Fantastica prezentare a modului in care a evoluat credinta de-a lungul timpului

Umanofobia sau fobia de oameni!

Iata un termen nou pe care nu l-am gasit pe google deci poate fi inventat si explorat

Umanofobia este un rezultat al lipsei libertatilor umane. Ea apare prin inlocuirea democratiei participative cu o democratie in limite stricte sau o lipsa a democratiei, o dictatura cautata si asumata.

Umanofobia are nevoie de armate de oameni, militari, politisti, extremisti, pentru a se contura si a lua forma. Teama de oameni se concretizezea printr-un exces de norme, prin inventarea de organizatii inchise si foarte strict reglementate, prin construirea unor trepte valorice pe care daca nu ajungi din punct de vedere umanofob nu existi.

Umanofobia foloseste drept instrument pentru a se contura o scara de valori in care urci daca ai dovedit ca ai o limita importanta. Orice limita asumata se subordoneaza altor limite, totul fiind definit printr-o rasplata financiara.

Indepartarea de om si teama de umanitate se construieste in colivii poleite cu aur, in care cei limitati, se feresc de ganduri de liberatate si se inconjoara cu obiecte stralucitoare si confort sau invers se inconjoara de pauperitate asumata si stoicism.

Teama de umanitate, construieste ziduri, si intareste ideea ca conditia umana este ceva inferior care trebuie depasit prin tehnici avansate, masini de lux, tehnologie in general.

Cel lipsit de aceste mijloace devine pentru umanofob un om inapoiat, trsit si parasit de soarta si care nu va putea niciodata sa se ajunga, cum sau ajuns cei aflati varful piramidei umanofobe.

Umanofobii fug de sentimente, fug de contactul cu mediul viu si se inconjoara de prefacatorie, minciuna si arificial, facand din acestea un adevarat spectacol prin care se delimiteaza de asa zisii oameni de rand.

Umanofobul bine inteles se va gandi ca pamantul este supraincarcat de oameni, ca oamenii in general sunt rai si ne intelegatori, si nu va intelege niciodata o alta civilizatie decat cea in care traieste el.

Umanofobul ii uraste pe cei care exprima liber alte idei decat ale lui, ii uraste pe cei care se imbraca altfel, se comporta altfel, traiesc altfel.

Un umanofob desavarsit crede in extraterestrii, crede ca robotii vor inlocui oamenii cei imperfecti si uraste probabil sa ii fie atinse incaltarile de noroi.

Un umanofob sef, va vroi sa controleze gandurile si trairile celor din jur de teama ca acestea sa nu fie altfel decat ale lui. Pentru asta va construi organizatii secrete care vor trebui sa controleze totul pentru el. Pentru asta isi va alege oameni dupa chipul si asemanarea lui, ii va educa ii va elimina, va face orice sa ii transforme si sa ii supuna.

Umanofobia in sens larg inseamna teama ca oamenii iti ameninta conditia existentiala, nu ti se supun , nu devin, nu au zeul tau, au alte origini, au alta culoare, au alte obiceiuri, au alta educatie, au alta organizare...

Mirosul șobolanilor. Așteptând o altă omenire

Sunt câțiva autori cu care îmi place să stau de vorbă seara înainte de a adormi. Sunt cei care, cred, au spus lucruri decisive despre noi, oamenii. Cum se face că ele au trecut nebăgate în seamă? Asta e o mare pierdere, îmi spun, de vreme ce lucrul cel mai minunat este să te-ntâlnești cu cei care te-ajută să te cunoști.

Unul dintre aceștia e Konrad Lorenz. S-a născut la Viena. În 1973 (avea 70 de ani) a luat premiul Nobel pentru medicină / fiziologie. Konrad Lorenz a pornit de la un raționament genial: dacă omul este (deocamdată, cel puțin) ultimul produs al biosferei, adică „ultimul animal”, dacă parte din comportamentul lui își are rădăcina în ceea ce Lorenz a numit „parlamentul instinctelor”, am putea întreprinde cu folos studiul comparativ al speciilor animale,  pentru a înțelege mai bine ce și cât anume din alcătuirea ființei noastre vine de la viețuitoarele care ne-au precedat pe calea evoluției. Și, privindu-ne în oglinda lor, poate n-ar fi rău să aflăm, de pildă, cât de multe avem în comun cu șobolanii. Lorenz a fost în special preocupat de studiul comparat al violenței intraspecifice: cum arată agresivitatea, de la pești până la oameni, între membrii aceleiași specii?[1] Deci nu cât de agresive sunt, de pildă, hienele cu antilopele, ci hienele între ele.

Ca să nu lungesc vorba, voi spune că Lorenz a găsit două specii animale cu comportamente agresive intraspecifice diametral opuse, care la om sunt îngemănate într-o formulă paradoxală și teribilă.

Șobolanii

Majoritatea animalelor  își delimitează habitate  și trăiesc pe grupe, turme, cârduri, haite etc. Multe sunt „tribale”, adică se grupează, pornind de la cupluri și familii (creșterea puilor), pe diferite subunități înăuntrul speciei. Intrarea unui individ străin de grup înăuntrul grupului pune, la aceste specii, de fiecare dată probleme. Agresiunea intraspecifică e legată mai cu seamă de gradele de respingere ale nou venitului (ale străinului) în grupul deja constituit.

Ei bine, dintre toate speciile care se constituie în grupuri, gradul maxim de agresivitate intraspecifică este atins la șobolani. Într-o famile de șobolani, indiferent cât de mică sau de mare este ea, nu intră, pentru nimic în lume, un șobolan rătăcit din altă familie. Dacă nefericitul se rătăcește și ajunge printre membrii altui trib, de îndată ce este identificat –după miros – de unul „de-ai casei” ca fiind un intrus, este ucis în scurtă vreme cu o teribilă ferocitate. Doi șobolani uniți în cuplu, instalați într-un perimetru bine delimitat, vor extermina într-un mic interval de timp câteva zeci de „confrați” disparați, introduși de experimentator în perimetru. Nou veniții se vor lăsa uciși, unul câte unul, de cei doi uniți în cuplu. Odată treaba încheiată, teritoriul „eliberat” va fi populat în scurtă vreme de urmașii cuplului supraviețuitor și criminal. Ei vor începe o splendidă viață afectivă de grup, în care coeziunea e dată de recunoașterea automată a membrilor în virtutea „mirosului comun al tribului”. De aceea, un șobolan scos din trib câteva zile și readus apoi în trib, va fi sfârtecat cu aceeași ferocitate de rudele lui ca orice „străin”, de vreme ce între timp și-a pierdut mirosul tribal specific. În nici o specie animală, execuția celui străin de trib nu are loc într-un chip atât de înspăimântător. Membrii comandoului care trec la lichidarea intrusului au blana zbârlită și ochii ieșiți din orbite, în timp ce „condamnatul”, dacă nu are șansa să sucombe prin șocul produs de spaimă, este mușcat în mod sistematic și omorât, fără să se apere, de cei care au preluat execuția lui. Lorenz a numit „sentimentul” ireductibil care desparte triburile de șobolani între ele ura partinică.

Gâștele sălbatice

Important de reținut în cazul șobolanilor este că relațiile dintre membrii grupului sunt perfect impersonale. Mirosul care-i ține pe aceștia laolaltă nu este unul personalizat, ci estemirosul tribului. Nu există mirosul diferențiat al partenerului de cuplu sau al puilor, ci cel uniform al componenților tribului. Șobolanii sunt tandri doar scăldați în baia comună a unui miros, și feroce în prezența unui miros care nu mai e „al lor” ca grup. Un miros care să bată dincolo de granițele tribului, către „seamăn” și către șobolănimea ca șobolănime, nu există. Nu există „universaliatatea șobolanului” și dacă n-am fi noi, oamenii, ca observatori, șobolanul nu s-ar putea ridica la „conceptul” propriei specii. Șobolanii există doar ca insule de miros tribal.

Exact în partea opusă se situează gâsca sălbatică. Konrad Lorenz a adorat această pasăre introdusă în literatură de Selma Lagerlöf și e faimoasă fotografia lui scăldându-se, flancat afectiv de trei gâște. Nu numai că într-un trib de gâște sălbatice relațiile sunt perfect personalizate, dar între membri unui cuplu se ajunge la „sentimente eterne” de tip „uman”. Se nasc, de pildă, mărețe prietenii între gâscani, cel mai adesea sudate în focul bătăliilor duse împreună, în care, asemeni lui Ahile și Patrocle, cei doi prieteni se hrănesc reciproc din curajul celuilalt. Și despărțirile, la rândul lor, sunt pe măsura crâncenelor prietenii. După o ceartă-două, foștii prieteni ajung să se deteste, își găsesc, în cadrul cârdului, locuri cât mai departe unul de altul, iar când din întâmplare ajung față în față, „jena” lor este fără margini: își caută cu disperare „ceva de făcut”, trăind simultan atragerea și respingerea și neputând să se desprindă unul de celălalt, legați de firul invizibil al relației apuse.

