Science says parents of successful kids have these 13 things in common

Good parents want their kids to stay out of trouble, do well in school, and go on to do awesome things as adults.

And while there isn't a set recipe for raising successful children, psychology research has pointed to a handful of factors that predict success.

Unsurprisingly, much of it comes down to the parents.

Here's what parents of successful kids have in common:

1. They make their kids do chores.

AngryJulieMonday/flickr

"If kids aren't doing the dishes, it means someone else is doing that for them," Julie Lythcott-Haims, former dean of freshmen at Stanford University and author of "How to Raise an Adult" said during a TED Talks Live event. 

"And so they're absolved of not only the work, but of learning that work has to be done and that each one of us must contribute for the betterment of the whole," she said. 

Lythcott-Haims believes kids raised on chores go on to become employees who collaborate well with their coworkers, are more empathetic because they know firsthand what struggling looks like, and are able to take on tasks independently.  

She bases this on the Harvard Grant Study, the longest longitudinal study ever conducted.

"By making them do chores — taking out the garbage, doing their own laundry — they realize I have to do the work of life in order to be part of life," she tells Tech Insider.

2. They teach their kids social skills.

Fiona Goodall / Stringer / Getty Images

Researchers from Pennsylvania State University and Duke University tracked more than 700 children from across the US between kindergarten and age 25 and found a significant correlation between their social skills as kindergartners and their success as adults two decades later.

The 20-year study showed that socially competent children who could cooperate with their peers without prompting, be helpful to others, understand their feelings, and resolve problems on their own, were far more likely to earn a college degree and have a full-time job by age 25 than those with limited social skills.

Those with limited social skills also had a higher chance of getting arrested, binge drinking, and applying for public housing.

"This study shows that helping children develop social and emotional skills is one of the most important things we can do to prepare them for a healthy future," said Kristin Schubert, program director at the Robert Wood Johnson Foundation, which funded the research, in a release.

"From an early age, these skills can determine whether a child goes to college or prison, and whether they end up employed or addicted."

3. They have high expectations.

www.flickr.com

Using data from a national survey of 6,600 children born in 2001, University of California at Los Angeles professor Neal Halfon and his colleagues discovered that the expectations parents hold for their kids have a huge effect on attainment. 

"Parents who saw college in their child's future seemed to manage their child toward that goal irrespective of their income and other assets," he said in a statement.

The finding came out in standardized tests: 57% of the kids who did the worst were expected to attend college by their parents, while 96% of the kids who did the best were expected to go to college.

This falls in line with another psych finding: The Pygmalion effect, which states "that what one person expects of another can come to serve as a self-fulfilling prophecy." 

In the case of kids, they live up to their parents' expectations.

4. They have healthy relationships with each other.

Shutterstock

Children in high-conflict families, whether intact or divorced, tend to fare worse than children of parents that get along, according to a University of Illinois study review.

Robert Hughes Jr., professor and head of the Department of Human and Community Development in the College of ACES at the University of Illinois and study review author, also notes that some studies have found children in nonconflictual single-parent families fare better than children in conflictual two-parent families.

The conflict between parents prior to divorce also affects children negatively, while post-divorce conflict has a strong influence on children's adjustment, Hughes says.

One study found that, after divorce, when a father without custody has frequent contact with his kids and there is minimal conflict, children fare better. But when there is conflict, frequent visits from the father are related to poorer adjustment of children.

Yet another study found that 20-somethings who experienced divorce of their parents as children still report pain and distress over their parent's divorce 10 years later. Young people who reported high conflict between their parents were far more likely to have feelings of loss and regret.

5. They've attained higher educational levels.

Merrimack College/Flickr

A 2014 study lead by University of Michigan psychologist Sandra Tang found that mothers who finished high school or college were more likely to raise kids that did the same. 

Pulling from a group of over 14,000 children who entered kindergarten in 1998 to 2007, the study found that children born to teen moms (18 years old or younger) were less likely to finish high school or go to college than their counterparts. 

Aspiration is at least partially responsible. Ina 2009 longitudinal study of 856 people in semirural New York, Bowling Green State University psychologist Eric Dubow found that "parents' educational level when the child was 8 years old significantly predicted educational and occupational success for the child 40 years later."

6. They teach their kids math early on.

Flickr/tracy the astonishing

A 2007 meta-analysis of 35,000 preschoolers across the US, Canada, and England found that developing math skills early can turn into a huge advantage.

"The paramount importance of early math skills — of beginning school with a knowledge of numbers, number order, and other rudimentary math concepts — is one of the puzzles coming out of the study,"coauthor and Northwestern University researcher Greg Duncan said in a press release. "Mastery of early math skills predicts not only future math achievement, it also predicts future reading achievement."

7. They develop a relationship with their kids.

Dubova/Shutterstock

A 2014 study of 243 people born into poverty found that children who received "sensitive caregiving" in their first three years not only did better in academic tests in childhood, but had healthier relationships and greater academic attainment in their 30s. 

As reported on PsyBlog, parents who are sensitive caregivers "respond to their child's signals promptly and appropriately" and "provide a secure base" for children to explore the world.

"This suggests that investments in early parent-child relationships may result in long-term returns that accumulate across individuals' lives," coauthor and University of Minnesota psychologist Lee Raby said in an interview.

8. They're less stressed.

Flickr/Oleg Sidorenko

According to recent research cited by Brigid Schulte at The Washington Post, the number of hours that moms spend with kids between ages 3 and 11 does little to predict the child's behavior, well-being, or achievement. 

