Translate

Se afișează postările cu eticheta Lumea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Lumea. Afișați toate postările

marți, 6 ianuarie 2015

The World Is Not Falling Apart

Never mind the headlines. We’ve never lived in such peaceful times.

ISIS car bombing, Kobani.
An explosion rocks the Syrian city of Kobane during a reported suicide car bombing by the Islamic State, as seen from the Turkey-Syria border, on Oct. 20, 2014. The small picture is very bad, but the big picture of violence around the world is about as good as it’s ever been.
Photo by Gokhan Sahin/Getty Images
It’s a good time to be a pessimist. ISIS, Crimea, Donetsk, Gaza, Burma, Ebola, school shootings, campus rapes, wife-beating athletes, lethal cops—who can avoid the feeling that things fall apart, the center cannot hold? Last year Martin Dempsey, chairman of the Joint Chiefs of Staff, testified before a Senate committee that the world is “more dangerous than it has ever been.” This past fall,Michael Ignatieff wrote of “the tectonic plates of a world order that are being pushed apart by the volcanic upward pressure of violence and hatred.” Two months ago, the New York Times columnist Roger Cohen lamented, “Many people I talk to, and not only over dinner, have never previously felt so uneasy about the state of the world. … The search is on for someone to dispel foreboding and embody, again, the hope of the world.”
As troubling as the recent headlines have been, these lamentations need a second look. It’s hard to believe we are in greater danger today than we were during the two world wars, or during other perils such as the periodic nuclear confrontations during the Cold War, the numerous conflicts in Africa and Asia that each claimed millions of lives, or the eight-year war between Iran and Iraq that threatened to choke the flow of oil through the Persian Gulf and cripple the world’s economy.
How can we get a less hyperbolic assessment of the state of the world? Certainly not from daily journalism. News is about things that happen, not things that don’t happen. We never see a reporter saying to the camera, “Here we are, live from a country where a war has not broken out”—or a city that has not been bombed, or a school that has not been shot up. As long as violence has not vanished from the world, there will always be enough incidents to fill the evening news. And since the human mind estimates probability by the ease with which it can recall examples, newsreaders will always perceive that they live in dangerous times. All the more so when billions of smartphones turn a fifth of the world’s population into crime reporters and war correspondents.
We also have to avoid being fooled by randomness. Cohen laments the “annexations, beheadings, [and] pestilence” of the past year, but surely this collection of calamities is a mere coincidence. Entropy, pathogens, and human folly are a backdrop to life, and it is statistically certain that the lurking disasters will not space themselves evenly in time but will frequently overlap. To read significance into these clusters is to succumb to primitive thinking, a world of evil eyes and cosmic conspiracies.
Finally, we need to be mindful of orders of magnitude. Some categories of violence, like rampage shootings and terrorist attacks, are riveting dramas but (outside war zones) kill relatively small numbers of people. Every day ordinary homicides claim one and a half times as many Americans as the number who died in the Sandy Hook massacre. And as the political scientist John Mueller points out, in most years bee stings, deer collisions, ignition of nightwear, and other mundane accidents kill more Americans than terrorist attacks.
The only sound way to appraise the state of the world is to count. How many violent acts has the world seen compared with the number of opportunities? And is that number going up or down? As Bill Clinton likes to say, “Follow the trend lines, not the headlines.” We will see that the trend lines are more encouraging than a news junkie would guess.
To be sure, adding up corpses and comparing the tallies across different times and places can seem callous, as if it minimized the tragedy of the victims in less violent decades and regions. But a quantitative mindset is in fact the morally enlightened one. It treats every human life as having equal value, rather than privileging the people who are closest to us or most photogenic. And it holds out the hope that we might identify the causes of violence and thereby implement the measures that are most likely to reduce it. Let’s examine the major categories in turn.
Homicide. Worldwide, about five to 10 times as many people die in police-blotter homicides as die in wars. And in most of the world, the rate of homicide has been sinking. The Great American Crime Decline of the 1990s, which flattened out at the start of the new century, resumed in 2006, and, defying the conventional wisdom that hard times lead to violence, proceeded right through the recession of 2008 and up to the present.
141209_Charts-Homicide-Rates-US-England
England, Canada, and most other industrialized countries have also seen their homicide rates fall in the past decade. Among the 88 countries with reliable data, 67 have seen a decline in the past 15 years. Though numbers for the entire world exist only for this millennium and include heroic guesstimates for countries that are data deserts, the trend appears to be downward, from 7.1 homicides per 100,000 people in 2003 to 6.2 in 2012.
The global average, to be sure, conceals many regions with horrific rates of killing, particularly in Latin America and sub-Saharan Africa. But even in those hot zones, it’s easy for the headlines to mislead. The gory drug-fueled killings in parts of Mexico, for example, can create an impression that the country has spiraled into Hobbesian lawlessness. But the trend line belies the impression in two ways.