Ce să mai vorbim de cuplurile de îndrăgostiți! Asemeni lui Romeo după ce o întâlnește pe Julieta, gâscanul îndrăgostit intră într-o stare de beatitudine și simte nevoia să facă la tot pasul demonstrații neașteptate de virilitate în preajma iubitei: se-nalță brusc în zbor, deși, fiind vorba de doar câțiva metri care-l despart de cea care-ntrupează iubirea vieții lui, s-ar fi putut apropia mergând. „La frânare și accelerare, gâscanul se comporă exact ca un adolescent teribilist pe motocicletă, iar comportamentul căutând cearta nu diferă nici el prea mult de cel al unui puști plin de ifose”, spune Lorenz.[2]

Gâsca-femelă, la rândul ei, nu intră într-o relație erotică fără o îndrăgostire prealabilă. Altfel spus, nu există decât gâște îndrăgostite. În cazul gâștei, pierderea partenerului este dramatică: îl strigă zi și noapte, revine la nesfârșit în locurile în care se aflau împreună, apoi lansează expediții de căutare, zburând și strigându-și partenerul pierdut, pe distanțe din ce în ce mai mari. Nu puține sunt gâștele care rămân văduve până la sfârșitul vieții. Altele își revin, devin frivole și cochete, își schimbă des partenerii, lăsând în urmă, mai ales printre gâscanii tineri, victimă după victimă. Într-un cuvânt, devin „gâște fatale”. Sunt și cazuri în care o gâscă are neșansa să se îndrăgostească de un gâscan însurat și atunci se întâmplă să meargă umilă în spatele cuplului constituit (și fericit), la o distanță respectuoasă, vreme de câțiva ani la rând! Dacă are noroc, perseverența ei și dovada indefectibilă a acestei iubiri aparent fără speranță pot duce în cele din urmă la un mariage à trois. Să spunem, în sfârșit, că apariția unui membru din alt cârd nu duce la uciderea lui, ci, după o perioadă de testare a „caracterului” nou venitului, la asimilare.

Etologii au numit strigătul exuberant al gâștei sălbatice, care acompaniază fericirea resimțită de doi membri ai cârdului când se întâlnesc și se recunosc în personalitatea lor distinctă, dar în esența lor comună  – „strigăt de triumf”. Acesta, ca expresie a unei fericiri personalizate, este opusul mirosului impersonal, egal distibuit între membrii unei haite de șobolani.

Noi, oamenii: între mirosul șobolanilor și strigătul de triumf al gâștei sălbatice

Privind istoria omenirii, sunt înclinat să cred că, statistic vorbind, în clipa de față suntem mai aproape de mirosul  șobolanilor. În orice direcție am apuca, descoperim tribul din noi, gregaritatea bine circumscrisă căreia îi aparținem fatal, fie că, mânați de idolii noștri, noisuntem cei care devenim vajnici și agresivi, fie că alții ne declară – spre a ne stârpi apoi – „urât mirositori”.

Scurtă vreme după ce am intrat la Facultatea de Filozofie (aveam 18 ani), am aflat că miroseam „a burghez”. Până atunci nu știam că miros „a ceva”. Cel mult a adolescent, a tânăr, a om pur și simplu. Încet-încet am înțeles că toți mirosim, pentru ceilalți, a ceva și că toți ceilalți ne miros a ceva: mirosim a rasă, a clasă, a națiune, a religie, a cartier, a club de fotbal, a colecționari de timbre… Mirosim a catolic sau hughenot, a european sau asiatic, a om liber sau sclav, a creștin sau musulman, a ardelean, oltean sau moldovean, a francez sau persan, a vegetarian, a homosexual, a „de stânga” sau „de dreapta”, a adventist sau ortodox și a câte și mai câte poți mirosi pe lumea asta. Și am mai aflat că, dacă faci parte dintr-un trib cu mirosul mai ascuțit, intoleranța la alt trib și la alt miros e mai mare și, la fel, și potențialul de agresivitate de care dispui.

În cele din urmă, am constatat că până și în baia și în bucătăria unui cuplu proaspăt constituit se-nfruntă clipă de clipă două triburi: tânăra soție, de pildă, vine din tribul care apasă tubul de pastă la mijloc și asta spre exasperarea soțului, care vine din tribul celor care-l apasă de jos în sus. În tribul ei, vasele se lasă în chiuvetă și se spală a doua zi; în allui, imediat după masă. În tribul ei, salata se prepară cu un vârf de linguriță de zahăr; în allui, doar cu ulei și oțet. Într-unul din triburi, cartofii pentru prăjit se tăiau pe lung; în celălalt, pe lat. În scurtă vreme, agresivitatea își arată colții. Încep scandalurile. Apoi are loc divorțul. Fiecare revine în tribul său, lingându-și rănile din prima (și, uneori, ultima) căsătorie. (Mai bine singur și apăsând tubul de pastă la mijloc, decât în doi și apăsându-l de jos în sus. În nesocotirea regulilor unui trib, există totuși, nu-i așa?, o limită până la care poți ceda!)

Așa stând lucrurile, e firesc să te întrebi: este oare istoria speciei noastre o istorie aomenirii? Sau mai degrabă una sângeroasă a triburilor multiplicate la nesfârșit, în numele infinitei galerii de mirosuri tribale care ne dau dreptul de a agresa și ucide?

O Creație neîncheiată

Creștinismul ne-a învățat că suntem încununarea Creației, locul în care Dumnezeu, obosit la capătul propriei Sale fapte, s-a odihnit și a admirat. Ce creatură minunată făcuse! Una „după chipul și asemănarea Lui”. Toți eram una în virtutea acestei mimetici superioare! Tocmai în virtutea asemănării cu fața lui Dumnezeu (toți ne recunoaștem în chipul Lui), oamenii devin semeni. Ne ține, strânși pe toți laolaltă, asemănarea cu Cel ce ne-a creat. De aceea crima nu era prevăzută niciunde în planul Creației, de vreme ce a ucide este simultan un act de sinucidere (mă ucid pe mine în seamănul meu) și de ucidere a lui Dumnezeu cu care, în virtutea chipului, mă confund.

Cuvântul „seamăn”, chiar dacă n-a reușit să-și creeze decât prin sincopă corespondentul în lumea reală, exprimă, neîndoielnic, cea mai nobilă năzuință a ființei umane. El atestă, prin raportarea tuturor oamenilor la un model desăvârșit, existența unei specii care se unește și se autocelebrează în jurul „strigătului de triumf al gâștei sălbatice”. „Seamănul”, care stă în centrul religiei iubirii, reprezintă scoaterea individului de sub incidența mirosului tribal. „Frate!”, pare să spună, înainte de a cădea podidit de iubire în brațele celuilalt, orice om atunci când își întâlnește din întâmplare seamănul de la celălalt capăt al lumii.

Și totuși, istoria omenirii n-a început cu o îmbrățișare și nici nu a dat semne că ar ajunge la ea. Dimpotrivă, ea a început cu un act extrem de violență intraspecifică, și n-a făcut decât să  diversifice crima la nesfârșit. Un agricultor (Cain) ucide un păstor  (Abel). Din acest moment, „tonul” speciei umane este dat nu de sunetul unitar și armonic al unui concept universal (omenirea), ci de cel disonant al unor fragmente partinice croite pe dispută și întreucidere (tribalitatea). „Umanitatea omului”, instituită mai întâi religios (prin monoteistm), și apoi în mod laic (prin construcția democrației ca sistem de coabitare între egali), a rămas, față de istoria reală a speciei umane, un simplu construct cu reușite sporadice și parțiale. Atât creștinismul, care a vorbit explicit de unitatea speciei umane și de universalitatea sufletului ce poate fi mântuit, cât și democrația, ca unice formule de sudură între toți indivizii, n-au reușit să organizeze planetar „umanitatea omului”. Ceea ce era menit să împingă umanitatea pe altă orbită a ei, către o specie capabilă să-și blocheze sau reorienteze agresiunea naturală, a fost absorbit la nivelul tribal al antropoidului actual. Religiile monoteiste ale „seamănului” au sfârșit prin a deveni religii tribale cu un formidabil potențial agresiv, iar democrația s-a dovedit a fi, în atâtea locuri ale planetei, o grefă nereușită. În actuala ei fază de existență, specia umană nu a atins stadiul seamănului, iar Noul Testament nu a putut fi asimilat în viața de zi cu zi ca echivalent moral al „strigătului de triumf”. Faptul că prin glasul teologilor, al filozofilor și ai marilor constructori politici ai lumii omul a încercat în permanență să-și exhibe umanitatea (împotriva disjuncțiilor tribale) și calitatea de „seamăn” (împotriva celei de agent al „urii partinice”) nu înseamnă că în istoria reală noi am depășit „mirosul șobolanilor”. Atâta vreme cât clanul lui Cain va da regula la nivel intraspecific, atâta vreme cât morala polițelor de plătit va funcționa de-a lungul secolelor, atâta vreme cât un popor își va propune să-l treacă pe altul „prin foc și sabie” sau „să-l arunce în mare”, atâta vreme cât în numele „religiei iubirii” tortura va depăși suferințele la care a fost supus Isus, atâta vreme cât călugării de la mănăstirea athonită Vatopedu îmi vor spune că protestanții și catolicii „sunt diavolul”, atâta vreme cât cruciații, odată Ierusalimul cucerit (1099), au traversat cetatea prin sângele celor o sută de mii de locuitori măcelăriți (musulmani, evrei și creștini) [3], iar după zece secole islamiștii se gândesc să răspundă cu bombe detonate în piețe, în stații de metrou și în bistrouri, atâta vreme cât un ofițer din poliția lui Mao îi va mânca unui deținut politic creierul la masa de prânz – pe scurt, atâta vreme cât creativitatea umană își va da măsura genialității în rafinamentul torturii și exaltarea cruzimii, noi nu vom fi „omenirea”, ci o specie de tranzit în drum către adevărata umanitate, luptându-se din greu cu „șobolanul din noi”.

