bani se câștigă din emiterea unor concluzii care sunt in interesul politicului. Deocamdată, să tragi concluzii despre civilizația geto-dacă, pe baza informaţiilor disponibile raportate la massa imensă a celor, încă, nici măcar pipăite, este ca și cum te-ai uita la un elefant cu lupa. Discuți pe cât vezi!

DEMOLAREA ROMÂNIEI: Cetatea Sarmizegetusa, trecută de sub bocancul braconierilor sub șenilele buldozerelor

Vânătoare de daci în vremea comunismului

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu a fost martor și la campania agresivă de „redescoperire" a dacilor promovată de sectoarele de propagandă ale partidului comunist. Domnia sa își amintește că în anul 1979, printr-un decret prezidențial al lui Nicolae Ceaușescu, s-a creat în cadrul Institutului de Arheologie din București o secție de tracologie. Se spune că implicarea directă a lui Ceaușescu în această problemă se leagă direct de o vizită pe care i-a făcu-o Iosif Constantin Drăgan președintelui RSR în acel an. Drăgan activa puternic pe plan extern în problema „redescoperirii" dacilor, finanțând reviste și cărți pe această temă în româneşte (revista „Noi Tracii", de pildă) sau în limbi străine.

Zoe Petre desfiinţează teza "dacologilor": Tezele tracomane răspundeau trufiei primare a lui Nicolae Ceauşescu
Istoricul Ioan Piso: „Sunt bazaconii comunistoide sau fascistoide care apar periodic în peisajul nostru subcultural“

Tracologia

Propaganda a recurs la un artificiu pentru a da notă de rigoare științifică campaniei naționaliste, în cadrul căreia promovare dacilor, a tracismului necondiţionat al acestora, ocupa un loc important. Deşi conștienți că sursele literare și arheologice despre populațiile antice din România erau nesemnificative, istoria oficială, de partid, i-a inclus pe geto-daci în familia popoarelor tracice. Oricum, nici cu privire la traci nu avem informații relevante, insistă Ion Motzoi-Chicideanu: „Despre traci nu se știu multe decât din texte - au ocupat o zonă care nu este clar delimitată, la sud de Dunăre. Arheologii, în special bulgari, au identificat fără discuție unele monumente ca fiind trace".
În orice caz, despre prezența tracilor în Peninsula Balcanică existau mult mai multe certitudini decât despre alte populații. Pentru a-i lega de geto-daci de traci s-a recurs la un artificiu. A fost extras și scos din context un citat din Herodot, care spunea că „geții erau cei mai distinși și mai drepți dintre traci". Imediat geții au fost puși în legătură cu dacii și de aici argumentul propagandei comuniste că geto-dacii erau cea mai civilizată populație antică din sudul Europei.

Dezastrul de la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie - situri protejate UNESCO

Satul Ivrinezu, centrul lumii grecești!

Ion Motzoi-Chicideanu își aduce aminte că a fost o mobilizare extraordinară nu doar din partea istoricilor să susțină teza superiorității civilizației tracice. În anul 1987 sau 1988, s-a organizat la Muzeul Național un colocviu la care au fost obligați să participe toți specialiștii în istorie antică. Inițial nu au înțeles care era miza, până ce au ajuns la eveniment. În sală erau mai mulți gazetari de la ziarul „Săptămâna" condus de Eugen Barbu, publicație care avea frecvent articole pe teme dacice. La un moment dat a apărut și generalul Ilie Ceaușescu, „expertul" pe istorie al familiei prezidențiale. Misterul s-a rupt în momentul în care la tribuna a luat cuvântul un specialist în topometrie, care avea pregătită o comunicare despre „cel mai mare centru dionisiac din lume" (Dionis era zeul vinului în mitologia greacă). Respectivul topometrist identificase acest mare centru dionisiac în satul Ivrinezu din Dobrogea. Argumentul era de-a dreptul ilar: toponimul Ivrinezu își avea originea în limba franceză, din cuvântul „ivre", care înseamnă beat. Acesta susținea că substantivul „ivre" ajunsese în franceză dintr-o formă arhaică a unui cuvânt similar din limba greacă. Deci cu asemenea argumente se dovedea că în Ivrinezul dobrogean fusese venerat la mare înălțime zeul Dionis. Fără nici o altă dovadă. „Este de râs, dar când te gândești la consecințe este de plâns", concluzionează Ion Motzoi-Chicideanu.