What's more, the "intensive mothering" or "helicopter parenting" approach can backfire. 

"Mothers' stress, especially when mothers are stressed because of the juggling with work and trying to find time with kids, that may actually be affecting their kids poorly," study coauthor and Bowling Green State University sociologist Kei Nomaguchi told The Post.

Emotional contagion — or the psychological phenomenon where people "catch" feelings from one another like they would a cold — helps explain why. Research shows that if your friend is happy, that brightness will infect you; if she's sad, that gloominess will transfer as well. So if a parent is exhausted or frustrated, that emotional state could transfer to the kids. 

9. They value effort over avoiding failure.

China Stringer Network/Reuters

Where kids think success comes from also predicts their attainment. 

Over decades, Stanford University psychologist Carol Dweck has discovered that children (and adults) think about success in one of two ways. Over at the always-fantastic Brain Pickings, Maria Popova says they go a little something like this: 

A "fixed mindset" assumes that our character, intelligence, and creative ability are static givens that we can't change in any meaningful way, and success is the affirmation of that inherent intelligence, an assessment of how those givens measure up against an equally fixed standard; striving for success and avoiding failure at all costs become a way of maintaining the sense of being smart or skilled.

A "growth mindset," on the other hand, thrives on challenge and sees failure not as evidence of un-intelligence but as a heartening springboard for growth and for stretching our existing abilities. 

At the core is a distinction in the way you assume your will affects your ability, and it has a powerful effect on kids. If kids are told that they aced a test because of their innate intelligence, that creates a "fixed" mindset. If they succeeded because of effort, that teaches a "growth" mindset.

10. The moms work.

Getty Images/Daniel Berehulak

According to research out of Harvard Business School, there are significant benefits for children growing up with mothers who work outside the home.

The study found daughters of working mothers went to school longer, were more likely to have a job in a supervisory role, and earned more money — 23% more compared to their peers who were raised by stay-at-home mothers.

The sons of working mothers also tended to pitch in more on household chores and childcare, the study found — they spent seven-and-a-half more hours a week on childcare and 25 more minutes on housework.

"Role modeling is a way of signaling what's appropriate in terms of how you behave, what you do, the activities you engage in, and what you believe," the study's lead author, Harvard Business School professor Kathleen L. McGinn, told Business Insider.

"There are very few things, that we know of, that have such a clear effect on gender inequality as being raised by a working mother," she told Working Knowledge.

11. They have a higher socioeconomic status.

EagleBrookSchool

Tragically, one-fifth of American children grow up in poverty, a situation that severely limits their potential.

It's getting more extreme. According to Stanford University researcher Sean Reardon, the achievement gap between high- and low-income families "is roughly 30% to 40% larger among children born in 2001 than among those born 25 years earlier." 

As "Drive" author Dan Pink has noted, the higher the income for the parents, the higher the SAT scores for the kids. 

"Absent comprehensive and expensive interventions, socioeconomic status is what drives much of educational attainment and performance," he wrote.

12: They are "authoritative" rather than "authoritarian" or "permissive."

Spencer Platt / Getty

First published in the 1960s, research by University of California at Berkeley developmental psychologist Diana Baumride found there are basically three kinds of parenting styles [pdf]: 

• Permissive: The parent tries to be nonpunitive and accepting of the child 
• Authoritarian: The parent tries to shape and control the child based on a set standard of conduct  
• Authoritative: The parent tries to direct the child rationally 

The ideal is the authoritative. The kid grows up with a respect for authority, but doesn't feel strangled by it. 

13: They teach "grit."

A West Point cadet at graduation.Chris Hondros / Getty

In 2013, University of Pennsylvania psychologist Angela Duckworth won a MacArthur "genius" grant for her uncovering of a powerful, success-driving personality trait called grit. 

Defined as a "tendency to sustain interest in and effort toward very long-term goals," her research has correlated grit with educational attainment, grade-point average in Ivy League undergrads, retention in West Point cadets, and rank in the US National Spelling Bee. 

It's about teaching kids to imagine — and commit — to a future they want to create. 

Sursa businessinsider.com

Singurătatea profesorului român:de la autoritatea pierdută în clasă la locul pierdut în lume. AL TREILEA PĂRINTE

„Înainte, când profesorul intra în clasă cu catalogul sub braț, copiii amuțeau. Chit că nu îl respectau și nu îl ascultau în realitate, era vorba despre liniștea și autoritatea formală. Profesorul român nu mai are autoritate formală și asta ar necăji și ar stresa pe oricine”.

Cea care vorbește este Oana Moraru, fondatoarea școlii private Helikon din Călărași și creatoarea platformei Vocea Părinților. Autoritatea formală despre care ea vorbește, decenii de-a rândul unul dintre punctele de sprijin ale întregului corp profesoral, a început, cu ani în urmă, să se clatine.

 Și, pe lângă autoritatea formală, profesorii și-au pierdut, puțin câte puțin, și statutul în societate: decăderea se reflectă și în salariile mici, multe aflate în jurul sumei de 1.000 de lei pe lună pentru un debutant. Adică la nivelul salariului minim pe economie.

Iar acestea - autoritatea pierdută și statutul pierdut - sunt doar două dintre sursele nefericirii multor dascăli. Relația dificilă cu părinții, programa încărcată, lipsa resurselor educaționale de calitate, birocrația și numărul mare de hârtii pe care cadrele didactice trebuie să le scrie în triplu exemplar sunt alte poveri pentru profesori.