Același Lorenz, cu care vă spuneam că-mi place uneori să-mi închei ziua, a formulat acest lucru cu onestitatea, precizia și lipsa de încrâncenare a omului de știință. Corect e să spunem că astăzi „societatea umană ar fi foarte asemănătoare cu cea a șobolanilor, care și ei sunt pașnici înăuntrul tribului închis, transformându-se însă în adevărați diavoli în lupta împotriva oricărui coleg de specie care nu face parte din propriul partid”. [4] Suntem, desigur, spune Lorenz „ultimul răcnet” al evoluției ființelor vii pe pământ, dar nu și „ultimul lor cuvânt”.

A declara omul de astăzi drept „apogeul de nedepășit al creației este pentru cercetătorul naturii cea mai trufașă și periculoasă dintre toate dogmele nefondate. Dacă ar trebui să-l consider pe om imaginea definitivă a lui Dumnezeu, m-aș îndoi de Dumnezeu. [...] Departe de a vedea în om imaginea de neîntrecut și definitivă a lui Dumnezeu, afirm cu mai multă modestie și, cred, cu mai multă venerație față de Creație și de posibilitățile ei nelimitate: veriga mult căutată între animale și omul cu adevărat uman – suntem noi!”[5]

Copiii care, pe băncile școlii, iau prima oară contact cu „istoria omenirii”, intră în viață convinși că războaiele și revoluțiile, cu atrocitățile lor nemaipomenite, fac parte din firescul însuși al istoriei umanității omului. Noi toți ieșim din școală cu convingerea că marii cuceritori ai lumii, de la Alexandru cel Mare la Gingis Han și Napoleon,  sunt eroi aureolați de faptele lor de vitejie și de măreția geniului lor militar. Ne uităm la istoria cruzimilornoastre ca la un film de aventuri. Nici un profesor nu ne-a spus vreodată că istoria pe care ne-o predă e cu precădere povestea unui lanț de crime sistematizate ca „fapte istorice” și că cele mai multe dintre geniile războinice ale omenirii ar fi astăzi judecate pentru crime contra umanității, și nicidecum admirate și venerate pentru ușurința cu care și-au ucis semenii de dragul gloriei proprii.

Oamenii au avut oricând la îndemână pretexte tribale și zei care să le justifice hăcuirea unor confrați al căror unic păcat era că se născuseră în alt trib. Deocamdată, la capătul câtorva zeci de mii de ani de când avem date despre crâncena noastră aventură pământeană, în duelul dintre supra-gâsca umanoidă și mega-șobolanul sângeros care s-au pitit în genomul nostru, câștig de cauză pare să fi avut ultimul: până în prezent, istoria verigii care suntem noi, oamenii, a fost mai cu seamă istoria marilor ațâțători de uri partinice. Cu părul zbârlit (cât a mai rămas din el pe această treaptă a evoluției), cu ochii ieșiți din orbite și cu o bâtă (sau o bombă) în mână pornim periodic să-i găsim pe „frații noștri” care par să se fi născut numai ca să ne potolească nouă setea de linșaj.

Pentru a pregăti venirea unui urmaș mai bun decât el, omul ar trebui deocamdată să se smerească gândindu-se la zestrea sa biologică pe care n-o poate nici stăpâni, nici gospodări.

Sursa Contributors

Doctrina șocului (The Shock Doctrine)

“Doar o criză – actuală sau în perspectivă – produce schimbarea reală. Atunci când se produc crizele, acţiunile care sunt întreprinse depind de ideile aflate în circulaţie. Aceasta, cred, este funcţia noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menţinem în viaţă şi disponibile până când ceea ce este politic imposibil devine politic inevitabil”. - Milton Friedman, economist

“Guverne şi popoare ţipând de durere sunt forţate să îngenuncheze în faţa noastră, frânte, terorizate şi dezintegrate, cerşind o fărâmă de echitate şi de decenţă din partea noastră. Dar noi le râdem cu cruzime în faţă, şi tortura continuă nedomolită” - Davison Budhoo, senior economist la FMI în anii ’80, însărcinat cu programele de ajustare structurală în America Latină şi Africa.

Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor este o carte apărută în 2007, scrisă de jurnalista canadiană Naomi Klein și reprezintă baza pentru documentarul din titlu. Cartea a devenit un best seller internațional, fiind tradusă în 28 de limbi, printre care și româna (Editura Vellant, tradusă de către Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea). După cum era și de așteptat, cartea a stârnit reacții din cele mai diverse. Între cea mai importantă carte de economie a secolului al XXI-lea, proiectată din start pe listele de lecturi obligatorii ale multor canale de presă, şi acuzaţii de superficialitate conjugate cu tendinţa de a aluneca înspre teoriile conspiraţiei și chiar catalogări ca fiind pură propagandă comunistă. Doctrina șocului duce mult mai departe poziția antiglobalistă prin care jurnalista independentă se impunea în 2000 cu primul ei best seller, intitulat No Logo, strângând în cele peste 500 de pagini ale cărții, numeroase studii de caz ale terapiilor de șoc practicate și aplicate de mecanismul capitalismului dezastrelor.
Cartea este o lectură care te umple de amărăciune, este de-a dreptul îngrozitoare. Dar o vom percepe ca pe o carte de istorie contemporană, dens și riguros documentată de către o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii aproximativ 50 de ani. Este un editorial lung, de mare calitate, bazat pe o impresionantă cantitate de informație extrasă, selectată și studiată atent, într-un efort jurnalistic de-a dreptul impresionant.

Deoarece rezonez în mare parte cu recenzia acordată cărții de către Radu Iliescu, reproduc mai jos articolul său de pe site-ul constiinte.ro:

˝O lectură (despre lucruri) îngrozitoare, fireşte, cum ar putea fi altcumva o abordare a cinismului care se ascunde îndărătul celor mai multe dintre teoriile economice care ne sunt prezentate astăzi ca fiind tehnice, adică pur axiomatice, deasupra oricăror dezbateri şi dincolo de orice alternativă. Când am început-o, dacă aş fi fost întrebat, m-aş fi definit fără să clipesc din ochi ca fiind un om de dreapta. La capătul ei, am înţeles că binomul dreapta-stânga născut în zilele premergătoare revoluţiei franceze nu mai are azi niciun sens, afară doar dacă nu cumva am fi dispuşi să punem semnul egal între dreapta, pe de o parte, şi îmbogăţirea astronomică la scară planetară a unei mâini de oameni, cu preţul transformării a milioane şi milioane de alţi oameni în umanitate surplus. Dacă neoconservatorismul este tot ce a mai rămas din dreapta lui Joseph de Maistre, eu personal nu am nimic în comun cu monstruozitatea asta. Şi dacă stânga presupune accesul tuturor copiilor lui Dumnezeu la mâncare pe săturate, un cămin cald şi îngrijire medicală, atunci da, am fost dintotdeauna şi sunt un om de stânga.

Arme şi caviar
Principala teză a Doctrinei şocului este aceea că ceva fundamental s-a schimbat în ultimii ani, cu precădere de la căderea comunismului încoace. Ceva cu un impact atât de tulburător încât nu doar că merită să fie înţeles, chiar trebuie, în măsura în care virtual cel puţin, ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte, poate chiar în termeni de supravieţuire personală. Dacă cineva m-ar întreba pe mine personal cât de profundă este această schimbare, aş spune că e la fel de importantă ca şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, în caz că aşa ceva a avut loc vreodată. Despre ce este vorba? Educaţia colectivă a impregnat sute de ani axioma următoare: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere. Comportamentul recent al unui indicator economic mititel pare însă să contrazică înţelepciunea popoarelor: numele său este guns-to-caviar index.

Calcularea acestuia se face în funcţie de vânzarea de avioane de luptă şi avioane destinate managerilor corporaţiilor internaţionale. Ideea e simplă: când merge războiul, afacerile scad. Şi invers. Aproape douăzeci de ani, guns-to-caviar index a validat ceea ce ştim cu toţii. Fireşte, a existat întotdeauna o mână de manageri care să profite de război în sine, dar a fost vorba despre o cantitate economic insignifiantă. Din 2003 însă, anul invadării Iraqului, acest indicator a fost dat peste cap: cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână. Dacă hermeneutica este corectă, instabilitatea globală nu aduce profit doar vânzătorilor de arme, ci şi altor sectoare economice: securitatea high-tech, construcţii, sănătatea privată, petrol, gaze. Iar interpretarea este cât se poate de corectă: astăzi bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!

Cum este cu putinţă acest lucru? Printr-o transformare a cărei amplitudine ne scapă, dar care este echivalentul alunecării cu 1000 de km a unei plăci tectonice, cu şobolani cu tot. Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn, criza Tigrilor Asiatici (Thailanda, Indonezia, Malayezia şi Coreea de Sud), războiul din Iraq, tsunami din Sri Lanka şi uraganul Katrina în New Orleans? Un singur lucru: arme şi caviar.

Gangsteri şi economişti
Dacă oraşul american Chicago ar fi pus în situaţia de a delega unei personalităţi sarcina de a-l reprezenta în Istorie, cetăţenii lui ar fi pradă unei profunde dileme: Al Capone sau Milton Friedman? Primul a făcut avere vânzând alcool în anii prohibiţiei şi asasinând pe orice îi ameninţa afacerile. Al doilea a fost de departe mult mai periculos: era economist şi preda la universitate. Ca om de ştiinţă, considera că atunci când economia este distorsionată, trebuie să i se administreze în mod deliberat şocuri dureroase. Premiza teoriilor sale era aceea că “piaţa liberă” este un sistem perfect ştiinţific, unul în care indivizii, acţionând pentru satisfacerea dorinţelor lor egoiste, creează maximum de beneficiu pentru toţi. Ca şi marxiştii, Friedman şi ai lui au formulat nişte reguli stricte care trebuiau urmate : înainte de toate, guvernele trebuie să elimine toate regulile şi reglementările aflate în calea acumulării profitului. Apoi, trebuie să vândă tot ceea ce alcătuieste domeniul public pentru corporaţiile care pot scoate profit din ele. În cele din urmă, să taie dramatic cheltuielile pentru programe sociale.