Cinci traficanţi de comori dacice sunt cercetaţi pentru valorificarea ilegală a unor tezaure în valoare de peste patru milioane de euro

Asemenea exagerări se practicau la tot pasul, rememorează Motzoi-Chicideanu. Spre exemplu, Alexandru Vulpe, respectat arheolog şi istoric al antichităţii, a căzut pradă curentului tracoman, susținând în anii '80 că limba tracă era o „lingua franca", limbă de circulație internațională, în Europa de sud-est! Ulterior Alexandru Vulpe a retras aceste constatări şi, spre meritul său, s-a desprins de „cauza" tracismului. De fapt noi nu știm nici astăzi nimic despre limba tracă sau dacă.

Zalmoxis, primul creștin

Printre tezele care au făcut carieră din punctul de vedere al exagerărilor s-a numărat mitologia privindu-l pe Zalmoxis. Din izvoarele scrise antice știm că acesta era zeul suprem al dacilor și că fusese sclav al lui Pitagora. Dar sursele sunt foarte sărace în informații. În perioada comunismului național însă, despre Zalmoxis s-a spus că a fost cea mai importante zeitate din lume.

Unii autori au ajuns până acolo să afirme că dacii îl aveau doar pe Zalmoxis, acesta fiind un precursor al religiei monoteiste creștine. Inclusiv teologii intraseră în „febra" monoteismului zalmoxian și le solicitau dovezi arheologilor privind caracterul precreștin al civilizației dacice, își aduce aminte Ion Motzoi-Chicideanu. Arheologul rememorează că discuțiile despre religia dacilor ieșiseră din mediul academic. Spre sfârșitul anilor '80 se afla la o cafenea în centrul Bucureștiului împreună cu Nikolaus Boroffka, un coleg vest german, . Tocmai sosiseră de pe un șantier arheologic, aveau bărbile crescute și fețele arse de soare. Când a venit chelnerul să le ia comanda le-a dat o replică pe care cei doi și-o amintesc cu haz și astăzi: „Domnilor, arătați precum doi preoți daci". Aici se ajunsese cu mitologia legată de civilizația dacilor!

CLICK PE IMAGINI PENTRU FOTOGALERIE
  

FOTOGALERIE: De ce templul dacilor de la Sarmizegetusa este asediat de yoghini

Revista Historia a realizat în luna decembrie a anului trecut un dosar dedicat acestei teme - "Sunt dacii strămoşii noştri". Pentru cei interesaţi să lectureze poziţia pe care acestă publicaţie o adoptă faţă de această problematică click pe linkurile de mai jos:

„Niciunul dintre compatrioţii noştri nu are un stră-străbunic dac de care să-şi amintească”

Sintagma «strămoşii noştri daci» ar trebui discutată

Dacomania sau cum mai falsificãm istoria

Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“: Dacii, Columna şi Burebista

Aţi fost vreodată la Sarmisegetuza Regia? Ce ar trebui făcut, pentru ca Sarmisegetuza să îşi capete locul pe care îl merită în patrimoniul cultural şi turistic românesc?

Sursa Adevarul

Poveste cu talc. Calugarul si calatorul

Călugărul şi călătorul

Într-o zi, un călător mergea dintr-un sat în altul. Pe drum, a observat un călugăr care bătea toaca. Călugărul îi dădu bineţe călătorului, iar călătorul îl salută din cap pe călugăr.

Călătorul se întoarse către călugăr şi spuse:

- Scuzaţi-mă, vă supăraţi dacă vă pun o întrebare?

- Deloc, spuse călugărul.

- Am plecat din satul din munţii către satul din vale şi vreau să vă întreb dacă ştiţi cum este în satul din vale.

- Spuneţi-mi, răspunse călugărul, ce părere v-a făcut satul din munţi?

