Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane (1)

Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei[1]

Intervenţia liberă pe care am avut-o în cadrul seminarului „60 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare şi exterminare de la Auschwitz", desfăşurat cu sprijinul financiar al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti şi participarea Amabasadei Israel-ului la Bucureşti, în ianuarie 2005, mi-a sugerat scrierea rândurilor de faţă, pe care le-am completat ulterior cu o serie de argumente pe care nu am avut timpul necesar să le prezint în cadrul amintit. Problematica holocaustului este una dintre cele mai sensibile şi mai importante probleme ale istoriei contemporane a Europei, care nu a încetat a fi propagată cu foarte mare intensitate nici după 60 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. Popularizarea la scară internaţională a problematicii holocaustului a devenit o problemă politică de mare importanţă, promovată de mai marii lumii de astăzi, respectiv de guvernul S.U.A., de Israel şi comunităţile mondiale evreieşti, ceea ce conferă valenţe unice fenomenului.[2] Niciodată suferinţele popoarelor lumii nu au ajuns să fie atât de mediatizate, compătimite, repetate şi permanent actualizate. Cercetarea ştiinţifică a fenomenului necesită o judecată neutră, „la rece", în cadrul unor cercetări şi analize istorice imparţiale, în care analistul (judecătorul) respectă şi aplică principiile din drept, în special audiatur et altera pars. În analiză, nu este permisă selectarea preferenţială a rezultatelor cercetării şi nici un fel de adaos sentimental. Dragostea şi ura, simpatia şi antipatia, mila, sau alte sentimente nu pot fi implicate. Etica social-politică va fi prezentă prin principii morale şi de drept, dar nici ea prin sentimente. Ori, se poate cere urmaşilor celor care au suferit în lagărele de concentrare naziste să realizeze asemenea studii? După părerea mea, categoric nu. Se poate cere poporului evreu să nu abordeze holocaustul cu pretenţii ştiinţifice? De asemenea, nu. Se pot anula, sau trimite în derizoriu, toate lucrările evreieşti despre holocaust, care au pretenţia de a fi ştiinţifice? De asemenea nu cred că este posibil. Ca urmare, în cei 60 de ani care au trecut, prin menţinerea comunităţilor evreieşti la cel mai înalt nivel al influenţei mondiale, abordările sentimentale ale holocaustului sunt recunoscute ca fiind „ştiinţifice" şi sunt plasate alături de cercetări de acest fel. Mai mult decât atât, în diverse ţări ale Europei, inclusiv în România, s-au elaborat acte normative punitive, care interzic critica holocaustului în public.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României (Năstase), cuprinde şi alte interdicţii. Personal, prin natura profesiei, am avut de mai multe ori ocazia să afirm că suferinţa evreilor în timpul celui de al doilea război mondial este o realitate pe care orice cercetător, chiar de mică obiectivitate, trebuie să-l recunoască. Nu contează aritmetica evreilor care au murit sau suferit. Teoretic, unul singur este suficient pentru ca fenomenul să fie condamnabil, moral şi juridic. În acelaşi timp însă, dimensiunea exagerată a holocaustului, aşa cum rezultă ea din unele cercetări, este adeseori discutabilă. Dar nu avem voie să vorbim, dacă ar fi să respectăm ordonanţa pe care şi-a asumat-o guvernul Năstase, chiar dacă, posibil, i-a fost impusă de către unii dintre stăpânii săi de peste mare şi ocean. Această ordonanţă nu poate fi acceptată, chiar dacă suntem obligaţi să o respectăm ca cetăţeni. Este un atentat la adresa libertăţii de expresie, care interzice discuţiile libere pe această temă, istoricilor, cei chemaţi să clarifice problematica, să elimine eventualele exagerări, falsuri şi interpretări lacunare sau greşite, de orice parte ar fi ele. Nu politicienii sunt cei îndreptăţiţi să se pronunţe. Ei o