Dereglementare, privatizare şi reducerea cheltuielilor. Taxele trebuie să dispară. Bogaţii şi săracii să fie impozitaţi cu acelaşi procent. Corporaţiile trebuie să-şi poată vinde produsele oriunde în lume, iar guvernele să nu facă nimic pentru a-şi proteja industriile locale. Toate preţurile, inclusiv cel pentru salarii, trebuie să fie determinate de piaţă. Fără salariu minim. Totul trebuie privatizat: sănătate, poştă, educaţie, pensii, parcuri naţionale. Acesta este, pe scurt, catehismul noii ideologii. Capitalism pur, fără sindicate, fără graniţe, concurenţă fără nicio regulă (era să uit: îmbogăţeşte-te sau mori încercând!). Nu trebuie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama că dogmele friedmanismului oscilează între războiul economic şi genocidul economic. Prin comparaţie, monopolul rachiului instaurat şi păstrat cu gloanţe de Al Capone era o adevărată operă de binefacere pentru gâtlejurile însetate.

Se pune întrebarea: dacă guvernul trebuie să renunţe la protejarea producătorilor autohtoni (dereglementând) şi la cea a cetăţenilor săi mai puţin avuţi (punând capăt programelor sociale), cu ce se mai ocupă după ce vinde pe câţiva creiţari bunurile naţionale? Cu semnatul hârtiilor. Un aparat de stat “performant”, adică redus la o mână de indivizi, ar trebui să se comporte în opinia lui Milton Friedman ca o curea de transmisie care să colecteze impozitele de la cetăţeni şi să le distribuie generos corporaţiilor. Fără licitaţii publice. Fără posibilitatea de a verifica, şi eventual de a le sancţiona pentru neîndeplinirea contractelor. Cu aceeaşi oameni şi în serviciul public, şi în asociaţiile acţionarilor, deci fără conflicte de interese. Statul retras cu totul din economie devine lacheul preaplecat al marilor corporaţii, şi kappo necruţător pentru cetăţenii săi. Într-un discurs, managerul unei mari corporaţii spunea: “Să nu credeţi că am ceva împotriva guvernului, că aş vrea cumva să dispară. Realitatea e că doresc doar să fie atât de mic încât să-l putem duce într-o cadă şi să-l înecăm.” Un guvern atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric…

Tortura în masă

Timp de mai mult de trei decade, Friedman şi admiratorii lui au perfectat următoarea strategie : aşteptarea crizelor majore, apoi vânzarea bucată cu bucată a statelor către jucătorii economici privaţi în timp ce cetăţenii încă nu şi-au revenit din şoc, transformând apoi “reformele” în ceva permanent. În cazul războiului din Iraq, a tsunamiului din Sri Lanka şi a uraganului din New Orleans, procesul numit “reconstrucţie” a început prin desăvârşirea dezastrului original prin ştergerea a tot ceea ce mai rămăsese din sfera publică şi comunităţile organice, trecându-se apoi la înlocuirea acestora cu un fel de nou-ierusalim-al-corporaţiilor, toate acestea înainte ca victimele războiului sau ale dezastrului natural să fie capabile să se organizeze şi să apere ceea ce le aparţine. Conform ziaristei Naomi Klein, doctrina şocului reia la scară mare ceea ce face tortura în timpul interogatoriilor CIA. Are loc “ştergerea structurilor mentale”, pentru ca prizonierul/societatea să ajungă la tabula rasa. Torţionarii îşi îndeplinesc scopul atacând creierul cu tot ceea ce interferează cu funcţionarea sa normală. În ţările Americii Latine s-au organizat lovituri de stat, au fost răpiţi, torturaţi şi au dispărut zeci de mii de oameni, s-a tras discreţionar în manifestanţii paşnici. În Rusia, Boris Elţîn a înconjurat clădirea Parlamentului cu armata şi a incendiat-o cu obuze şi focuri de mitralieră. În Iraq, toţi angajaţii la stat (armata, doctorii şi asistentele, profesorii, poliţiştii) au fost concediaţi peste noapte prin decretul lui Paul Bremer, sub pretextul de-Baath-ificării. Deng Xiaoping a omorât în Piaţa Tienanmen câteva mii de manifestanţi paşnici, rănind alte zeci de mii.

A existat o armonie între “piaţa liberă” şi teroarea în masă. Dictatura lui Augusto Pinochet, prima asumare politică a teoriilor Şcolii din Chicago, s-a soldat cu 3.200 de persoane dispărute sau executate, cu cel puţin 80.000 de oameni încarceraţi, cu peste 200.000 de refugiaţi politic. Economia chiliană s-a contractat cu 15%, iar şomajul, care era de 3% sub preşedintele Salvator Allende, a urcat la 20%. În 1982, în ciuda aderenţei stricte la doctrina lui Milton Friedman, economia chiliană ajunsese la explozia datoriei externe, hiperinflaţie şi şomaj de 30%. Se pare că singurul lucru care a salvat Chile de la colaps a fost faptul că dictatorul n-a îndrăznit niciodată să privatizeze minele de cupru Coldeco, care generează singure 85% din veniturile guvernamentale. Ani mai târziu, în Iraq, ocupanţii americani au confiscat pur şi simplu petrolul, care produce aproape 90% din veniturile guvernului, în favoarea companiilor americane, condamnându-i pe indigeni la sărăcie perpetuă. Numărul exact al celor omorâţi pentru impunerea neoliberalismului în America Latină n-a fost niciodată calculat, undeva între 100.000 şi 150.000. Vasta lor majoritate nu erau membri ai grupurilor armate, ci activişti non-violenţi din fabrici, ferme, universităţi. Erau economişti, artişti, psihologi şi lideri de sindicat. Pe scurt, oricine reprezenta o viziune asupra societăţii construită pe altceva decât profitul pur.

În Bolivia, în urma aplicării terapiei de şoc, numărul celor care mai plăteau contribuţii la protecţia socială a scăzut între 1983 şi 1988 la 61%. Dar, aşa cum spunea un reprezentant al unei uniuni a ţăranilor: “statisticile guvernamentale nu reflectă numărul celor forţaţi să trăiască în corturi; zecile de mii de copii malnutriţi care primesc doar o bucată de pâine şi o cană de ceai maté pe zi, miile de campesinos care vin în capitală căutând de lucru şi sfârşesc prin a cerşi pe stradă.” În Polonia, terapia de şoc a dus la scăderea cu 30% a producţiei industriale în primii 2 ani ai reformei. Şomajul a crescut vertiginos, ajungând la 25% în anumite zone. Chiar şi atunci când economia a reînceput să meargă, şomajul a rămas cronic (conform statisticilor Băncii Mondiale, Polonia are acum o rată a şomajului de 20%). Pentru a impune terapia stil Chicago în Rusia, preşedintele Boris Elţîn a dizolvat corpul legislativ, a suspendat Curtea Constituţională (creată de Mihail Gorbaciov), precum şi constituţia, a trimis tancurile să patruleze pe străzi, a impus cenzura presei. În 1989, 2 milioane de ruşi trăiau sub pragul de sărăcie, cu mai puţin de 4 dolari pe zi. La jumătatea anilor ’90, după ce terapia de şoc îşi administrase “medicamentul amar”, 74 milioane de oameni trăiau sub pragul de sărăcie, conform statisticilor Băncii Mondiale. Dintre aceştia, 37 de milioane trăiau într-o sărăcie considerată “disperată”.

Ce înseamnă să permiţi libera circulaţie a capitalurilor ? Înseamnă să te expui dezastrului care a lovit Tigrii Asiatici. În anii ’90, aceste ţări ofereau imaginea unui miracol economic care nu avea nimic în comun cu teoriile economiştilor din Chicago. Riguros protejat, capitalul autohton rodise. Au făcut însă greşeala de a permite accesul investitorilor străini pe pieţele de capital. A fost de ajuns un zvon la bursa de valori, unul singur : că Thailanda nu are suficiente devize liber convertibile ca să-şi protejeze moneda naţională. Investitorii occidentali au început să-şi retragă fondurile, vânzând haotic. Pentru că nu făceau diferenţe între ţările asiatice, nebunia s-a amplificat: au urmat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Coreea de Sud. Situaţia s-ar fi putut redresa prin acordarea unui împrumut extern, numai că organismele internaţionale au ieşit înainte cu un mesaj comun: Nu ajutaţi Asia! Catastrofa apăruse în ochii americanilor ca o oportunitate deghizată.

Ce aveau în comun Tigrii Asiatici, în afara vitezei ameţitoare cu care se dezvoltaseră? Refuzul “pieţei libere”, materializat prin legi severe care restricţionau globalizarea. Străinii nu aveau voie să cumpere pământ şi firmele autohtone. Statul juca un rol semnificativ în economie, păstrând monopolul sectoarelor-cheie. Multe dintre importurile provenind din Japonia, Europa sau SUA erau pur şi simplu blocate. Pentru Şcoala din Chicago, această realitate era inacceptabilă. Timp de luni de zile după provocarea crizei capitalurilor, FMI a refuzat să acorde un ajutor financiar care ar fi putut uşura situaţia. Când, în cele din urmă, au început negocierile, primul-ministru al Malayeziei, Mahathir Mohamad, a refuzat să participe la ele: “nu vreau să distrug economia ţării mele ca s-o fac mai bună”. Preţul apocalipsei financiare începea deja să fie plătit: 24 de milioane de oameni îşi pierduseră deja slujbele. Thailanda pierdea zilnic 2000 de locuri de muncă în timpul “reformelor”, adică 60.000 pe lună. În Coreea de Sud – 30.000 lunar, mai ales ca rezultat al cerinţelor inutile ale FMI de reducere a cheltuielilor bugetare. În Indonezia, rata şomajului s-a triplat în 2 ani. Conform Băncii Mondiale, 20 de milioane de asiatici au căzut în această perioadă sub pragul sărăciei. Prostituţia şi vânzarea copiilor înregistrau un boom.