- Îngrozitoare! Răspunse călătorul. Ca să fiu cinstit, sunt bucuros să plec. Am găsit oameni foarte neprimitori. Când am ajuns acolo, am fost primit foarte rece. N-am reuşit să mă simt niciodată integrat în comunitatea satului, oricât am încercat. Sătenii erau foarte egoişti şi nu se purtau deloc blând cu străinii. Aşa că spuneţi-mi, la ce să mă aştept în satul din vale?

- Îmi pare rău să-ţi spun, zise călugărul, dar cred că vei avea parte de acelaşi lucru şi dincoace.

Călătorul şi-a lăsat capul în jos dezamăgit şi a mers mai departe.

Peste câteva luni, un alt călător trecea pe acelaşi drum şi a dat şi el peste călugăr.

- Bună ziua, spuse călătorul.

- Bună ziua, răspunse călugărul.

- Cum o duceţi?

- Sunt bine, a răspuns călugărul. Unde mergeţi?

- Mă duc în satul din vale, răspunse călătorul. Ştiţi cum e acolo?

- Da, a răspuns călugărul. Dar mai întâi spuneţi-mi de unde veniţi.

- Vin din satul din munţi.

- Şi cum a fost acolo?

- A fost minunat. Aş mai fi stat dac-aş fi putut, dar trebuia să-mi continuu călătoria. M-am simţit ca şi cum aş fi fost un membru al familiei în acel sat. Bătrânii mi-au dat multe sfaturi, copiii au râs şi au glumit cu mine, iar oamenii, în general, au fost buni şi generoşi. Îmi pare rău că am plecat de-acolo. Întotdeauna va avea un loc special în amintitirile mele. Şi cum e în satul din vale? A întrebat el încă odată.

- Cred că e cam la fel, a răspuns călugărul. La revedere.

- La revedere şi mulţumesc, a răspuns călătorul zâmbind şi ducându-se în drumul lui.

Poveste luată din cartea Tehnicile programării neuro-lingvistice, autor Sue Knight, pag.54.

Nota autoarei

Conţinutul povestilor sugerează soluţii pentru problemele existente, furnizează informaţii despre regulile şi conceptele importante, prezintă ideologii şi fac posibilă lărgirea repertoriului de concepte, valori şi soluţionări de conflicte. Poveştile pot vindeca un simptom, pot modifica sau transforma o relaţie trăită ca fiind nesatisfăcătoare sau dureroasă, pot repara relaţii conflictuale şi pot determina o schimbare în modul de viaţă. Genuri precum poveştile, basmele, miturile, fabulele, parabolele sunt unelte de terapie care pot schimba oamenii, findca ele nu încetează niciodată să vorbească ascultătorilor. Dăruiesc aceste poveşti cititorilor, cu gândul, că voi singuri le veţi înţelege sensul şi mesajele pe care veţi fi pregătiţi să le primiţi.

Sursa psychedeli

Cuza Voda si Biserica Ortodoxa

Why?!!!

It is during this election cycle more so than at any time in my life time that the lines are being drawn between whether or not the United States of America remains to be a country founded on the principles set forth in the Declaration of Independence, or it transforms irrevocably into an elected dictatorship with power concentrated in the executive branch and more and more control being transferred from the Congress and the people to the president.Why do I say this? What proof do I have to back this up? Let’s consider government spending as a percentage of GDP. According to this chart , government spending as a percentage of GDP was nearly 42% in fiscal year 2010. These are the highest levels of government spending since WWII. Moreover, since its most recent low of 20% in 1948, the rate of government growth as measured by this index has grown steadily to its current high. In other words, the rate of government growth has been slow and incremental. That is until Barack Obama assumed office in 2009. At that time, the rate of government growth jumped up dramatically from 37.39% to 42.11%; more than the entire rate of growth during the Bush years (which grew from 33.61% in 2001 to 37.39% in 2008, a 4% growth in government). Sursa carlgobelman

Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane (1)

Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei[1]

