Înfloritul, polenizarea şi fecundarea la viţa-de-vie

 Înfloritul, polenizarea şi fecundarea se succed, de obicei, fără întrerupere şi durează foarte puţin (circa 24 de ore). După cum prezintă M. Oslobeanu şi colaboratorii, înfloritul constă în deschiderea florilor şi se realizează în două moduri.
De cele mai multe ori, petalele se desprind de receptacul şi, unite între ele, cad sau rămân şi acoperă staminele şi chiar stigmatul. În al doilea mod, la unele soiuri sau la unele viţe, floarea se deschide în formă de stea. Concomitent cu deschiderea florii, la soiurile cu stamine mai lungi decât gineceul, staminele se deschid oblic, în sus. Staminele mai scurte se răsucesc spre exterior şi se apleacă.

Înfloritul prin aruncarea corolei este asociat, de cele mai multe ori, cu autofecundarea şi legarea normală a boabelor. Excepţie fac florile cu stamine scurte, cele cu polen steril, florile lipsite de stamine, cele cu ovar slab dezvoltat şi chiar lipsite de gineceu. Al doilea mod de deschidere a florilor este asociat, de obicei, cu sterilitatea polenului. Deschiderea florilor este determinată de presiunea exercitată de gineceul, androceul şi glandele melifere în creştere. Aşa se explică de ce la florile cu androceu puţin dezvoltat şi creşterea gineceului mai mult în lungime deschiderea are loc în formă de stea. Viţele înfloresc eşalonat în funcţie de specie şi soi, condiţii ecologice, locul inflorescenţei pe viţă şi al florilor pe inflorescenţă. În condiţiile climatului temperat, viţele încep să înflorească
în decada a două a lunii mai.

În prima zi înfloritul începe între orele 8 şi 9, iar în zilele următoare, mai devreme cu 1-2 ore (Martin T.) şi chiar mai mult. Mersul diurn al deschiderii florilor este caracterizat printr-o curbă cu mai multe vârfuri. Primul vârf se înregistrează de obicei înainte de amiază, iar celelalte vârfuri după aceea. După deschiderea florii, dacă nu s-a produs fecundarea, receptivitatea gineceului durează 7-14 zile, în funcţie de condiţiile de mediu şi soi (Gh. Anghel şi colaboratorii). În această perioadă, receptivitatea faţă de polen scade de la o zi la alta. Receptivitatea stigmatelor este maximă în a doua zi de la înflorit şi se reduce treptat, până în a noua zi. Începând cu a cincea zi, receptivitatea devine nulă la unele soiuri, iar în a zecea zi nici o floare n-a mai putut fi fecundată (Dvornic V.). Ca şi stigmatul, polenul îşi pierde cu timpul capacitatea de germinare. După Dvornic V., la şapte zile de la înflorit - în funcţie de soi - polenul germinează în proporţie de 11-67 %, iar după 14 zile, în proporţie de numai 5-33%. Capacitatea de a germina persistă la soiurile fără defecţiuni florale şi este redusă, chiar de la început, la soiuri cu astfel de defecţiuni. La temperatură scăzută, de 1-4 grade Celsius şi umiditate atmosferică de 20-30%, facultatea germinativă a polenului poate fi păstrată timp îndelungat.

Polenizarea - poate avea loc înainte de deschiderea florii - cleistogamie (ca la soiurile Frâncuşă, Tămâioasă românească), în timpul deschiderii (ca la majoritatea soiurilor) sau imediat după căderea corolei. În cleistogamie, polenizarea se face numai cu polen propriu, în timpul deschiderii florii, polenizarea se face de obicei cu polen propriu, iar după deschidere se face, deopotrivă, cu polen propriu şi polen de la alte flori. Polenizarea cu polen propriu este favorizată de deschiderea corolei prin desprindere, iar cea cu polen străin, prin deschiderea în formă de stea, îndeosebi la florile cu stamine scurte. Polenizarea cu polen propriu este favorizată, de asemenea, de persistenţa corolei pe antere după desprinderea petalelor de receptacul. Polenul ajunge pe stigmat prin cădere, prin curenţii de aer (până la 6-8 m pe timp umed, ploios) şi într-o mică măsură prin insecte. Transportul polenului este indispensabil pentru fructificarea soiurilor funcţional femele. Pe stigmaţi se găsesc de obicei mai mulţi grăunciori de polen, proveniţi de la acelaşi soi sau de la soiuri deferite, fertil, cu posibilităţi diferite de germinare, şi chiar infertil.