141209_Charts-Homicide-Rates-Mex
One is that the 21st-century spike has not undone a massive reduction in homicide that Mexico has enjoyed since 1940, comparable to the reductions that Europe and the United States underwent in earlier centuries. The other is that what goes up often comes down. The rate of Mexican homicide has declined in each of the past two years (including an almost 90 percent drop in Juárez from 2010 to 2012), and many other notoriously dangerous regions have experienced significant turnarounds, including Bogotá, Colombia (a fivefold decline in two decades), Medellín, Colombia (down 85 percent in two decades), São Paolo (down 70 percent in a decade), the favelas of Rio de Janeiro (an almost two-thirds reduction in four years), Russia (down 46 percent in six years), and South Africa (a halving from 1995 to 2011). Many criminologists believe that a reduction of global violence by 50 percent in the next three decades is a feasible target for the next round of Millennium Development Goals.
Violence Against Women. The intense media coverage of famous athletes who have assaulted their wives or girlfriends, and of episodes of rape on college campuses, have suggested to many pundits that we are undergoing a surge of violence against women. But the U.S. Bureau of Justice Statistics’ victimization surveys (which circumvent the problem of underreporting to the police) show the opposite: Rates of rape or sexual assault and of violence against intimate partners have been sinking for decades, and are now a quarter or less of their peaks in the past. Far too many of these horrendous crimes still take place, but we should be encouraged by the fact that a heightened concern about violence against women is not futile moralizing but has brought about measurable progress—and that continuing this concern can lead to greater progress still.
141209_Charts-ratesofrape
Few other countries have comparable data, but there is reason to believe that similar trends would be found elsewhere. Most measures of personal violence are correlated over time, so the global decline of homicide suggests that nonlethal violence against women may be falling on a parallel trajectory, though highly unevenly across regions. In 1993 the U.N. General Assembly adopted a Declaration on the Elimination of Violence Against Women, and polling data show widespread support for women’s rights, even in countries with the most benighted practices. Many countries have implemented laws and public awareness campaigns to reduce rape, forced marriage, genital mutilation, honor killings, domestic violence, and wartime atrocities. Though some of these measures are toothless, and the effectiveness of others has yet to be established, there are grounds for optimism over the long term. Global shaming campaigns, even when they start out as purely aspirational, have led in the past to dramatic reductions of practices such as slavery, dueling, whaling, foot binding, piracy, privateering, chemical warfare, apartheid, and atmospheric nuclear testing.
Violence Against Children. A similar story can be told about children. The incessant media reports of school shootings, abductions, bullying, cyberbullying, sexting, date rape, and sexual and physical abuse make it seem as if children are living in increasingly perilous times. But the data say otherwise: Kids are undoubtedly safer than they were in the past. In a review of the literature on violence against children in the United States published earlier this year, the sociologist David Finkelhor and his colleagues reported, “Of 50 trends in exposure examined, there were 27 significant declines and no significant increases between 2003 and 2011. Declines were particularly large for assault victimization, bullying, and sexual victimization.”
141209_Charts-children
Similar trends are seen in other industrialized countries, and international declarations have made the reduction of violence against children a global concern.
Democratization. In 1975, Daniel Patrick Moynihan lamented that “liberal democracy on the American model increasingly tends to the condition of monarchy in the 19thcentury: a holdover form of government, one which persists in isolated or peculiar places here and there … but which has simply no relevance to the future.” Moynihan was a social scientist, and his pessimism was backed by the numbers of his day: A growing majority of countries were led by communist, fascist, military, or strongman dictators. But the pessimism turned out to be premature, belied by a wave of democratization that began not long after the ink had dried on his eulogy. The pessimists of today who insist that the future belongs to the authoritarian capitalism of Russia and China show no such numeracy. Data from the Polity IV Project on the degree of democracy and autocracy among the world’s countries show that the democracy craze has decelerated of late but shows no signs of going into reverse.
141209_Charts-Autocracy
Democracy has proved to be more robust than its eulogizers realize. A majority of the world’s countries today are democratic, and not just the wealthy monocultures of Europe, North America, and East Asia. Governments that are more democratic than not (scoring 6 or higher on the Polity IV Project’s scale from minus 10 to 10) are entrenched (albeit with nerve-wracking ups and downs) in most of Latin America, in floridly multiethnic India, in Islamic Turkey, Malaysia, and Indonesia, and in 14 countries in sub-Saharan Africa. Even the autocracies of Russia and China, which show few signs of liberalizing anytime soon, are incomparably less repressive than the regimes of Stalin, Brezhnev, and Mao.