Când FMI şi-a terminat treaba, bunurile Tigrilor Asiatici erau de vânzare la mai nimic. În doi ani, faţa Asiei se schimbase, sute şi sute de firme locale fuseseră eliminate în folosul multinaţionalelor. O teribilă tragedie fusese exploatată pentru a permite accesul capitalului străin pe pieţele autohtone. Tot ce fusese construit timp de decenii de coreeni, thailandezi, filipinezi, indonezieni, fusese făcut bucăţi, scos la mezat şi apoi aruncat la gunoi pentru a elimina competiţia cu importurile. Este adevărat că FMI-ul “stabilizase” economia, e ceea ce face acest organism de obicei, dar acest echilibru se face aruncând milioane de oameni peste bord: lucrătorii în sectorul public, proprietarii micilor afaceri, fermierii de subzistenţă, sindicaliştii. Marele secret al “stabilizării” este că cei aruncaţi la apă nu se mai caţără niciodată înapoi. Cu excepţia Malayeziei, celelalte ţări asiatice sunt acum pieţe de desfacere pentru produsele americane.

Ultima frontieră

Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual. 51% din gigantul petrolier Sidanko a mers pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenklaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin.

Ce se ascunde în spatele retoricii lui Milton Friedman şi a Şcolii din Chicago? Un exerciţiu de cucerire de tip colonial, în condiţiile postmodernităţii. La urma urmei, mesajul economistului nu este decât o reluare parodică a celebrei afirmaţii a lui Adam Smith, conform căreia piaţa ar avea mecanisme de reglare naturale, mâna invizibilă care aranjează lucrurile fără ca vreo autoritate să trebuiască să intervină în vreun fel. Nu ştiu dacă nerozia strămoşului britanic e mai mare decât cea a contemporanului american. Însă pentru oricine e clar că deregularizarea pieţelor e similară cu gestul de a arunca nişte peşti de acvariu într-un ocean în care fojgăie rechinii. Putem arbora o mină fericită, n-avem decât să spunen că peştişorii sunt la fel de liberi ca şi predatorii, realitatea e că niciodată un Carasius auratus nu s-a hrănit cu o balenă albastră. Deşi, libertatea s-o facă nu i-a lipsit, aici nu avem dubii.

Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără “naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau “terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste “terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă.

Apogeul şi decăderea unei ideologii

Milton Friedman a murit. Ravagiile ideologiei “pieţei libere” sunt atât de evidente, încât în multe părţi ale lumii este foarte greu să găseşti un om care să nu fi cunoscut în mod direct efectele doctrinei şocului. După ce au fost năuciţi în repetate rânduri, mulţi au învăţat să fie atenţi în aceste momente. Odată ce mecanismele doctrinei şocului au fost înţelese pe deplin, comunităţi întregi devin din ce în ce mai greu de luat prin surprindere, din ce în ce mai dificil de confuzionat. Libanul de după războiul din 2006 reprezintă prima lecţie a unui popor care nu mai este dispus să accepte daruri otrăvite. Cu distrugeri evaluate la 9 miliarde de USD, primul-ministru Fuad Siniora era gata să primească împrumuturile acordate de FMI şi comunitatea statelor din Europa şi SUA, în schimbul binecunoscutelor imperative ideologice. Numai că Libanul mai avea o experienţă similară, dobândită în urma războiului precedent cu Israelul. Acelaşi ciclu: distrugere – împrumuturi – înstrăinare. Oamenii îşi aminteau cât de bucuroşi fuseseră că războiul se terminase, că străzile erau reconstruite. Până să se dezmeticească, totul era însă vândut, banii împrumutaţi construiseră averi private, pe care le plăteau tocmai cei cărora li se interzicea accesul în spaţiile noilor îmbogăţiţi.

Libanezii n-au mai vrut să înghită a doua oară aceeaşi escrocherie. Iar guvernul a trebuit să se resemneze. În paralel, Mişcarea Hizballah a început reconstrucţia, piatră cu piatră, cămin cu cămin. Familiile afectate de bombardamente primeau 12.000 USD pentru cheltuielile anului următor, adică de patru ori mai mult decât dăduse guvernul american refugiaţilor din New Orleans după uraganul Katrina, după cum remarcau ziariştii Ana Nogueira şi Saseen Kawzally. Versiunea adoptată de această forţă politică n-a vizat construirea de hoteluri de cinci stele, ca în Kabul, nici de piscine olimpice pentru poliţişti, ca în Iraq. S-a evitat experienţa negativă a supravieţuitorilor din Sri Lanka, din ajutoarele cărora s-au construit hoteluri pe plajă. S-a angajat mâna de lucru locală, nu ca în Iraq, unde “reconstrucţia” s-a făcut cu muncitori străini, într-o ţară în care şomajul atingea 70-80%.

America Latină s-a trezit şi ea din letargie. În noiembrie 2006, Rafael Correa, economist de stânga, îl învingea în alegerile din Ecuador pe Alvaro Noboa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Correa făcea apel în campanie la “depăşirea aberaţiilor neoliberalismului” şi i-a declarat pe funcţionarii Băncii Mondiale persona non grata în ţara lui. În Bolivia, preşedintele Evo Morales naţionaliza resursele de gaze naturale de la multinaţionalele “jefuitoare”. Chile şi Argentina sunt conduse de politicieni care declară public că sunt împotriva experimentelor Şcolii din Chicago făcute în ţările lor. Atât preşedintele chilian, Michelle Bachelet, cât şi cel argentinian, Néstor Kirchner, au fost încarceraţi în perioada dictaturilor anterioare. Socialism?! Mai putem gândi astăzi în termeni ideologici, păstrându-ne totuşi aderenţa la real? Ceea ce se construieşte acum în America Latină are puţine în comun cu doctrina socialistă. Mai puţină centralizare ca în anii ’60, mişcări mult mai greu de demolat dacă sunt decapitaţi câţiva lideri. Ruperea legăturilor la nivelul teoriilor economice cu SUA atunci când Venezuela, Costa Rica, Argentina şi Uruguay au anunţat că refuză să mai trimită studenţi la School of America. Mai radical decât toţi, Rafael Correa a refuzat să reînnoiască înţelegerea pentru găzduirea celei mai mari baze militare americane din America de Sud.

Ceva extrem de neplăcut pentru Friedman, dar şi pentru Stalin, pare să se întâmple. În Brazilia, un milion şi jumătate dintre foştii fermieri care trăiau în gunoaie la marginea oraşelor au cerut pământ neutilizat, pentru a-şi relua viaţa de dinainte. În Argentina, două sute de fabrici în faliment au fost resuscitate de muncitori, care le-au transformat în cooperative de proprietari. Hugo Chávez a făcut din dezvoltarea cooperativelor în Venezuela o prioritate. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD, refuzând să angajeze lucrători din Iraq, îşi exprima recunoştinţa faţă de plătitorul de taxe american mutându-şi cartierul general în Dubai. Respingând visul nord-american al unei zone comerciale libere din Alaska în Terra del Fuego, Bolivia a propus Alternativa Boliviană pentru Americi (ALBA), bazată pe barter, în care fiecare ţară propune ceea ce produce mai bine, în schimbul a ceea ce are nevoie, independent de preţurile pieţei globale. În loc să lase ca acestea să fie decise de traderii din New York şi Londra, sud-americani preferă să le stabilească ei înşişi. FMI, puterea supremă în anii ’90, începe să nu mai aibă ce căuta pe continent. În 2005, portofoliul sudamerican se ridica la 80% din împrumuturile organismului internaţional – în 2007, doar 1%. Beneficiind din veniturile aduse de petrol, Venezuela a început să acorde împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare. Înconjurată de ape financiare tulburi, America Latină construieşte o zonă de relativ calm economic şi predictibilitate, adică ceva ce globalizarea consideră că ar fi imposibil.

După cum spuneam, Milton Friedman a murit, ducând cu el în mormânt o ideologie care s-a străduit din greu să ascundă un secret murdar: nu fusese niciodată, nicăieri, votată. Deşi afirma cu tărie că democraţia şi piaţa liberă merg mână în mână, avea nevoie disperată să-i elimine pe toţi cei care credeau că peştii din acvariu nu pot înota în acelaşi loc cu rechinii şi balenele. Cu o ipocrizie grosonală, “omul de ştiinţă” care a conceput-o s-a deplasat personal pentru a da lecţii de economie criminalilor din lumea întreagă (Augusto Pinochet şi Deng Xiaoping sunt cele mai notabile nume), susţinând ulterior că nu există nicio legătură între ideile sale şi masacrele şi tortura comise în văzul lumii. Astăzi, unii dintre elevii lui Friedman fac obiectul acuzaţiilor de genocid şi compar pe banca acuzaţilor în ţările în care şi-au exercitat activitatea politică. Concitadinul lui, gangsterul Al Capone, se face vinovat de câteva asasinate comise cu sânge rece. Profesorul universitar Milton Friedman dă socoteală Justiţiei Divine pentru sute şi sute de mii de morţi şi dispăruţi, zeci de milioane de flămânzi, chinuiţi şi dezmoşteniţi din lumea întreagă. Preţul îngrozitor pentru nişte construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi. Dacă m-ar întreba cineva vreodată pe cine prefer dintre cei doi, optez fără regret pentru Capone. A fost mult mai puţin periculos decât un profesor de economie, şi atunci când a promis însetaţilor rachiu, s-a ţinut de cuvânt!˝.(Surse: sub-lupa.blogspot.com // fymaaa.info

Razbointrucuvant.ro:

Doctrina socului, dupa cum releva excelenta recenzie de mai sus si documentarul video, prezinta foarte clar patternul de propaganda si actiune al neoliberalismului care a inspirat si inspira politicile SUA, FMI, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, mai nou.