fac prin abuz de putere. Ori, după modelul întâlnit la regimurile autoritare care îşi escaladează exagerat rolul, cu sau fără comandă externă, tocmai ei se pronunţă, dau sentinţe şi condamnă pe tărâmul cercetării istorice, care nu le aparţine. Îşi mai iau şi „angajamente" că vor aplica politici publice prin care vor lămuri cu încetul poporul român, să-l facă să înţeleagă că ţara noastră este vinovată de holocaust. Această temă, repet, nu ar trebui să aparţină politicienilor, ci istoricilor, dacă am fi un stat realmente democrat, ceea ce România nu este. Faptul că există mai multe partide, că mergem la alegeri (în care câştigă cine trebuie), nu înseamnă că suntem democraţi. Istoria rămâne în continuare agresată de politicieni şi, într-o lume dominată de dreptul forţei, nu cred că vom putea aştepta schimbări pozitive de viziune, pe termen scurt şi mediu. Ca urmare, rămâne în seama istoricilor care îşi vor asuma tema, să realizeze cercetări obiective, descărcate de orice ingerinţe politice, de orice încercări de muşamalizare a unor încălcări ale legilor din timpurile analizate, ca şi de exagerări ale unor evenimente şi fenomene, sau de analize de pe poziţii şi coordonate care nu aparţineau timpului şi spaţiului cercetat. Acestea sunt cele care-şi vor păstra valabilitatea peste timp. Misiunea este grea, în condiţiile în care nu întrevedem că politicienii, mai marii zilelor noastre, vor accepta alte rezultate ale cercetărilor decât liniile pe care le propagă dânşii, în conformitate cu interesele pe care le reprezintă.

Am amintit mai sus Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a guvernului Năstase. Ce-o fi fost atât de „urgent"? Probabil că nu s-a dorit o discuţie deschisă în Parlament, care, ulterior, a avut loc. Într-un timp foarte scurt de la revolta populară şi lovitura de stat din decembrie 1989, constatăm că libertatea cuvântului, cel mai de preţ bun câştigat de intelectuali în acele zile, este îngrădită prin legi şi presiuni din partea unor forţe care se autorecomandă ca principale purtătoare ale democraţiei, libertăţii, umanismului etc. Problema raporturilor românilor cu evreii, în perioada celui de al doilea război mondial şi a Războiului rece, a ajuns o problemă ideologică sensibilă, comparabilă cu sensibilitatea problematicii ideologiei comuniste în perioada dictaturii. Astăzi, cei etichetaţi a fi antisemiţi, sunt supuşi unei presiuni asemănătoare cu cei care criticau ideologic regimul trecut, ceea ce mi se pare de neacceptat. De neacceptat cu cât observăm că sunt etichetaţi drept antisemiţi nu numai cei care propun măsuri împotriva evreilor, pentru că asta înseamnă antisemit, ci şi persoane care recomandă doar evreilor să nu exagereze, să spună adevărul, sau să nu redeschidă răni în raporturile lor cu alte popoare, în mijlocul cărora s-au pripăşit şi au ajuns să primească azil. Nu cred că poporul evreu ar mai trebui să folosească avocaţi şi propagandişti care să tot repete suferinţa prin care a trecut, să repete de 60 de ani vinovăţia Germaniei şi de 15 ani încoace şi a României, să pretindă de 60 de ani scuze şi despăgubiri de la poporul german, iar mai nou şi de la poporul român. Este deja prea mult. Poporul evreu n-ar avea voie să confişte suferinţa şi să monopolizeze, cum se întâmplă de multă vreme încoace, problematica învinovăţirilor şi despăgubirilor pe care să le achite vinovaţii. Au suferit şi alţii, au fost şi alte genociduri. E suficient să ne referim la cele din epoca contemporană (armeni, sârbi, unele minorităţi din Rusia, palestinieni, afgani, germani etc.). Putem demonstra uşor, cu argumente foarte cunoscute, că fiecare din aceste popoare a suferit într-o măsură asemănătoare cu suferinţa evreilor, pe care nu o contestăm, ci o considerăm exagerat promovată, amintită şi reamintită, cu accente insistente de tragism, cu răni ţinute forţat, uneori chiar agresiv, deschise.