Însă o mare problemă pentru ei și pentru sistemul de educație este faptul că felul în care au fost pregătiți în facultate și în timpul carierei lor nu îi ajută să ajungă la mintea și la atenția copiilor de astăzi. Mulți dintre profesori nu sunt învățați să construiască relații cu elevii lor, să îi înțeleagă, să îi motiveze. Astfel ajung "să piardă clasa". Și nu este nevoie de mai mult de trei ore ca să pierzi o clasă.

"Le forțăm mintea, iar ei în clasă au o stare de agitație, de plictis și neputință"

Oana Moraru este profesoară de 20 de ani; a văzut cum s-au schimbat copiii în timp. „Peste tot în lume nivelul de stres - și anxietatea copiilor, în general - au crescut foarte mult. Sunt tot felul de studii care arată că generațiile actuale de copii au un nivel mare de anxietate", spune ea. "Asta pentru că viitorul nu mai e previzibil, o diplomă nu mai este suficientă și atunci familiile știu astea din vreme și pompează în ei de mici. Îi pun să facă o groază de lucruri și le fură din timpul de copilărie, din timpul de joacă. Stresul și anxietatea copiilor vin și din faptul că modul lor de operare în viața reală e foarte diferit de modul de operare mental din școală. În viața reală, ei sunt înconjurați de gadgeturi, informațiile circulă foarte rapid, multe lucruri se gestionează vizual, nu mai stau ei liniar să și le explice”, a văzut Oana Moraru.

Școlile, în schimb, s-au schimbat prea puțin. Materia e la fel de stufoasă ca acum 20 de ani și profesorii continuă s-o predea în mod liniar, cu definiții și sublinieri, așa cum au făcut-o și predecesorii lor. Așa se face că profesorii predau azi, ca regulă, așa cum li s-a predat și lor, în vremurile în care ei înșiși erau școlari.

Aici e, de fapt, marea ruptură. Oana Moraru spune că și-a dat seama de ea în timp ce asista la o lecție de școală primară. „Mă uitam chiar la o lecție la a patra, cu circuitul apei în natura", povestește. "A stat o profesoară două zile la ea, două lecții, cu definiții, cu desene, și copilul își luase deja informația de pe internet, dintr-un videoclip de trei minute și înțelesese. Că el în viața de toate zilele a învățat să asimileze informația vizual, spontan și interesant, în timp ce la școală mintea lui e cumva forțată să opereze cum operam noi pe vremuri. Le forțăm mintea, iar ei în clasă au o stare de agitație, de plictis și neputință, pentru că nu-și hrănesc nevoile. Starea asta de agitație și neputință și plictis se transmite profesorului. Care e învățat să-și gestioneze clasa ca pe vremuri. Cu catedra în față, cu relația asta pe verticală, cu autoritate. Iar acest lucru nu funcționează. El resimte frustrarea copiilor, care este una naturală, simte că nu mai are autoritate și își spune: «Eu cine sunt aici?»”.

Și mai există o mare sursă de stres pentru profesorul român, crede Oana Moraru: singurătatea. Puțini au cu cine să discute despre ceea ce li se întâmplă la clasă, despre elevi, despre provocările pe care le aduce fiecare zi. Presiunea crește, soluțiile sunt de obicei individuale și țin doar de resursele pe care un dascăl și le găsește în el însuși. Când, cum și de unde poți învăța, înainte de a ajunge la catedră, cum funcționează mintea unui copil?

"Copiii, când au două-trei eșecuri, renunță. Așa de fragili sunt ei la gimnaziu”

În teorie, înveți să fii dascăl parcurgând încă din studenție așa-numitul "modul psihopedagogic" - prin el se presupune că faci pasul între "a ști materie" și "a fi profesor". Că modul e insuficient, că nu-și împlinește misiunea, se vede azi cu ochiul liber în școli, în calitatea medie a relației dintre profesor și elev. Devin profesori buni cei care învață pe cont propriu, prin interacțiuni în care relația de putere dată de autoritatea formală e secundară. Despre natura umană, despre relația cu copiii nu poți învățapur și simplu cu cursul în brațe - nu e despre asimilat informație.
De când administrează școala Helikon, Oana Moraru a ajuns în postura de a angaja și de a evalua profesori. „Eu văd la cadrele didactice noi că nu cunosc elementar chestiuni de voință, de atenție, nu știu să definească procesele gândirii. Ce se întâmplă în mintea copilului când tu ești în clasă? Ca să poți răspunde, trebuie să știi chestiuni elementare legate de minte. Ei nu știu asta, ei nu cunosc nici operațiile gândirii”, spune Oana Moraru.

Vorbește despre o profesoară de română care a predat la clasa a VII-a o poezie scrisă de Marin Sorescu. Au citit textul, au descifrat câteva cuvinte cheie, au vorbit puțin despre mesaj, iar apoi profesoara le-a dat drept temă copiilor să își exprime părerea despre mesajul poeziei. Copiii s-au achitat prost de sarcină, profesoara s-a enervat și a început să țipe. „Ea a terminat ora la nivelul de bază al piramidei și le-a dat o temă la nivelul superior. Capacitatea de a face sinteze, comparații, se află la unul dintre nivelurile superioare ale gândirii. Până acolo trebuia ea să construiască, dar pentru asta trebuia să cunoască operațiile gândirii”, spune Oana Moraru.