Totusi se cuvin aduse cateva precizari:

- doctrina socului nu e o doctrina propriu-zis, ci este o idee: socul, dezastrul, criza sunt, de fapt, OPORTUNITATI si chiar METODE de actiune, mijloace folosite in vederea unui SCOP; cel mai adesea, socul e menit sa distruga vechea ordine a lucrurilor si sa instaureze una noua.

- aceasta idee nu este nicidecum doar de apanajul neoliberalismului. Ea se regaseste in toate programele, filosofiile si ideologiile politice ale modernitatii revolutionar-utopice;

- se regaseste, de pilda, in ideile pasoptistilor romani. Nicolae Balcescu spunea: “cu cat este mai rau, cu atat este mai bine”, sensul fiind ca dezastrul social sau politic, haosul, reprezinta momente bune pentru gruparea masonica de revolutionari din care facea parte pentru a dobandi puterea statala. Asadar, regasim doctrina socului la pasoptistii nationalisti.

- fara indoiala, cel mai clar exemplu de “doctrina a socului” regasim la revolutionarii anarhici, nihilisti, comunisti si bolsevici, care se origineaza in jacobinismul revolutiei franceze – partea cu Teroarea si Ghilotina. Programul comunist, in sine, este de restructurare profunda a societatii, de rascolire pana in strafundurile straturilor sociale, pentru a distruge tot ce avea propriu si pentru a instaura propria ordine. Restructurare a societatii prin: teroare, uciderea unor categorii intregi sociale (intelectuali, burghezi, mosieri, chiaburi etc.); inchiderea in lagare si inchisori, reeducarea; distrugerea vechilor reguli sociale si morale si instaurarea altora noi, razboi etc.

- doctrina a socului gasim, evident, si la nazism si fascism. Acelasi modus operandi ca la bolsevici: daramarea unei ordini vechi pentru instaurarea uneia noi, prin reinventarea totala a societatii, prin exterminari, teroare, razboi etc.

- toate gruparile de mai sus au reusit sa controleze situatia si sa ajunga la putere in urma unei crize, in momente de mare instabilitate sociala si politica, de mare nesiguranta; ideologia lor a parut ca salvatoare, programul de actiune ca necesar; mentinerea la putere s-a reusit, in cazul maximal al regimurilor de tip totalitar, prin intretinerea unei crize continue: revolutia perpetua, prin care zeci de milioane au fost ucisi. In cazul regimurilor “soft”, prin reforma perpetua, in urma carora oamenii au fost scosi din vechile lor randuieli si transformati in forta de munca ieftina, platitori de taxe si de credite pentru stat si banci.

Cui apartine insa ideea de a provoca si de a profita de criza? Este o idee luciferica, de sorginte masonica.

Se mai cuvin a fi facute cateva precizari:

Neoliberalismul este o ideologie si o teorie economica. In calitatea sa de ideologie, e pura fictiune: vorbeste despre piata libera, privatizare, competitie etc. In realitate, in timpul nostru, asa ceva nu mai exista. Sistemul in care traim este unul de stranse conexiuni intre stat si corporatii private, intre stat si diferite complexe de putere: complexul bancar, industrial, militar etc. Aceste complexe actioneaza, in directiile majore, in functie de de strategiile discutate in cercurile “think-tankurilor” de tip Bilderberg sau Comisia Trilaterala, de pilda.

Problema este ca, asa cum vizibil reiese din documentar, problema “doctrinei socului” este atribuita doar neoliberalilor. Socialistii, sau tabara cu Keynes in loc de Hayek/Friedman, cu programele de tip New Deal, de la Roosevelt pana la Obama, sunt the good guys. Ceea ce nu e deloc cazul. Si socialistii au EXACT aceeasi “doctrina”: programele lor de nationalizare/centralizare/planificare a economiei nu pot fi impuse decat in urma unei crize si decat perpetuand un soc al schimbarii sociale. Sigur, aceste programe sunt facute nu in numele pietei libere, ci in numele justitiei sociale, insa ele contribuie la instaurarea aceluiasi Leviathan care ne guverneaza totalitar vietile, eventual intr-o varianta mai soft, a la Huxley (pentru regiunile bogate ale lumii, caci pentru regiunile sarace socialismul tot sarac este).

Cel mai bun lucru pe care avem sa il facem este sa renuntam la gandirea ideologica. Piata libera, justitia sociala, initiativa privata, privatizarea, drepturile sociale, sunt toate un bla-bla in spatele caruia se ascund strategii de putere. Important nu este doar mijlocul folosit de aceste strategii, ci SCOPUL.

In prezent, in urma aplicarii neoliberalismului feroce, a venit, pare-se, randul socialismului sa urce la putere. Acesta este insotit si de o puternica ideologie a corectitudinii politice si a promovarii homosexualitatii si avortului. Pare ca omenirea e condamnata intre colonialism abject, exploatare, criza, alarmism, supraveghere biometrica, si colectivizari ale problemelor economice si sociale insotite de drepturi pentru gay.

[Evident, schematizam si simplificam mult si NU ne referim la politicile publice sau la deciziile care s-ar impune obiectiv, care uneori pot fi de inspiratie liberala, socialista, nationalist-economica, in functie de context si utilitate.]

In realitate, spatiul de manevra atat pentru strategiile de putere neoliberale cat si pentru cele socialiste se ingusteaza tot mai mult. Ceea ce inseamna ca lumea va parea a fi fara alternativa si ca cere o resetare generala, totala. Un ultim soc pentru o solutie finala: tiranul iluminat.

Sursa gandeste.org

Oraşul care s-a răsculat împotriva McDonald's. Locuitorii trăiesc PESTE 100 DE ANI

În acest oraş nu se fumează de 30 de ani. E interzis prin lege. În el nu vei găsi niciun magazin de băuturi alcoolice. Aşa că vestea că un McDonald's se va deschide aici nu putea fi primită bine.
Loma Linda este un orăşel din California, locuit de 23.000 de oameni. Potrivit National Geographic, Loma Linda este unul dintre primele patru locuri din lume la capitolul longevitatea locuitorilor. Oamenii trăiesc mult datorită stilului de viaţă sănătos, au arătat câteva studii. 

Oraşul este renumit pentru longevitatea locuitorilor, dar şi pentru universitatea de aici. La Loma Linda University Medical Center a fost realizat primul transplant de inimă de la babuin la om.
Oamenii care conduc universitatea au fost primii care s-au opus unui restaurant McDonald's la ei în oraş. "McDonald's nu se potriveşte cu brandul sănătos al oraşului Loma Linda", a spus dr. Wayne Dysinger, şeful secţiei de medicină preventivă a şcolii medicale. "Nu încape îndoială că fumatul dăunează sănătăţii omului. Şi de aceea noi l-am interzis. La fel stau lucrurile cu fast-food-ul", a continuat el.
Orientarea comunităţii este puternic influenţată de apartenenţa celor mai mulţi din locuitori la Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Consiliul municipal este format în exclusivitate din adventişti. 

Cei mai mulţi dintre adventiştii din Loma Linda sunt vegetarieni, nu fumează, nu beau şi nu poartă haine pretenţioase. Au fost mândri când cei de la National Geographic i-au inclus în topul comunităţilor ai căror membri trăiesc mult şi sănătos, alături de cei din Okinawa (Japonia), Sardinia (Italia) şi Nicoya (Costa Rica).

Sursa Realitatea

Scara viciilor

Sfântul Ioan Casian, un strămoș român ce-a trăit prin Dobrogea (Casimcea, Tulcea) în secolul IV, crede că fitilul optim al incendiului generalizat de viciu este lăcomia pântecului. Înfulecarea nerăbdătoare, pasiunea sofisticării gastronomice, lăcomia alimentară, spune Andrei Pleșu, declanșează apetituri colaterale: de la fleica de carne, îți alunecă mâna spre coapsele vecinei. Spre desfrânare. Spre curvie.
Curvia, această inflamație erotică, nu poate spori mereu prin farmecul personal, de aceea, plăcerea devergondajului, conduce la iubirea de arginți. Aici încep să crescă cheltuielile.
Al patrulea viciu - mânia - este strîns legat de foșnetul banilor. Ca să faci bani trebuie să te agiți, să dai din coate, să intri în competiție. Agitația aduce bogăție, dar și nervi, scandal, resentimente, ranchiună... Aceste devieri temperamentale, spune Pleșu, uneori te scot din umanitate, și te pun pe meditat. Prin urmare devi trist. Tristeațea vine de obicei după un acces de furie, după o pagubă, și o criză de lehamite... Apare astfel, un alt viciu, o oboseală a inimii, numită acedie. E un amestec de somnolență, de adumbrire, o adevărată boală a sufletului.
Lehamitea, poate reporni cercul vicios: îmbuibarea, curvia, avariția, mânia, tristețea.
Dacă cele 5 vicii de mai sus au legătură cu trupul, următoarele două atacă sufletul: slava deșartă (îngâmfarea subsecventă) și mândria (trufia, orgoliul). Slava deșartă, această nerușinare care produce sentimentul unui narcisism egolatru, disprețuiește tot ce nu e "eu". Totuși, orgoliul, susține Pleșu, este treapta supremă a răului individual. Te simți îndreptățit la chiolhanuri fabuloase, femei, bani și victime.
Dinamica epidemiilor viciilor poate repornii de la oricare dintre treptele lor, vârtejul absorbant al patimilor fiind un tăvălug greu de priponit. Și vorba d-lui Pleșu, un rău minimal, poate deveni prin rostogolire, un dezastru!
http://nicolaegeanta.blogspot.com/2011/07/scara-viciilor.html

Legile lui Zamolxe

Stramosii nostri ne-au lasat mosteniri valoroase

cetatea-dacica-sucidava1. Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Vesnic, din care vin toate si prin care fiinteaza toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mainile Sale, miscarea si nemiscarea sunt picioarele Sale, nicaieri si peste tot este mijlocul Sau, iar chipul Sau este lumina. Nimic nu este faptuit fara de lumina si tot ce vine din lumina prinde viata si ia faptura.