Cu multă abilitate, în general, ni se spune că, de fapt, nu este învinovăţit poporul german şi poporul român, ci doar autorităţile germane şi autorităţile române. Este o eroare de fond. Autorităţile, conducătorii statelor, guvernele, peste tot în lume, reprezintă popoarele, indiferent dacă toţi cetăţenii sunt sau nu sunt de acord cu acei conducători, dacă i-au sprijinit sau nu, dacă i-au votat sau nu. Toţi românii de astăzi, sunt reprezentaţi de Preşedinte şi Guvern, indiferent că le place sau nu acest lucru. Cum acuzaţiile nu sunt doar unele cu semnificaţie morală, învinovăţirea popoarelor este şi mai evidentă. Germania a plătit deja fantastica sumă (pentru noi, nu pentru evrei, care sunt cel mai bogat popor din lume) de 55 miliarde $ despăgubiri către comunităţile evreieşti. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania fusese deja pedepsită de învingători. Fusese bombardată integral. I s-a luat totul. Conducătorii i-au fost pedepsiţi cu moartea. Toate tezaurele descoperite au fost confiscate. Fabricile i-au fost demontate şi rechiziţionate. Toate descoperirile ştiinţifice i-au fost sustrase. Arhivele importante i-au fost furate. O parte a poporului german a fost deportat în Siberia. Crede cineva că a fost mai uşor decât le-a fost evreilor ? Se înşeală. În aceste condiţii, cine a rămas să fie acuzat, să plătească şi să-şi ceară într-una scuze? Generaţiile viitoare. Poporul german. El a şi plătit şi plăteşte despăgubirile din munca lui, nu din ceea ce au adunat înaintaşii vinovaţi de suferinţa evreilor. Acelora li s-a luat totul de către învingători, aliaţii evreilor. Nici în gulag-ul românesc al ocupaţiei militare sovietice, condus în cea mai mare parte de evrei, nu a fost mai uşor. Cei care au fost supuşi la Piteşti experimentului Ţurcanu, cu ştirea şi aprobarea lui Pantelei Bodnarenko şi Boris Grümberg, au murit cu toţii, aşa că nu mai are cine să relateze. Există totuşi documente în arhivele secrete româneşti despre ce s-a întâmplat acolo şi informaţia se depozitează, nu se pierde, cu condiţia ca statul român să îngrijească bine arhivele şi să nu le dea pe mâna de-alde Dinescu, Patapievici & Co. Există destui oameni (?) care fură din arhive de cum au ocazia, precum a procedat Silviu Brucan şi alţii.

Privitor la situaţia evreilor din România în cei 65 de ani de la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Este evident şi uşor de identificat o abordare dublă, total diferită, a problematicii evreieşti în România. Prima abordare a fost întreţinută după Al Doilea Război Mondial şi până în 1989, iar a doua, din 1989, până în prezent. Personal, sunt de părere că imaginea proiectată de comunităţile evreieşti din România, S.U.A. şi Israel, ca şi de autorităţile române, în perioada 1945-1989, este mult mai obiectivă decât imaginea care se proiectează astăzi, din interese pe care o să încercăm să le identificăm, parţial, mai jos. Până în 1989, se afirma că România a fost singura ţară din gruparea de state a Axei din Al Doilea Război Mondial care i-a menajat pe evrei. Nu i-a trimis în masă în lagăre. Nu i-a întemniţat decât pe evreii comunişti şi susţinătorii lor, care au acţionat făţiş împotriva statului şi armatei române. Unii români i-au ajutat pe evrei să fugă din Nordul Ardealului, aflat sub ocupaţia Ungariei, în România şi de aici către Palestina. România a păstrat cea mai mare comunitate evreiască din zona ocupată de Germania în timpul războiului. Este cunoscut că, pe parcursul întregii perioade a regimului Antonescu, copiii evrei au putut frecventa şcoala, a continuat să funcţioneze Teatrul evreiesc, finanţat de statul român, evreii şi-au păstrat proprietăţile, firmele evreieşti au continuat să facă afaceri, inclusiv cu statul român. Este de la sine înţeles că cetăţenii evrei care au comis infracţiuni grave pe teritoriul României în timpul războiului, inclusiv sabotaje ale spatelui frontului românesc, sau agresiuni împotriva unor militari români, au fost întemniţaţi, sau