Intervenţia liberă pe care am avut-o în cadrul seminarului „60 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare şi exterminare de la Auschwitz", desfăşurat cu sprijinul financiar al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti şi participarea Amabasadei Israel-ului la Bucureşti, în ianuarie 2005, mi-a sugerat scrierea rândurilor de faţă, pe care le-am completat ulterior cu o serie de argumente pe care nu am avut timpul necesar să le prezint în cadrul amintit. Problematica holocaustului este una dintre cele mai sensibile şi mai importante probleme ale istoriei contemporane a Europei, care nu a încetat a fi propagată cu foarte mare intensitate nici după 60 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. Popularizarea la scară internaţională a problematicii holocaustului a devenit o problemă politică de mare importanţă, promovată de mai marii lumii de astăzi, respectiv de guvernul S.U.A., de Israel şi comunităţile mondiale evreieşti, ceea ce conferă valenţe unice fenomenului.[2] Niciodată suferinţele popoarelor lumii nu au ajuns să fie atât de mediatizate, compătimite, repetate şi permanent actualizate. Cercetarea ştiinţifică a fenomenului necesită o judecată neutră, „la rece", în cadrul unor cercetări şi analize istorice imparţiale, în care analistul (judecătorul) respectă şi aplică principiile din drept, în special audiatur et altera pars. În analiză, nu este permisă selectarea preferenţială a rezultatelor cercetării şi nici un fel de adaos sentimental. Dragostea şi ura, simpatia şi antipatia, mila, sau alte sentimente nu pot fi implicate. Etica social-politică va fi prezentă prin principii morale şi de drept, dar nici ea prin sentimente. Ori, se poate cere urmaşilor celor care au suferit în lagărele de concentrare naziste să realizeze asemenea studii? După părerea mea, categoric nu. Se poate cere poporului evreu să nu abordeze holocaustul cu pretenţii ştiinţifice? De asemenea, nu. Se pot anula, sau trimite în derizoriu, toate lucrările evreieşti despre holocaust, care au pretenţia de a fi ştiinţifice? De asemenea nu cred că este posibil. Ca urmare, în cei 60 de ani care au trecut, prin menţinerea comunităţilor evreieşti la cel mai înalt nivel al influenţei mondiale, abordările sentimentale ale holocaustului sunt recunoscute ca fiind „ştiinţifice" şi sunt plasate alături de cercetări de acest fel. Mai mult decât atât, în diverse ţări ale Europei, inclusiv în România, s-au elaborat acte normative punitive, care interzic critica holocaustului în public.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României (Năstase), cuprinde şi alte interdicţii. Personal, prin natura profesiei, am avut de mai multe ori ocazia să afirm că suferinţa evreilor în timpul celui de al doilea război mondial este o realitate pe care orice cercetător, chiar de mică obiectivitate, trebuie să-l recunoască. Nu contează aritmetica evreilor care au murit sau suferit. Teoretic, unul singur este suficient pentru ca fenomenul să fie condamnabil, moral şi juridic. În acelaşi timp însă, dimensiunea exagerată a holocaustului, aşa cum rezultă ea din unele cercetări, este adeseori discutabilă. Dar nu avem voie să vorbim, dacă ar fi să respectăm ordonanţa pe care şi-a asumat-o guvernul Năstase, chiar dacă, posibil, i-a fost impusă de către unii dintre stăpânii săi de peste mare şi ocean. Această ordonanţă nu poate fi acceptată, chiar dacă suntem obligaţi să o respectăm ca cetăţeni. Este un atentat la adresa libertăţii de expresie, care interzice discuţiile libere pe această temă, istoricilor, cei chemaţi să clarifice problematica, să elimine eventualele exagerări, falsuri şi interpretări lacunare sau greşite, de orice parte ar fi ele. Nu politicienii sunt cei îndreptăţiţi să se pronunţe. Ei o fac prin abuz de putere. Ori, după modelul întâlnit la regimurile autoritare care îşi escaladează exagerat rolul, cu sau fără comandă externă, tocmai ei se pronunţă, dau sentinţe şi condamnă pe tărâmul cercetării istorice, care nu le aparţine. Îşi mai iau şi „angajamente" că vor aplica politici publice prin care vor lămuri cu încetul poporul român, să-l facă să înţeleagă că ţara noastră este vinovată de holocaust. Această temă, repet, nu ar trebui să aparţină politicienilor, ci istoricilor, dacă am fi un stat realmente democrat, ceea ce România nu este. Faptul că există mai multe partide, că mergem la alegeri (în care câştigă cine trebuie), nu înseamnă că suntem democraţi. Istoria rămâne în continuare agresată de politicieni şi, într-o lume dominată de dreptul forţei, nu cred că vom putea aştepta schimbări pozitive de viziune, pe termen scurt şi mediu. Ca urmare, rămâne în seama istoricilor care îşi vor asuma tema, să realizeze cercetări obiective, descărcate de orice ingerinţe politice, de orice încercări de muşamalizare a unor încălcări ale legilor din timpurile analizate, ca şi de exagerări ale unor evenimente şi fenomene, sau de analize de pe poziţii şi coordonate care nu aparţineau timpului şi spaţiului cercetat. Acestea sunt cele care-şi vor păstra valabilitatea peste timp. Misiunea este grea, în condiţiile în care nu întrevedem că politicienii, mai marii zilelor noastre, vor accepta alte rezultate ale cercetărilor decât liniile pe care le propagă dânşii, în conformitate cu interesele pe care le reprezintă.