2. Precum fulgerul aduce lumina si din lumina tunetul si focul ce se revarsa, asa este si gandul omului, el trece in vorba omului si apoi in fapta sa. Deci, ia aminte la asta, caci pana la focul ce arde trebuie sa fie o lumina si un tunet. Lumina omului este gandul sau si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvant, iar vointa omului aprinde focul prin care se faptuiesc toate cele ce sunt in jurul sau.

3. Fii ca muntele cel semet si ridica a ta lumina mai presus de cele ce te inconjoara. Nu uita ca aceiasi pasi ii faci in varful muntelui ca si in josul sau, acelasi aer este sus ca si jos, la fel creste copacul in varf de munte ca si in josul sau, la fel lumineaza soarele piscul cel semet ca si pamantul cel neted.

4. Fii cumpatat ca pamantul si nu vei duce lipsa de nimic. Creanga prea plina de rod este mai repede franta de vant, samanta prea adanca nu razbate si prea multa apa ii stinge suflarea.

5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cat este mai inalt, cu atat radacinile sale sunt mai adanci in pamant, caci din pamant isi trage taria, nu uita asta. Cu cat te ridici mai mult, cu atat trebuie sa cobori mai mult, caci masura ridicarii este aceeasi cu masura coborarii.

6. Puterea omului incepe cu vorba nerostita, ea este asemeni semintei care incolteste, nici nu se vede cand prinde suflare de viata. Lumina semintei este cea care o ridica, pamantul este cel ce-i da hrana, apa ii da vigoarea, iar rabdarea o imbraca cu tarie.

7. Priveste raul si ia aminte la invatatura sa. La inceput este doar un firicel de apa, dar creste tot mai mare, caci vine de la ce este mai mare, si lucrurile asa trebuiesc implinite, prin firea lor. Asemenea este si gandul cel bun si drept randuit, el isi face loc printre pietre si stanci, nu tine seama de nimic, isi urmeaza drumul si nimic nu-i sta in cale. Apa cu apa se aduna, iar impreuna puterea este si mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta si nu o uita, acel firicel de apa stie unde va ajunge, caci una este cu pamantul si toate cele ce-i vin in cale nu il pot opri pana la sfarsit. Astfel sa iei seama la gandul tau unde trebuie sa ajunga si vei vedea ca nimic nu sta in calea sa. Sa-ti fie gandul limpede pana la sfarsit; multe se vor ivi in calea sa, caci firea lucrurilor din jur este miscatoare asemeni apelor. Apa cu apa se intalnesc, pamant cu pamant si munte cu munte.

9. Ia seama la gandul cel rau, fereste-te de el ca de fulger, lasa-l sa se duca precum a venit, caci te-ndeamna la lucruri nefiresti. Fereste-te de vorbele desarte si de neadevar; sunt ca pulberea campului ce-ti acopera ochii, ca plasa paianjenului pentru mintea si sufletul tau. Ele te indeamna la trufie, inselaciune, hotie si varsare de sange, iar roadele lor sunt rusinea, neputinta, saracia, boala, amaraciunea si moartea.

10. Nu judeca oamenii dupa greutatea lor, dupa puterea lor, dupa averea lor, dupa frumusetea lor sau dupa ravna lor, caci si unul si altul a lasat din ceva pentru a creste in altceva. Cel bogat este sarac in liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are taria lui ascunsa. Cum firea lucrurilor este miscatoare, asemeni este si omul. Ce da valoare unei unelte, trebuinta sau frumusetea ? Duce un om mai mult decat boul ? E mai bogat vreunul ca pamantul ? Doar cunoasterea si intelepciunea il ridica pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere daca ea nu este lamurita de vreme.

11. Fierul inrosit a fost rece si se va raci iarasi; vasul a fost pamant si va fi iarasi pamant; pamantul ce-a fost sterp acum este pamant roditor si se va starpi iarasi peste vremi. Ravna omului face schimbatoare toate acestea. Dar ravna ii intoarce bucuria in tristete si linistea in neliniste. Fierul si focul ajuta omul, dar il si vatama. Si aceeasi ravna il indeamna a merge pe carari nestiute si nebatute de ceilalti dinaintea lui. Tot ravna il indeamna la strangere de averi, la marirea puterii si a se masura cu altii. Fereste-te de a te masura cu altul, caci trufia de aici se naste; ea te va cobora mai jos de dobitoace si te va desparti de fratele si de vlastarul tau.

12. Neinteleptul este manat de ravna, dar inteleptul incaleca ravna. Neinteleptul sufera cand ravna il duce la pierdere si la cadere, dar inteleptul intotdeauna gaseste castigul in pierdere si inaltarea in cadere.

13. Trufia raceste iubirea inimii si o face in dusmanie si nu exista dobitoc mai josnic decat omul care nu mai are iubire in inima sa. Caci iubirea este cea dintai putere si chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gandul tau sa se impresoare cu trufia, caci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14. Gandul bun si vorba inteleapta iti pot potoli necazul, iti pot racori inima, dar nu te vindeca, pentru ca omul sufera dupa cum trufia a crescut in el, caci suferinta este umbra trufiei.

15. Nu iti lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, caci ele asa cum vin, asa pleaca. Dupa orice zi vine si noaptea, si dupa iarna vine primavara, caci asa este randuit si asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se vad, se nasc, cresc si apoi se intorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor ramane pururi, iar aceasta are nenumarate si nesfarsite ramuri, si asemenea izvoarelor mintii si sufletului tau, ele nu se arata la vedere. Caci o suflare si un foc fac sa creasca toate cele ce cresc - ierburi, copaci, dobitoace si oameni - si din aceeasi vatra vin si catre aceeasi vatra se intorc, si vatra aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic creste langa cel mic fara a-i face rau, asa sa fiti intre voi, cel mare sa nu loveasca pe cel mic si nici sa-i amarasca sufletul, caci va avea datorie mare de dat, la fel ca si hotul. Arunca un lemn pe rau si mai multe vor veni din susul sau catre tine. Adu-i multumire semenului tau, adu-i lumina pe chip si in suflet, iar toate acestea le vei gasi mai tarziu inflorite in inima ta.

17. Nu lua cu siluire si nici cu vorbe amagitoare ceea ce nu este al tau, caci cel ce priveste prin ochii tai este acelasi cu cel ce priveste prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.

18. Nu grabi nicio lucrare caci trasul de ramuri loveste inapoi. Fructul copt este usor de luat, cel necopt este greu de luat si gustul e neplacut. Nu te grabi deci sa aduni ce este inainte de vreme, caci iti va amari sufletul. Cum creste cadrul, asa creste si stinghia si cum creste roata asa creste si spitza.

19. Ramai mereu in racoarea sufletului tau, dar daca mania se aprinde in tine, ia seama ca nu cumva sa treaca de vorba ta. Mania vine din teama si nu a locuit dintru inceput in inima ta; daca nu creste prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia inchide poarta intelepciunii, iar cel trufas se pune singur langa dobitoace. Intelepciunea este mai pretuita decat toate cele ce se vad cu ochii, ea este aurul mintii si sufletului tau si este rodul cunoasterii udata de vreme.

20. Nu-ti amari sufletul cand simti durerea si neputinta, ci mai degraba cauta sa te folosesti de ele pentru indreptare, caci in rod ai si samanta. Nu se poate ca o samanta buna sa dea rod rau. Lacomia intotdeauna duce la pierdere, furtul intotdeauna duce la boala, gandurile sterpe intotdeauna duc spre ratacire, mania intotdeauna loveste inapoi, rautatea si neadevarul intotdeauna aduc neputinta, trufia intotdeauna aduce suferinta.

21. Mergi la izvor cand sufletul ti-e aprins, scormoneste in apa limpede si asteapta pana ce devine iarasi curata. Asa se va duce si aprinderea sufletului tau, precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina semintei. Asemeni ei este gandul tau, si cum samanta nu se poate fara coaja, asa este si gandul cel rodnic al omului. Coaja gandului rodnic este vointa, iar fara vointa, gandul se usuca si nu foloseste la nimic. Dar puterea este in rabdarea semintei, iar vointa si rabdarea fac mladita firava sa razbata pamantul tare.

23. In vremea lucrului tau, inveseleste-ti inima la vederea lucrarii tale inainte de terminarea ei, caci precum fructul isi anunta venirea cu o floare, tot asa fapta omului este vazuta de cel cu mintea si simtirea limpede, inainte de a fi terminata.