O astfel de practică naște un cerc vicios: copiii nu înțeleg și își fac greșit tema, dascălul îi ceartă, iar ei încep să se simtă sub standard - fără să înțeleagă, însă, ce au făcut greșit. Mai departe, profesorul vine și le dă note proaste. După primele trei ore defășurate în acest fel, între profesori și elevi se creează o falie de netrecut. „Vezi că ți-a dispărut autoritatea formală și vezi că nici nu ai impact și eficiență, vezi temele prost făcute, vezi cum copiii își pierd interesul. Copiii, când au două-trei eșecuri, renunță. Așa de fragili sunt ei la gimnaziu”, spune Oana Moraru. Și de-aici încolo falia nu face decât să crească.

O altă mare sursă de stres a profesorilor români vine din faptul că unii dintre ei nu au învățat să se conecteze emoțional la copii. „Ei încă sunt pe paradigma aia veche a predării. Livrează. Încep să dicteze teoria, dar nu-i văd pe copii. Teoria învățării arată că noi învățăm social și, la copiii mici, învățarea este în primul rând socială, la ei cogniția se bazează în primul rând pe starea emoțională. Dacă ei simt stări proaste sau sunt în relații de superioritate-inferioritate, se blochează emoțional și chiar nu gândesc, deși ar putea să o facă”, explică ea.

"Avem un elev care are angajat un avocat pentru a contesta notele"

Oana Moraru a vizitat multe școli din lume și a văzut că nu toți profesorii sunt extrem de înzestrați sau extrem de inspirați în meseria pe care o fac. A văzut, însă, că au un set de reguli de comportament la clasă, o serie de modele de reacție pe care le urmează în cazul în care apar probleme în școală.

„În Suedia există o carte care descrie tipurile de părinți dificili și felul în care trebuie să te comporți cu el”, își amintește fondatoarea școlii Helikon. Astfel de reguli le-ar fi extrem de utile și profesorilor din România, pentru că i-ar face să se simtă pregătiți în fața provocărilor apărute, le-ar da un sentiment de siguranță".

Relația cu părinții poate fi o mare provocare, crede șeful Inspectoratului Județean Cluj, Valentin Cuibuș. Deseori părinții vin în clasă și îi cer profesorului socoteală pentru notele pe care le-au primit copiii lor. Le compară cu notele altor elevi din clasă. Fac presiuni pentru medii mai mari. „În urmă cu 10-15 ani, părinții aveau o atitudine de respect față de profesori, dar acum lucrurile merg într-o altă direcție. Pot să vă dau exemplu că avem școală în Cluj în care elev de clasa a șaptea are angajat avocat care contestă uneori notele. Vă dați seama ce stres e asupra profesorilor. Se ajunge de fiecare dată când îi dai nota 5 sau îi dai nota 4, să primești reclamație că copilul e persecutat din cauza etniei din care face parte”, spune Valentin Cuibuș.

Cum plătesc copiii prețul nemulțumirii profesorilor

Salariile mici sunt o altă problemă pe care o au profesorii români. Debutanții câștigă în jur de 1.000 de lei, un profesor cu 20 de ani de experiență puțin peste 2.000. Grijilor pe care le au la clasă li se adaugă grija zilei de mâine. 

„Ai nevoie să te respecți, ca să fii respectat. Și acest lucru înseamnă să ai grijă de tine, să te preocupi de formarea ta, care înseamnă bani, pentru că nu se asigură formările noastre continue prin fonduri de la minister și de cele mai multe ori formările ni le facem noi singuri. Ai nevoie să îți cumperi cărți, ai nevoie să fii în actualitatea culturală, ai nevoie să ai o haină bună pe tine. Primul impact pe care îl generăm este cel vizual, copiii te analizează din cap până în picioare. Nu zic să epatăm la clasă, dar nici să vii cu aceeași haină un an de zile”, spune Aura Stănculescu(foto), directorul Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională.
În momentul în care gândurile tale sunt în altă parte, în momentul în care știi că ai trei-patru părinți la poartă, în momentul în care știi că ai doi copii acasă și ai o problemă financiară, toate astea au efecte asupra calității predării, asupra calității relației între profesori și elev
Valentin Cuibus, inspector școlar

În final, totul se răsfrânge asupra copiilor. Ei sunt cei care ajung să plătească prețul pentru toate lucrurile care îi macină pe profesorii lor. „În momentul în care gândurile tale sunt în altă parte, în momentul în care știi că ai trei-patru părinți la poartă, în momentul în care știi că ai doi copii acasă și ai o problemă financiară, toate astea au efecte asupra calității predării, asupra calității relației între profesori și elev, asupra liniștii de care ai nevoie în momentul în care discuți cu un copil", spune Valentin Cuibuș. "Toate aceste lucruri afectează calitatea actului educațional”.