deportaţi în Transnistria. Numărul lor a fost semnificativ. El poate fi identificat din arhivele militare, ale Jandarmeriei, ale Siguranţei Statului, sau ale penitenciarelor, pe baza cercetărilor. Istoricii vor trebui să purceadă la acest demers, cu condiţia ca documentele la care ne referim să nu dispară. Există şi interese de acest fel. Dar şi aceşti infractori evrei au beneficiat de o oarecare clemenţă. L-aş da ca exemplu pe , care şi-a schimbat numele în şi avea să devină, ca general de securitate şi şeful adjunct pe ţară al acestei instituţii, unul dintre cei mai mari torţionari ai poporului român. Boris Grümberg, agent N.K.V.D., a întreprins acţiuni de sabotaj de anvergură pe teritoriul României, în timpul războiului. A fost prins de Serviciul Special de Informaţii, iar instanţa, după legile războiului de atunci, l-a condamnat la moarte. Guvernatorul Transnistriei, reputatul profesor universitar de Drept, George Alexianu, i-a comutat pedeapsa cu moartea în închisoare. După 23 august 1944, Alexandru Nicolski (Boris Grümberg) a fost eliberat, a ajuns adjunctul lui Pantelei Bodnarenko (Pantiuşa), şeful Securităţii pe ţară (care şi-a luat numele Gheorghe Pintilie), şi avea să asiste, alături de alţi conducători comunişti ai ţării, la execuţia profesorului Alexianu,.
--------------------------------------------

[1] Prof. univ. dr. Corvin Lupu: Studiul a fost publicat în revista „Transilvania" nr. 3/2005. În urma apariţiei sale, mi s-a făcut plângere penală la procurorul general al României de către directorul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, Radu Ioanid, cetăţean pe care liderul unui partid parlamentar din România l-a numit „excroc internaţional" şi de către Maximillian Katz, în numele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Ulterior am fost reclamat şi la Guvernul României, reclamaţia fiind în competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, organism guvernamental. În Rezoluţia din 17.10.2005, în Dosarul nr. 509/p/2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, se arată, printre altele, că: „...este de la sine înţeles faptul că fiind un demers strict ştiinţific, istoriografic, articolul, având în vedere şi calitatea autorului de profesor universitar, nu a fost scris cu rea-credinţă, respectiv cu intenţia de a nu recunoaşte „fenomenul Holocaust" şi efectele acestuia asupra poporului evreu, sau din convingeri antisemite, acesta înscriindu-se în dezbaterea ştiinţifică amplă pe marginea imenselor implicaţii ale celui de-al doilea război mondial şi ale Holocaustului, în lume şi în România. Faţă de cele de mai sus, în baza art. 228 alin. 6 raportat la art. 10 lit. D din Codul de procedură penală, DISPUN: Neînceperea Urmăririi Penale împotriva numitului Lupu Corvin pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din O.U.G. 31/2002." În Hotărârea Nr. 299/04.11.2005 a Guvernului României - Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care respinge de asemenea plângerea unor evrei, după cercetări şi consultări de specialişti, se arată că: „Examinând conţinutul petiţiei, articolul, actele de la dosar şi legislaţia în vigoare se constată că faptele prezentate nu sunt fapte de discriminare. Libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru „informaţiile" sau „ideile" primite favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pentru acelea care lovesc, şochează sau nemulţumesc...S-a avut în vedere şi dreptul publicului de a primi informaţii de toate felurile, atât pro, cât şi contra unui subiect." Ca urmare a celor de mai sus şi altor argumente care se aduc în document, s-a hotărât „clasarea petiţiei".
[2] În ultimii ani, oşor observabil că unii lideri evrei din lume folosesc problematica holocaustului ca pe un fenomen generic, raportat la o multitudine de alte fenomene şi evenimente, cuprinzând redefiniri de termeni şi înţelesuri, care uşurează procesele de creştere a influenţei mondiale a comunităţilor evreieşti.
Sursa Art-Emis