24. Ia bine seama la cauza omului sarac, dar si la cauza omului grabnic avut, caci nici una nici alta nu sunt firesti. Omul sarac are multe ganduri desarte si le schimba de la o zi la alta, vorbeste mult si lenea i-a invelit bratele si picioarele. Cel grabnic avut ori e hot si inselator, ori vede mai bine necazul altuia si cauta a-l amagi, de acolo isi trage grabnica avutie.

25. Fii bland si rabdator cu cei de langa tine, caci asa cum te porti tu cu ei, asa se poarta si altii cu tine, caci simtirea lui este la fel cu simtirea ta, din aceeasi suflare este si simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeasi lumina cu cea care se vede prin ochii tai.

26. Unde este taria omului acolo ii este si slabiciunea, ceea ce-l ridica il si coboara; ramai in limpezimea mintii si simtirii tale si vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel usor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel bland este deasupracel usor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel bland este deasupra celui aprig. Limpede sa-ti fie mintea si simtirea, si ia seama de toate acestea.

27. Taria muntelui vine din rabdarea sa, din linistea sa, stanca ii este numai invelitoare. Dar taria lui este incercata de vant, de apa cea lina. Ia-ti puterea din rabdare si din liniste si foloseste-te de ea prin limpezimea gandului tau, caci nu tulburarea izvorului roade stanca, ci limpezimea sa.

28. Lucrarea facuta din teama nu are viata lunga si taria ei este asemeni unei revarsari de ape care tine putin. Asa este si cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afara, dar este chemata de teama lor, insa teama vine prin necunoastere, iar necunoasterea prinde putere prin neadevar, lene si trufie.

29. Soarbe cunoasterea de la cei cu barba alba si nerosita de vin si lasa vremea sa o imbrace cu intelepciune. Nu privi la trupul lor slabit si garbovit, caci toate acestea sunt plata lor pentru cunoasterea lucrurilor si cresterea intelepciunii.

30. Multumeste pamantului pentru toate cele ce-ti ofera, multumeste cerului pentru ploaia care iti hraneste pamantul, multumeste soarelui pentru caldura si lumina casei tale si a pamantului tau, multumeste lunii pentru linistea somnului tau, multumeste stelelor ca vegheaza asupra somnului tau, multumeste muntelui pentru povetele si fierul ce-l iei din el, multumeste padurii pentru tot ce iei de acolo, multumeste izvorului pentru apa ce-o bei, multumeste copacului pentru lucrarile ce-ti arata, multumeste omului bun ce-ti aduce bucurie si zambet pe chip.

31. Precum iarba buna creste cu iarba rea, asa sunt si oamenii, dar tine seama ca purtarea lor cea rea este semanata si crescuta din teama si neputinte, iar trufia este invelitoarea lor. Nu certa purtarea lor si nu cauta a-i indrepta din vorbe si mustrare, caci apasarea pe rana nu o vindeca. Oare iarba aceea este rea doar pentru ca este amara pantecului tau? Asa este si cu omul, de vei vrea sa-l indrepti, adu-i pentru inceput gandul si simtirea la ce este placut atat omului bun, cat si omului rau. Unul vede roata plecand, iar altul vede aceeasi roata venind.

Cine vede mai bine?

32. Doar cel inteleptit poate vedea limpezimea si linistea din mintea si sufletul celui tulburat, caci cel inteleptit a fost odata si el la fel ca si cel tulburat si roadele amare l-au facut sa tina seama de alcatuirea fiintei sale. A fugit de roadele sale amare in varful muntelui si acolo nu a scapat de ele, a fugit in mijlocul padurii si iata ca roadele erau cu el, apoi a privit in launtrul sau si iata ca roadele sale amare aveau radacini in mintea si simtirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasa ca cealalta? Este un izvor mai limpede decat altul? Este un fir de iarba mai presus de un altul? Fiecare are taria, frumusetea si priceperea lui. Este in firea lucrurilor ca padurea sa aiba felurite soiuri de copaci, de iarba, de flori si dobitoace. Nu seamana un deget cu altul de la aceeasi mana, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este marul mai intelept decat prunul sau parul? Este mana stanga mai buna ca dreapta? Altfel vede ochiul stang de cel drept? Cele de sus isi au rostul lor si cele de jos isi au rostul lor, cele mari isi au rostul lor si cele mici isi au rostul lor, cele repezi isi au rostul lor si cele incete isi au rostul lor, cele ce au fost si-au avut rostul lor si cele ce vin isi vor avea rostul lor.

34. Neputinta vine dupa rautate si neadevar, caci ceea ce dai aceea primesti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama ca lumina sufletului tau si al celui de langa tine are aceeasi vatra si ramane fara umbra. Vezi ce tulbura necontenit izvoarele mintii si sufletului aproapelui tau. Adu-i linistea in suflet si limpezimea in minte si batranetile tale vor fi ca pomul copt, oasele si taria ta nu vor slabi si te vei intoarce de unde ai venit, satul de caldura urmasilor tai.

35. Intotdeauna va fi cineva dedesubtul tau si intotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tau sa te uiti cu iubire si nu cu trufie caci acolo iti sunt radacinile, iar la cele ce sunt deasupra ta sa te uiti cu privirea de prunc si fara teama.

36. Cele tari, cele slabe si cele nevazute sunt cele ce alcatuiesc lumea si toate acestea le gasesti in om si toate alcatuiesc un intreg. Nu este nimic care sa fie afara si sa nu fie si inauntru. Ia seama la toate acestea cand iti apleci privirea inauntrul tau si vei gasi toata intelepciunea zeilor ascunsa in nevazutul fiintei tale. Zeii au luat seama inaintea omului de aceasta intelepciune si asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Vesnic.

37. Ia aminte ca bataia inimii, curgerea sangelui prin vine, vindecarea ranilor, frumusetea ochilor si minunatia alcatuirii trupului sunt facute prin puterea si suflarea Focului cel Viu si Vesnic care este in fiecare si al carui chip se arata in lumina. Dar nu uita ca trupul este doar o farama din putinul care se vede.

38. Curatenia trupului si desfatarea sa prin simturi te pune doar putin mai sus de dobitoace, caci nu un sunet placut te ridica, nici o duioasa atingere, nici un gust placut, nicio mireasma imbatatoare si nicio bucurie a ochilor. Caci unde este caldura, apare si frigul, unde este dulcele apare si amarul, unde este placutul apare si neplacutul, unde este mireasma apare si duhoarea, iar unde este ras, si plansul pandeste.

39. Iata dar calea de inceput: cumpatarea in toate cele ce faci, ascultarea de batrani si de cei intelepti, harnicia, multumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevar si de vorbele desarte, ferirea de cearta si de manie, buna purtare intre semeni. Dimineata sa te trezesti cu ele, ziua sa le porti mereu in minte, seara sa le ai cu tine in somn si astfel supararea, lipsa, amaraciunea, neputinta, boala si rautatea altora nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se afla iubirea, vointa, curajul, rabdarea, modestia si ele ridica omul cu adevarat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic si, prin ele, calea ta urmeaza calea zeilor, dar ingroparea lor te arunca mai jos de dobitoace. Doar prin ele primesti adevarata cunoastere si intelepciune, adevarata putere, adevarata bucurie, adevarata bogatie,rodnica si trainica lucrare.

41. Dar iata ca unde este iubirea poate aparea si ura, unde este vointa poate aparea si delasarea, unde este curajul poate aparea si frica, unde este rabdarea, poate aparea si graba si unde este modestia poate aparea si trufia. Caci miscatoare sunt si cele ce se vad si cele ce nu se vad din fiinta omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se afla cel ce gandeste si acesta este cel ce vede miscarea in nemiscare, este cel care dincolo de toate aceste virtuti se desfata in cunoasterea si linistea ce intrece orice bucurie, iar atentia, echilibrul si limpezimea sunt uneltele sale.

42. Cel tulburat vede binele ca bine si raul ca rau, este atras de una si fuge de cealalta, dar inteleptul vede si frumosul si uratul, simte si frigul si caldura, si finetea si asprimea, aude si placutul si neplacutul, gusta si dulcele si amarul, simte si mireasma si duhoarea si nu face judecata intre ele. El vede deslusit ca firea lucrurilor este in toate, caci frumosul din urat se trage si uratul din frumos, dulcele a fost amar la inceput si se va face iarasi amar, placutul se naste din neplacut si neplacutul din placut. Si toate acestea lumineaza sufletul inteleptului pentru ca cele bune si placute hranesc si bucura trupul si simturile sale, iar cele neplacute neinteleptului hranesc mintea si intelepciunea sa, caci vede innoirea lucrurilor si semintele viitoarelor bucurii.

43. Nu este usoara cararea zeilor, dar nu uita nicio clipa ca omul poate cuprinde in iubirea sa mai mult decat poate cuprinde in ura sa, caldura se ridica mai mult decat poate cobori frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decat cel ce este dedesupt, usorul se intinde mai mult decat se intinde greul, lumina razbate mai mult decat poate razbate intunericul, puterea care uneste este mai mare decat puterea care desparte.

44. Lungul si scurtul au acelasi mijloc; cercul mic si cercul mare, globul mic si globul mare pe acelasi punct se sprijina; nevazutul si vazutul acelasi loc ocupa; toate cele mari stau ascunse in cele mici, iar aici este o mare taina a firii; mare printre intelepti este cel ce o pricepe.

45. Inteleptul uneste pe cel ce vede cu cel ce gandeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neinteleptul ii desparte. Deschide-ti bine ochii, caci cel ce face, cel ce simte si cel ce gandeste sunt asemeni norilor care vin si pleaca, dar cel ce vede prin ochii tai este vesnic si lumina sa este fara umbra. El este dincolo de viata si moarte, dincolo de bine si rau, dincolo de frumos si urat, dincolo de curgerea timpului.