Burnout: o suferință pe care o ignorăm

Și mai e, apoi, și riscul de burnout - sindromul epuizării profesionale fizice și psihice - care e considerabil. Cine se uită doar la orar va spune că un profesor are un program de șase ore pe zi maximum, mai puțin de cele 8 ore pe care un angajat obișnuit le stă la serviciu. Cine știe ce presupune munca la catedră, atunci când e făcută cu simț de răspundere, va lua în calcul tot restul: orele de pregătit lecțiile de mâine, zi de zi, de corectat extemporale și teze, de planificări, de diverse birocrații obligatorii. În plus, șase ore la catedră, în picioare, explicând, permanent atent la țesătura de interacțiuni și emoții de sub ochii tăi - ore în care ești în permanentă stare de focus și alertă - chiar nu pot fi echivalate cu șase ore de muncă intensă în care nimeni nu stă cu ochii ațintiți pe tine. Nu este despre "mai greu" sau "mai ușor"; e doar despre faptul că o oră la catedră, dacă e făcută cum trebuie, îți erodează energia într-un fel în care puține activități o fac.

Important e că există o investiție de energie per oră pe care puțini din cei care n-au predat pot s-o înțeleagă - și care, în conjuncție cu confuziile legate de autoritatea pierdută, cu inadecvarea dintre modul standard de predare și nevoile copiilor, cu nerăbdarea lor și iritanta lor neatenție, cu programa stufoasă - și obligatorie -, cu grijile financiare, cu statutul marginal în societate, cu presiunile părinților, cu dogmele unui învățământ de secol XX, duc la burnout. Un burnout care în 10, 20 sau 30 de ani modelează atitudinea profesorilor față de copiii noștri. Al treilea părinte, cel în mâinile căruia ne lăsăm copiii bună parte din zi, ani de-a rândul, e în suferință - și "sistemul" nu-l ajută deloc să se vindece. Dimpotrivă, îi osifică neputințele.

Dimensiunile suferinței? Nu le știm. Ministerul Educației nu are date despre câți profesori suferă de stres cronic și nici nu derulează în prezent programe pentru gestionarea acestui fenomen. O serii de studii făcute în SUA arată că între 40 și 50% dintre profesorii nou intrați în sistemul de educație nu fac față și renunță la catedră în primii cinci ani de experiență. Un studiu realizat în anul 1999 de către Organizația Internațională a Muncii arăta că, la acea vreme, între 25% și 33% dintre profesorii din lume erau afectați de stres. Un alt studiu, citat de aceeași organizație și făcut în Brazilia, în 2009, pe 52 de profesori de școală elementară, arăta că 76% dintre ei erau stresați, în cazul celor mai mulți acest lucru fiind în măsură să le afecteze chiar sănătatea.
„Când la un loc de muncă există un nivel de responsabilitate mare și un control redus asupra rezultatelor, atunci nivelul de stres resimțit este foarte mare. Iar meseria de cadru didactic se înscrie aici. Profesorii au un job care presupune asumarea de responsabilități mari, iar controlul asupra rezultatului e foarte scăzut, pentru că rezultatul nu depinde doar de ce fac ei
Sorina Petrică, psiholog
La toate astea se mai adaugă ceva: sistemul de evaluare. Profesorii români pot fi validați profesional, pentru a-și câștiga statutul și a-și recâștiga self-esteem-ul, pe o programă stufoasă, pentru care orele sunt mereu insuficiente, și pe rezultatele obținute, în baza acestei programe, de un număr mare de elevi. Dar rezultatele nu pot fi întotdeauna controlate de ei, așa cum nu pot fi controlate nici de către copii, spune Sorina Petrică (foto), un psiholog care derulează programe de formare pentru profesori.

„Când la un loc de muncă există un nivel de responsabilitate mare și un control redus asupra rezultatelor, atunci nivelul de stres resimțit este foarte mare. Iar meseria de cadru didactic se înscrie aici. Profesorii au un job care presupune asumarea de responsabilități mari, iar controlul asupra rezultatului e foarte scăzut, pentru că rezultatul nu depinde doar de ce fac ei”, crede Sorina Petrică. Nivelul de stres pe care îl experimentează cadrele didactice din învățământul românesc este foarte crescut, crede ea. „Studiile arată că profesorii din Europa de Est sunt cei mai afectați de burnout. N-am citit studii făcute pe România, dar, din lucrul meu cu profesori și cu copiii, am observat că nivelul acesta de epuizare emoțională este foarte pregnant în rândul cadrelor didactice din România”.

Copiii învață de la părinți cum să se comporte, iar viitorii profesori învață de la acei profesori rutinați ce să facă

Profesorii dedicați, cei care intră în învățământ dorindu-și să facă performanță, sunt expuși riscului de a dezvolta sindromul epuizării profesionale. „Pentru că își asumă foarte multe responsabilități, fac multe eforturi și când trag linie își dau seama că rezultatele nu sunt pe măsura efortului depus”, spune Sorina Petrică. O atitudine care i-ar ajuta să profesori să stabilească o relație bună cu elevii și să gestioneze situațiile dificile este bazată pe flexibilitate, pe o capacitate crescută de adaptare. Însă felul în care se desfășoară formarea profesională nu îi pregătește pentru acest lucru. „Chiar și un tânăr care vine cu o altă viziune riscă să exerseze și să învețe aceleași rutine comportamentale, același mod de a aborda problemele de disciplină, același mod de a scoate în evidență un comportament potrivit sau nepotrivit, același mod de a gestiona o anumită situație care apare în momentul predării. Copiii învață de la părinți cum să se comporte, iar viitorii profesori învață de la acei profesori rutinați ce să facă pentru a se descurca în procesul învățării”, explică psihologul.

"Profesorul are obiectivul de a-și ține clasa în mână". Se poate și altfel?