Am amintit mai sus Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a guvernului Năstase. Ce-o fi fost atât de „urgent"? Probabil că nu s-a dorit o discuţie deschisă în Parlament, care, ulterior, a avut loc. Într-un timp foarte scurt de la revolta populară şi lovitura de stat din decembrie 1989, constatăm că libertatea cuvântului, cel mai de preţ bun câştigat de intelectuali în acele zile, este îngrădită prin legi şi presiuni din partea unor forţe care se autorecomandă ca principale purtătoare ale democraţiei, libertăţii, umanismului etc. Problema raporturilor românilor cu evreii, în perioada celui de al doilea război mondial şi a Războiului rece, a ajuns o problemă ideologică sensibilă, comparabilă cu sensibilitatea problematicii ideologiei comuniste în perioada dictaturii. Astăzi, cei etichetaţi a fi antisemiţi, sunt supuşi unei presiuni asemănătoare cu cei care criticau ideologic regimul trecut, ceea ce mi se pare de neacceptat. De neacceptat cu cât observăm că sunt etichetaţi drept antisemiţi nu numai cei care propun măsuri împotriva evreilor, pentru că asta înseamnă antisemit, ci şi persoane care recomandă doar evreilor să nu exagereze, să spună adevărul, sau să nu redeschidă răni în raporturile lor cu alte popoare, în mijlocul cărora s-au pripăşit şi au ajuns să primească azil. Nu cred că poporul evreu ar mai trebui să folosească avocaţi şi propagandişti care să tot repete suferinţa prin care a trecut, să repete de 60 de ani vinovăţia Germaniei şi de 15 ani încoace şi a României, să pretindă de 60 de ani scuze şi despăgubiri de la poporul german, iar mai nou şi de la poporul român. Este deja prea mult. Poporul evreu n-ar avea voie să confişte suferinţa şi să monopolizeze, cum se întâmplă de multă vreme încoace, problematica învinovăţirilor şi despăgubirilor pe care să le achite vinovaţii. Au suferit şi alţii, au fost şi alte genociduri. E suficient să ne referim la cele din epoca contemporană (armeni, sârbi, unele minorităţi din Rusia, palestinieni, afgani, germani etc.). Putem demonstra uşor, cu argumente foarte cunoscute, că fiecare din aceste popoare a suferit într-o măsură asemănătoare cu suferinţa evreilor, pe care nu o contestăm, ci o considerăm exagerat promovată, amintită şi reamintită, cu accente insistente de tragism, cu răni ţinute forţat, uneori chiar agresiv, deschise.