Fecundarea - stigmatul secretă un lichid zaharos care - în caz de fecundare - persistă 1-7 ore (Kozma P.), timp în care germinează mai multe granule de polen. Se realizează însă cel mult patru fecundări egale cu numărul de ovule din fiecare floare (situaţiile cu mai multe ovule şi fecundări sunt foarte rare). De cele mai multe ori au loc numai două fecundări. Sunt şi multiple cazuri cu o singură fecundare şi cu toate ovulele nefecundate. De obicei, rezultă următoarele patru cazuri distincte: de fecundare completă, de fecundare numai a oosferei, de fecundare numai a celulei secundare şi de lipsă totală a fecundării. Fecundarea nu are loc dacă pe stigmat nu apare secreţia zaharoasă sau dacă aceasta este prea concentrată sau prea diluată. În cazul secreţiei prea concentrate, polenul nu germinează, pentru că forţa osmotică a mediului este mai mare decât a granulei de polen. Dacă secreţia este prea diluată, polenul se umflă prea mult şi plesneşte, fără a germina.

Factorii înfloritului, polenizării şi fecundării

Caracteristicile ereditare ale soiului orientează fructificarea către o realizare completă, dacă floarea este morfologic normală şi nu intervin abateri în diferenţierea extramugurală. Abaterile morfologice constau în deschiderea florii în formă de stea, când prezintă şase petale, în stamine de lungimea gineceului sau mai mici, corolă care rămâne pe antere după înflorit, polen în formă de cupă şi gineceu subdezvoltat. În cazul ultimei abateri, floarea este funcţional masculă, iar fructificarea se opreşte la polenizare. În cazul celorlalte abateri, floarea este funcţional femelă, iar procesul de fructificare poate avea loc, dar cu o mai mică şansă de realizare. La abaterile morfologice se adăugă şi cele fiziologice, legate de secretarea lichidului de pe stigmat şi de felul cum se desfăşoară germinarea polenului. Ele pot face ca o floare, toate florile dintr-o inflorescenţă, toate florile de pe o plantă sau chiar de pe toate plantele unui soi să apară cu însuşiri unisexuate, deşi prezintă toate caracteristicile morfologice ale hermafroditismului. În cadrul caracteristicilor ereditare intră şi însuşirile polenului de la alte soiuri de a stimula fructificarea soiului. Folosindu-se fecundarea liberă şi cea dirijată cu polen de la alte soiuri, în comparaţie cu autofecundarea controlată, s-a obţinut o producţie mai mare decât dublă la soiul autofertil Riesling de Rin (Darova A.T.).

Caracteristicile ereditare ale portaltoiului

Influenţa portaltoiului este mai uşor vizibilă la soiurile funcţional femele, viguroase. La acestea, portaltoii viguroşi, care consumă mai mult azot din sol, determină o fecundare mai redusă (Gh. Condei şi colaboratorii).
Temperatura - în prezenţa celorlalţi factori de mediu, temperatura are un rol hotărâtor. Pentru începerea înfloritului este suficientă temperatura cuprinsă între 15 şi 17 grade Celsius, respectiv, în funcţie de soi, suma de 300-380 de grade Celsius, temperatura utilă măsurată la dezmugurit la deschiderea primelor flori. Se desfăşoară însă în optim la temperaturi cuprinse între 25 şi 30 de grade Celsius.
Umiditatea relativă a aerului de 40% este socotită ca prag inferior pentru fecundare. Nivelul maxim al umidităţii relative pentru desfăşurarea înfloritului, polenizării şi fecundării variază între 75 şi 80%. Umiditatea atmosferică optimă variază între 55 şi 65%, în condiţiile unei umidităţi pedologice cuprinse între 60 şi 70% din intervalul umidităţii active.
Asimilatele şi unele substanţe nutritive sunt indispensabile asigurării înfloritului, polenizării şi fecundării normale. Dintre substanţele nutritive, borul a fost găsit în secreţia de pe stigmat, iar in vitro a dat cel mai ridicat procent de polen germinat. Calciul şi manganul contribuie la dezvoltarea tubului polinic, iar zincul, cuprul, cobaltul şi azotul reduc procentul de polen germinat şi dezvoltarea tubului polinic (V. Dvornic şi colaboratorii).
Creşterea lăstarilor - creează prejudicii înfloritului şi fecundării dacă atinge valori prea mari, motiv pentru care se recomandă oprirea creşterii lăstarilor floriferi la soiurile cu grad ridicat de scuturare a florilor, prin suprimarea maristemului apical.
Tratamentele pentru stimularea fructificării - descoperirea influenţei borului şi a calciului asupra creşterii tubului polinic, a auxinei şi giberelinei asupra creşterii fructului a sugerat ideea stropirii inflorescenţelor cu astfel de substanţe pentru a stimula fructificarea viţelor. În faza premergătoare înfloritului, stropirile cu soluţii de bor s-au dovedit a fi utile. Stropirile cu soluţii de giberelină sunt folositoare prin stropiri înainte de înflorit sau înainte şi după înflorit, în funcţie de soi (Magdalena Georgescu). Sunt însă şi cazuri când giberelina exogenă reduce numărul de boabe în strugure, prin inhibarea germinării polenului, probabil ca urmare a concentraţiei şi a folosirii unei gibereline necorespunzătoare soiului.
Tratamente pentru combaterea bolilor şi a dăunătorilor - aplicate în timpul înfloritului, sunt păgubitoare dacă soluţiile nu sunt bine preparate. Astfel, zeama bordeleză incomplet neutralizată, cu un pH sub 6,8 şi cu o concentraţie mare necrozează florile. De asemenea, sulful în cantitate mare şi foarte fin pulverizat, la temperaturi ridicate (35-42 de grade Celsius), determină arsuri, ca urmare a pătrunderii sub formă de vapori în celule, unde reduce pH-ul şi formează compuşi ca hidrogenul sulfurat, anhidrida sulfuroasă etc.