Unii profesori și-au dezvoltat, în 20 de ani, niște rutine comportamentale bazate pe rigiditate - rutine care pot, ele însele, să nască probleme de comportament în relația cu elevii. Chiar atunci când văd că acestea nu îi duc nicăieri, continuă să le păstreze - pentru că le sunt atât de cunoscute, atât de familiare. Un drum nou sperie întotdeauna. „Sunt copii care, datorită temperamentului, sunt timorați, se ascund, evită să răspundă, evită să fie asertivi în fața profesorului - și sunt copii care intră în luptă de putere cu profesorul. E care pe care. Și deseori elevii sunt cei care câștigă. Pentru că profesorul are obiectivul de a-și ține clasa în mână și de a-și ține ora. Un elev care are chef să se distreze și va reuși să o facă, chiar dacă va fi dat afară de la oră”, spune Sorina Petrică.

Pentru că scopul profesorului - misiunea lui de supraviețuire, oră de oră - este, în final, acela de a menține ordinea în clasă. Iar când ordinea e tulburată, profesorul simte că a eșuat, de fapt, în misiunea lui. Dar poate că de fapt "ordinea în clasă" înseamnă, mai nou, altceva decât "liniștea în clasă". E o schimbare de perspectivă care poate aduce profesorilor o nouă sursă de stres - chinuitorul management al unei ore de clasă care pornește de la premisa unei învățări non-lineare, browniene aproape - și, concomitent, o eliberare din stresul disciplinei cu mâinile la spate drept condiție sine qua non a educației de calitate, din stresul autorității formale pierdute, care n-are nicio valoare fără respectul autentic, din stresul lipsei de sens și de misiune a dascălului român - aflat, de ceva vreme, sub vremuri.

FOTOGRAFII REALIZATE DE DRAGOȘ SAVU

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educație, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Competiția anuală Premiile Superscrieri este o inițiativa a Fundației Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ și scrierea creativă în România.

În seria „AL TREILEA PĂRINTE” au mai apărut

Al treilea Părinte

Când AL TREILEA PĂRINTE devine agresor: „Vino, dracului, la catedră”

Când AL TREILEA PĂRINTE devine victima elevilor. „Peste ani, mă întâlnesc cu ei pe stradă...”

AL TREILEA PĂRINTE. Învățătoarea condamnată revine la clasă. „Copilul meu e cu psihicul la pământ”

AL TREILEA PĂRINTE. „Ai tracul pe care îl are un actor”. Viața neromanțată a unui profesor din România

Şcoala pregăteşte copiii pentru eşec/ de Anca Nastasi.

Autor: Anca Nastasi

Dupa principii vechi de acum 50 de ani, invatamantul romanesc se incapataneaza sa scoata pe banda rulanta someri cu diploma. Copiii care au avut sansa sa invete in Finlanda sau Germania ne deschid ochii si ne cer sa transformam scoala dintr-un chin permanent si fara scop, intr-o aventura a cunoasterii - in care nu invatatul pe de rost, ci intelegerea e valoroasa.

In timp ce in UE numarul oamenilor cu bacalaureat si facultate creste, la noi e pe dos. De trei ani incoace, tot mai putini dau piept cu examenul de maturitate si, inevitabil, jumatate dintre ei il rateaza. Majoritatea tinerilor care termina scoala romaneasca nu stiu incotro s-o apuce.

Ce e de facut:  sa invatam mai mult - ar crede unii, sa invatam meserii, spun altii, dar sociologii ne avertizeaza ca orice am invata, e momentul sa invatam altfel.

O fetita din Timisoara a absolvit cu brio primele doua clase intr-una. In Germania. S-a intors acasa, la Timisoara. Acum, vrand -nevrand, mama compara cele doua sisteme de educatie. Delia Mihailov: „Sistemul de invatamânt este individualizat, fiecare copil primea un plan saptamanal de lucru, diferit de la caz la caz in functie de apetitul copiilor. Cand un copil nu-si executa planul saptamanal, niciodata nu este vina lui, ni s-a subliniat lucrul acesta, este vina invatatoarei care va alcătui saptamâna urmatoare un plan mai usor. Nu se vorbea niciodata despre restul elevilor, despre un elev fata de ceilalti elevi. La noi, concurenta e clara pentru toata lumea, inca din clasa I.”

La noi, educatia se bazeaza inca, la fel ca acum 100 de ani, pe concurenta. Educatorii din Occident au renuntat demult la ea, convinsi ca e mai degraba demoralizatoare. Primii au fost finlandezii, inca in anii 80.

In scolile din vest, copiii stau in grupuri. In sistemul romanesc, scoala inhiba copiii din prima zi. Si la noi, invatatoarele au fost instruite sa copieze metoda finlandeza, cu lucrul in grup, dar nu functioneaza.

In Finlanda sau Germania, daca cei mici vorbesc vrute si nevrute - profesorul intelege ca lectia lui nu e suficient de interesanta.

La noi, copilul e vinovat daca se plictiseste la ore. 

Scolile occidentale se adapteaza la viitor. In Germania, invatatoarea a explicat parintilor ca, in secolul vitezei, nu se mai preda caligrafia - ar fi o pierdere de timp. Si ca elevii ei vor invata doar sa scrie citet.

Manualele romanesti sunt cenuşii, cu enunturi alambicate si cerinte greu de descifrat; cartile din Germania: hartie lucioasa, exercitii colorate si clare, desene hazlii, de care elevul nu se mai poate desparti.