Cu multă abilitate, în general, ni se spune că, de fapt, nu este învinovăţit poporul german şi poporul român, ci doar autorităţile germane şi autorităţile române. Este o eroare de fond. Autorităţile, conducătorii statelor, guvernele, peste tot în lume, reprezintă popoarele, indiferent dacă toţi cetăţenii sunt sau nu sunt de acord cu acei conducători, dacă i-au sprijinit sau nu, dacă i-au votat sau nu. Toţi românii de astăzi, sunt reprezentaţi de Preşedinte şi Guvern, indiferent că le place sau nu acest lucru. Cum acuzaţiile nu sunt doar unele cu semnificaţie morală, învinovăţirea popoarelor este şi mai evidentă. Germania a plătit deja fantastica sumă (pentru noi, nu pentru evrei, care sunt cel mai bogat popor din lume) de 55 miliarde $ despăgubiri către comunităţile evreieşti. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania fusese deja pedepsită de învingători. Fusese bombardată integral. I s-a luat totul. Conducătorii i-au fost pedepsiţi cu moartea. Toate tezaurele descoperite au fost confiscate. Fabricile i-au fost demontate şi rechiziţionate. Toate descoperirile ştiinţifice i-au fost sustrase. Arhivele importante i-au fost furate. O parte a poporului german a fost deportat în Siberia. Crede cineva că a fost mai uşor decât le-a fost evreilor ? Se înşeală. În aceste condiţii, cine a rămas să fie acuzat, să plătească şi să-şi ceară într-una scuze? Generaţiile viitoare. Poporul german. El a şi plătit şi plăteşte despăgubirile din munca lui, nu din ceea ce au adunat înaintaşii vinovaţi de suferinţa evreilor. Acelora li s-a luat totul de către învingători, aliaţii evreilor. Nici în gulag-ul românesc al ocupaţiei militare sovietice, condus în cea mai mare parte de evrei, nu a fost mai uşor. Cei care au fost supuşi la Piteşti experimentului Ţurcanu, cu ştirea şi aprobarea lui Pantelei Bodnarenko şi Boris Grümberg, au murit cu toţii, aşa că nu mai are cine să relateze. Există totuşi documente în arhivele secrete româneşti despre ce s-a întâmplat acolo şi informaţia se depozitează, nu se pierde, cu condiţia ca statul român să îngrijească bine arhivele şi să nu le dea pe mâna de-alde Dinescu, Patapievici & Co. Există destui oameni (?) care fură din arhive de cum au ocazia, precum a procedat Silviu Brucan şi alţii.

Privitor la situaţia evreilor din România în cei 65 de ani de la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Este evident şi uşor de identificat o abordare dublă, total diferită, a problematicii evreieşti în România. Prima abordare a fost întreţinută după Al Doilea Război Mondial şi până în 1989, iar a doua, din 1989, până în prezent. Personal, sunt de părere că imaginea proiectată de comunităţile evreieşti din România, S.U.A. şi Israel, ca şi de autorităţile române, în perioada 1945-1989, este mult mai obiectivă decât imaginea care se proiectează astăzi, din interese pe care o să încercăm să le identificăm, parţial, mai jos. Până în 1989, se afirma că România a fost singura ţară din gruparea de state a Axei din Al Doilea Război Mondial care i-a menajat pe evrei. Nu i-a trimis în masă în lagăre. Nu i-a întemniţat decât pe evreii comunişti şi susţinătorii lor, care au acţionat făţiş împotriva statului şi armatei române. Unii români i-au ajutat pe evrei să fugă din Nordul Ardealului, aflat sub ocupaţia Ungariei, în România şi de aici către Palestina. România a păstrat cea mai mare comunitate evreiască din zona ocupată de Germania în timpul războiului. Este cunoscut că, pe parcursul întregii perioade a regimului Antonescu, copiii evrei au putut frecventa şcoala, a continuat să funcţioneze Teatrul evreiesc, finanţat de statul român, evreii şi-au păstrat proprietăţile, firmele evreieşti au continuat să facă afaceri, inclusiv cu statul român. Este de la sine înţeles că cetăţenii evrei care au comis infracţiuni grave pe teritoriul României în timpul războiului, inclusiv sabotaje ale spatelui frontului românesc, sau agresiuni împotriva unor militari români, au fost întemniţaţi, sau deportaţi în Transnistria. Numărul lor a fost semnificativ. El poate fi identificat din arhivele militare, ale Jandarmeriei, ale Siguranţei Statului, sau ale penitenciarelor, pe baza cercetărilor. Istoricii vor trebui să purceadă la acest demers, cu condiţia ca documentele la care ne referim să nu dispară. Există şi interese de acest fel. Dar şi aceşti infractori evrei au beneficiat de o oarecare clemenţă. L-aş da ca exemplu pe , care şi-a schimbat numele în şi avea să devină, ca general de securitate şi şeful adjunct pe ţară al acestei instituţii, unul dintre cei mai mari torţionari ai poporului român. Boris Grümberg, agent N.K.V.D., a întreprins acţiuni de sabotaj de anvergură pe teritoriul României, în timpul războiului. A fost prins de Serviciul Special de Informaţii, iar instanţa, după legile războiului de atunci, l-a condamnat la moarte. Guvernatorul Transnistriei, reputatul profesor universitar de Drept, George Alexianu, i-a comutat pedeapsa cu moartea în închisoare. După 23 august 1944, Alexandru Nicolski (Boris Grümberg) a fost eliberat, a ajuns adjunctul lui Pantelei Bodnarenko (Pantiuşa), şeful Securităţii pe ţară (care şi-a luat numele Gheorghe Pintilie), şi avea să asiste, alături de alţi conducători comunişti ai ţării, la execuţia profesorului Alexianu,.
--------------------------------------------