Victor VĂTĂMANU Sursa Agrimedia

Odată cu viţa-de-vie, „cresc“ şi bolile: cum le combatem?

De regulă, tratamentele pentru combaterea bolilor se fac preventiv, iar cele împotriva dăunătorilor, la semnalarea atacului. În acest sens, se impune realizarea unor controale riguroase, care să dea posibilitatea semnalării riscului de apariţie a infecţiilor la boli şi de utilizare a pragurilor de dăunare la dăunători.

Strategia tratamentelor

Referitor la dăunători, aplicarea tratamentelor nu trebuie făcută în mod sistematic şi generalizat, deoarece s-a dovedit că invaziile de acarieni, ţigărari, tripşi, cotari, molii, păduchi lânoşi, ţestoşi şi omidă păroasă sunt întotdeauna localizate pe ţesuturi limitate, uneori în cadrul aceleiaşi parcele.

O strategie a tratamentelor împotriva bolilor viţei-de-vie trebuie să ţină seama de perioadele de risc legate de: receptivitatea plantei, de ciclul biologic al parazitului, de condiţiile climatice, de modul de acţiune a fungicidului.

Tratamentele împotriva manei nu se aplică în special pe vreme de ploaie, ceaţă, asociate cu temperaturi ridicate, ţinând seama că operaţiunea trebuie terminată, chiar dacă în restul plantaţiei nu este necesar. Sunt ani cu invazii în masă (anii ploioşi), iar infecţiile secundare repetate sunt purtate la distanţe considerabil de mari.

Împotriva făinării viţei-de-vie se aplică tratamente ceva mai timpuriu, încă din faza de 3-4 frunzuliţe (cu aproximativ 10 zile înaintea primului tratament pentru mană), cu unul din produsele: Polisulfură de calciu 1,5kg/ha, Karathane LC 0,5 l/ha.
O posibilă schemă chimică

În rândurile ce urmează, vă prezentăm o schemă prezumtivă de tratament, în care sunt folosite două produse sistemice pentru fazele de înainte de înflorit şi după înflorit, care de altfel combat ambele boli: mană şi făinare.

Tratamente prezumtive

- La apariţia frunzuliţelor, combaterea se poate face cu Polisulfură de Calciu 9 kg/ha în 600 l de soluţie (apă) sau Karathane LC 0,05%, până la 15 mai (inhibă acarienii şi combate făinarea).

- Primul tratament pentru mană şi făinare se efectuează înainte de înflorit, până la 5 iunie, cu produsul ECLAIR 49 WG 0,05 SAU 0,5 kg/ha în 1.000 l de apă/ha; combate ambele boli.

- Tratamentul II pentru mană şi făinare, după înflorit, se execută cu produsul QUADRIS 0,75 l/ha în 1.000 litri/ha; combate ambele boli.
Dacă sunt şi dăunători-molie, omidă, păduchi lânoşi şi ţestoşi se va adăuga şi KARATHE 0,025%.

– perioada: 10-17 iunie.

- Tratamentul III pentru mană şi făinare – la creşterea boabelor – se efectuează cu FUNGURANOH 50 WP 2 kg/ha în 1.000 litri apă, în combaterea manei şi Microthiol 0,4%, împotriva făinării.
- Tratamentul IV- mana: GALBEN - 2 kg/ha sau Vandozeb
2 kg/ha; făinare:
Sulf muiabil 0,4%, Vectra 0,25 l/ha sau Kumulus 3kg/ha.

– după 1 iulie - 10 iulie.

- Tratamentul V - mana CUSO 40,8% şi Sulf muiabil 0,4%.
- Tratamentul VI - făinare: Sulf pulbere 30 kg/ha şi pentru mucegai se foloseşte TOPSIN 1,2 kg/ha, iar lucrarea se execută după 10 august.

Alegerea produselor depinde şi de condiţiile meteorologice; uneori se poate renunţa la un tratament sau la o substanţă din amestecuri, iar dacă sunt dăunători se pot adăuga insecticide.

Ing. Georgeta CEPOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2009