Copilul constata pe pielea parintilor prima contradictie in termeni a educatiei romanesti: invatamantul gratuit costa bani. Mergem in Finlanda unde invatamantul e atat de gratuit, incat copilul nu cumpara nici macar o guma de sters. Narcisa Suciu, celebra cantareata, a emigrat pe cand fiica ei avea 11 ani. Azi, Daria e in clasa a 9-a. Pentru ele scoala de acolo a fost un soc.

Fiecare elev are alocata o suma in valoare de 7.580 de euro pentru un an scolar

In Romania, respectul pentru scoala se impune prin uniforma, note, disciplina. Prima lectie pe care ne-o preda Finlanda e relaxarea: aici copiii pot zburda desculti, ca acasa.

Daria a invatat ca si copiii au dreptul sa spuna nu. In scoala romaneasca, un refuz e considerat sfidare. In Finlanda, notele sunt confidentiale - elevii nu sunt in competitie cu colegii, ci cu ei insisi. La noi, rusinea unei note proaste strigate in gura mare, e considerata stimulare.

In Germania, timpul liber al elevei era respectat - 4-5 ore de studiu pe zi in clasa erau suficiente. La noi, studiul in clasa e insuficient. Culegerea de exercitii „Ursuletul silitor” o sileste  pe Tariana sa stea la birou alte 4 ore.

In noua ei clasa, Tariana are 30 de colegi. Invatatoarea se ocupa de fiecare, cat poate. Ghinionul e ca talentul matematic al Tarianei descoperit in Germania, ramane aici nestimulat - desi copila lucreaza mai mult. 

Si sistemul finlandez functioneaza perfect fara teme obositoare.

Elevul roman, in schimb, lucreaza mai mult decat prevede legea.

Majoritatea tinerilor care termina scoala romaneasca nu stiu incotro s-o apuce.

„Cu resursa umana asa cum se naste acuma – afrima Gheorghe Onuţ, sociolog la Universitatea Transilvania din Braşov –, mi-e tare teama ca vom ajunge mai ales culegatori de capsuni si stergatori de cururi prin Italia!”

Ce e de facut:  sa invatam mai mult – ar crede unii, sa invatam meserii, spun altii, dar sociologii ne avertizeaza ca orice am invata,  e momentul sa invatam altfel.

Elevul roman, in schimb, lucreaza mai mult decat prevede legea. In Finlanda, orele de literatura dau copiilor ocazia sa dezbata, sa gandeasca liber; la noi, literatura se invata pe de rost. In Finlanda, matematica e inteleasa fara meditatii, iar orele de sport sau muzica sunt momente de relaxare – la noi, motiv de stres si lacrimi. Cat de neplacuta poate fi scoala? Statisticile internationale sunt de speriat: copiii nostri sunt cei mai demotivati din lume!

Suntem evident tentati sa credem ca elevii finlandezi sunt mai grei de cap decat ai nostri. Dar ne inselam amarnic.  La testele internationale, din 2012, finlandezii sunt pe locul al 10-lea in lume. Romania e pe locul al 45-lea, din 65 de tari. Testele masoara ce stiu copiii la 15 ani si ce pot face in viata cu cele invatate.

Doar 3% dintre copiii romani stiu sa explice si sa utilizeze cunostintele la fel ca finlandezii, elvetienii, sau asiaticii. Testele PISA masoara si atitudinea copiiilor fata de scoala. Copiii nostri se izoleaza de-a dreptul intr-o uriasa prapastie a demotivarii - fata de celelalte tari. Testele internationale din 2012, au aratat ca adolescentii romani nu sunt in stare sa inteleaga si sa proceseze ceea ce citesc.

Parintii asista neputinciosi cum invatamantul romanesc omoara gandirea libera.

Ca sa aiba note bune, copiii isi petrec timpul liber cu meditatii.

In clasa a 6-a, scoala a devenit o goana cu limba scoasa printre notiuni si formule. In Finlanda e pe dos!

In Romania, copiii invata intr-un regim de testare permanenta.

Un profesor de filosofie si părinte din Oradea vede actualul sistem ca pe o industrie comparabila cu fabricile comuniste din trecut: cu angajati foarte multi - deci o problema sociala, un gigantic consumator de resurse - adica o gaura pentru bugetul de stat, care produce pe stoc  - fără căutare pe piaţă - ceva de o calitate submediocră. E o industrie aflată în faliment, însă care nu poate fi lichidata si vanduta la fier vechi.

Pentru evaluarea profesionala, dascalii au nevoie de „punctaj”, daca ai publicat ceva, punctajul creste. Si astfel, chiar Ministerul educatiei a declansat aceasta industrie colaterala: la fiecare inceput de semestru parintii cumpara fara sa comenteze - carti multe, multe proaste, dar cerute de profesori. 

Tragedia scolara se adanceste la orele in care copiii ar trebui sa se relaxeze. Copiii sunt stresati la muzica, desen, sport. O fată merge cu bicicleta, cu rolele, inoata, joaca tenis, dar in scoala - toatea astea nu conteaza. Nota ei la sport e proasta, fiindca nu poate sari capra. Cat de prafuit si neprietenos e sistemul nostru de invatamant, o dovedesc pana si orele de sport: copiii se spetesc cu mersul piticului si saritul caprei. Pana unde merge absurditatea in scoala romaneasca, va spun parintii. Ei isi vad copiii nevoiti sa se incadreze in tiparele prestabilite de programa educationala. In Finlanda, ora de sport, la fel ca si cea de matematica, ii ajuta pe copii sa isi descopere vocatia.