[1] Prof. univ. dr. Corvin Lupu: Studiul a fost publicat în revista „Transilvania" nr. 3/2005. În urma apariţiei sale, mi s-a făcut plângere penală la procurorul general al României de către directorul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, Radu Ioanid, cetăţean pe care liderul unui partid parlamentar din România l-a numit „excroc internaţional" şi de către Maximillian Katz, în numele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Ulterior am fost reclamat şi la Guvernul României, reclamaţia fiind în competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, organism guvernamental. În Rezoluţia din 17.10.2005, în Dosarul nr. 509/p/2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, se arată, printre altele, că: „...este de la sine înţeles faptul că fiind un demers strict ştiinţific, istoriografic, articolul, având în vedere şi calitatea autorului de profesor universitar, nu a fost scris cu rea-credinţă, respectiv cu intenţia de a nu recunoaşte „fenomenul Holocaust" şi efectele acestuia asupra poporului evreu, sau din convingeri antisemite, acesta înscriindu-se în dezbaterea ştiinţifică amplă pe marginea imenselor implicaţii ale celui de-al doilea război mondial şi ale Holocaustului, în lume şi în România. Faţă de cele de mai sus, în baza art. 228 alin. 6 raportat la art. 10 lit. D din Codul de procedură penală, DISPUN: Neînceperea Urmăririi Penale împotriva numitului Lupu Corvin pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din O.U.G. 31/2002." În Hotărârea Nr. 299/04.11.2005 a Guvernului României - Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care respinge de asemenea plângerea unor evrei, după cercetări şi consultări de specialişti, se arată că: „Examinând conţinutul petiţiei, articolul, actele de la dosar şi legislaţia în vigoare se constată că faptele prezentate nu sunt fapte de discriminare. Libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru „informaţiile" sau „ideile" primite favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pentru acelea care lovesc, şochează sau nemulţumesc...S-a avut în vedere şi dreptul publicului de a primi informaţii de toate felurile, atât pro, cât şi contra unui subiect." Ca urmare a celor de mai sus şi altor argumente care se aduc în document, s-a hotărât „clasarea petiţiei".
[2] În ultimii ani, oşor observabil că unii lideri evrei din lume folosesc problematica holocaustului ca pe un fenomen generic, raportat la o multitudine de alte fenomene şi evenimente, cuprinzând redefiniri de termeni şi înţelesuri, care uşurează procesele de creştere a influenţei mondiale a comunităţilor evreieşti.
Sursa Art-Emis