In esenta, invatamantul romanesc e impietrit in principiile depasite de acum 60 de ani. Cand ajung in liceu, copiii fara parinti cu har de profesor sau bani de meditatii au lacune atat de mari fata de programa pe care profesorul trebuie s-o respecte, incat sansele la bacalaureat sunt minime.

Pentru acesti copii, intalnirea cu un  profesor cu har e cam tarzie.  Cursa infernala pentru note bune si diploma de bac e pierduta. Cosmin, de exemplu, viseaza din copilarie sa devina mecanic de locomotiva. Liceul care-i promitea asta cand s-a inscris, s-a comasat cu altul si ii mai poate oferi azi doar o diploma de dispecer in transporturi. Nevoia de dispeceri pe piata muncii este  practic inexistenta. Ca sa-si ia inutila diploma, a scris totusi - cu ajutorul dirigai - un proiect. Si va trebui sa-l prezinte unei comisii.

Cosmin e dintr-un sat din Bacau, familie saraca, fara scoala, fara bani de meditatii.

Baiatul nu da doi bani pe diploma de bac. Totusi, are nevoie de ea. Baiatul nu-i prost deloc, e handbalist talentat - doar ca sistemul romanesc de educatie i-a pecetluit soarta la 14 ani. Printr-o selectie bazata pe esec, nu pe vocatie. Cu note mici la examenul de capacitate, a fost primit la liceul auto. N-a reusit - in ciuda meditatiilor, sa ia bacul si ramane un an acasa, pe banii parintilor.

In sistemul finlandez de educatie nu exista fundatura. In clasa a 10-a, cand intra la liceu, copiii pot opta pentru meserii sau in vatamant teoretic - ca la noi, doar ca isi pot alege materiile care ii intereseaza, nivelul de cunoastere, sau pot face ambele scoli in paralel.

Si ca sa nu-si aleaga o meserie pe care n-o cunosc, si sa regrete apoi alegerea facuta, copiii finlandezi merg la serviciu, inca din clasa a 7-a, unde vor ei.

Intr-un liceu din Brasov, profesorii ajutati de colegi din Elvetia incearca sa faca si ei acelasi lucru cu elevii. Au introdus o materie noua – „jobs”. Si mai greu e pentru acesti copii sa gaseasca - la fel ca finlandezii sau  elvetienii - o firma care sa-i primeasca la serviciu. „Copiii au nevoie sa se descurce in viata! E nevoie de competente,  nu doar cunostinte teoretice. Si daca statul roman continua cu stilul asta de invatamant, chiar si cu formarea profesorilor, elevii nu vor avea abilitatile necesare pentru a concura cu ceilalti europeni. Trebuie sa poti face o prezentare, sa lucrezi impreuna cu altii”

 „Asa cum arata si functionează acum sistemul de invatamânt din România este o amenintare la adresa securităţii nationale!” afirmă prof.dr. Gheorghe Onuţ. Profesor si scriitor, fondator al facultatii de sociologie la Universitatea Transilvania, domnul e constient ca ceea ce invata copiii in scoala nu le foloseste in integrarea lor in economia societatii. Isi aminteste cum fiul sau cel mic fugea de scoala. Azi povesteste fara rusine ca fiul lui nu are bacalaureat. Si nu il desconsidera pentru asta.

De altfel, sociologul si sotia lui si-au lasat toti cei 3 copii liberi sa plece in lume ca sa se descopere pe sine. Dupa un esec la ASE - fiica lui tinteste azi la premiul Nobel ca cercetator biolog in Suedia, fiul cel mare a incercat in tara facultatea de design vestimentar, dar a renuntat, scarbit. Profesorul sociolog simte insa o mare jena cand se gandeste ca face parte dintr-un sistem prost cladit, care trebuie regandit din temelii. La restante, in anul doi, se loveste de creierele opace ale studentilor. Pe cei pe care-i simte capabili, vrea sa-i scoata din mediocritatea in care se complac. Cand o studenta i-a propus ca lucrare de diploma organizarea unor jocuri olimpice, el i-a cerut sa se consulte cu Juan Antonio Samaranch, care conducea pe atunci Comitetul Olimpic. Care i-a raspuns prompt: Juan Antonio Samaranch, avea 84 de ani si i-a scris 3 pagini.

Pe studentii fara chef ii convinge sa lase facultatea. Reteta e imprumutata de la parintii occidentali, care nu-si imping copiii in facultate imediat dupa liceu. 

In goana dupa note, parintii si profesorii au corupt educatia si au dus competitia in derizoriu. Copiii invata de la noi ca cinstea, morala nu mai valoreaza nici cat o ceapa degerata. Putine sunt familiile care au descoperit alchimia succesului in viata.

Pana la urma, educatia, inseamna civilizatie. In Franta sunt 30 de licentiati la 100 de locuitori, iar la noi nu stiu daca se ajunge la 7.

Noi inca traim vremuri grele si acasa, si la serviciu. Suntem incapabili sa construim o societate fericita. Cu o economie la pamant, cu cetateni saraci, furiosi, fara speranta, si copii care merg la scoala cu frica, cu scarba.

Putini sunt cei care inteleg ca aceasta nefericire colectiva a romanilor poate fi depasita prin educatie de calitate.

Sursa zf