Genocide and Other Mass Killings of Civilians.The recent atrocities against non-Islamic minorities at the hands of ISIS, together with the ongoing killing of civilians in Syria, Iraq, and central Africa, have fed a narrative in which the world has learned nothing from the Holocaust and genocides continue unabated. But even the most horrific events of the present must be put into historical perspective, if only to identify and eliminate the forces that lead to mass killing. Though the meaning of the word genocide is too fuzzy to support objective analysis, all genocides fall into the more inclusive category of “one-sided violence” or “mass killing of noncombatant civilians,” and several historians and social scientists have estimated their trajectory over time. The numbers are imprecise and often contested, but the overall trends are clear and consistent across datasets.
By any standard, the world is nowhere near as genocidal as it was during its peak in the 1940s, when Nazi, Soviet, and Japanese mass murders, together with the targeting of civilians by all sides in World War II, resulted in a civilian death rate in the vicinity of 350 per 100,000 per year. Stalin and Mao kept the global rate between 75 and 150 through the early 1960s, and it has been falling ever since, though punctuated by spikes of dying in Biafra (1966–1970, 200,000  deaths), Sudan (1983–2002, 1 million), Afghanistan (1978–2002, 1 million), Indonesia (1965–1966, 500,000), Angola (1975–2002, 1 million), Rwanda (1994, 500,000), and Bosnia (1992–1995, 200,000). (All of these estimates are from the Center for Systemic Peace.) These numbers must be kept in mind when we read of the current horrors in Iraq (2003–2014, 150,000 deaths) and Syria (2011–2014, 150,000) and interpret them as signs of a dark new era. Nor, tragically, are the beheadings and crucifixions of the Islamic State historically unusual. Many postwar genocides were accompanied by splurges of ghastly torture and mutilation. The main difference is that they were not broadcasted on social media.
The trend lines for genocide and other civilian killings, fortunately, point sharply downward. After a steady rise during the Cold War until 1992, the proportion of states perpetrating or enabling mass killings of civilians has plummeted, though with a small recent bounce we will examine shortly.
141209_Charts-masskillings
The number of civilians killed in these massacres has also dropped. Reliable data, collected by the Uppsala Conflict Data Program, or UCDP, exist only for the past 25 years, and this period is so dominated by the Rwandan genocide that an ordinary graph looks like a tall spike poking through a wrinkled carpet. But when we squish the graph by using a logarithmic scale, we see that by 2013 the rate of civilian killing had fallen by an order of magnitude since the mid-1990s, and by two orders of magnitude since Rwanda.
141209_Charts-deathsin-genocide
Though comparisons to the cruder data of previous decades are iffy, the numbers we have suggest that the rate of killing civilians has dropped by about three orders of magnitude since the decade after World War II, and by four orders of magnitude since the war itself. In other words, the world’s civilians are several thousand times less likely to be targeted today than they were 70 years ago.
War. Researchers who track war and peace distinguish “armed conflicts,” which kill as few as 25 soldiers and civilians caught in the line of fire in a year, from “wars,” which kill more than a thousand. They also distinguish “interstate” conflicts, which pit the armed forces of two or more states against each other, from “intrastate” or “civil” conflicts, which pit a state against an insurgency or separatist force, sometimes with the armed intervention of an external state. (Conflicts in which the armed forces of a state are not directly involved, such as the one-sided violence perpetrated by a militia against noncombatants, and intercommunal violence between militias, are counted separately.)
In a historically unprecedented development, the number of interstate wars has plummeted since 1945, and the most destructive kind of war, in which great powers or developed states fight each other, has vanished altogether. (The last one was the Korean War). Today the world rarely sees a major naval battle, or masses of tanks and heavy artillery shelling each other across a battlefield. The green curve in the graph below (from the UCDP) shows how major wars have sputtered out in the postwar period.
141209_Charts-numberofarmed
The end of the Cold War also saw a steep reduction in the number of armed conflicts of all kinds, including civil wars. The blue curve in the graph shows that recent events have not reversed this trend. In 2013 there were 33 state-basedarmed conflicts in the world, a number that falls right within the range of fluctuations of the last dozen years (between 31 and 38) and well below the high of 52 shortly after the end of the Cold War. The UCDP has also noted that 2013 saw the signing of six peace agreements, two more than in the previous year.
But the red curve in the graph shows a recent development that is less benign: The number of wars jumped from four in 2010—the lowest total since the end of World War II—to seven in 2013. These wars were fought in Afghanistan, the Democratic Republic of the Congo, Iraq, Nigeria, Pakistan, South Sudan, and Syria. Conflict data for 2014 will not be available until next year, but we already know that four new wars broke out in the past 12 months, for a total of 11. The jump from 2010 to 2014, the steepest since the end of the Cold War, has brought us to the highest number of wars since 2000. The worldwide rate of battle deaths (available through 2013) has also risen since its low point in 2005, mostly because of the deaths in the Syrian civil war.
141209_Charts-armedconflicts
Though the recent increase in civil wars and battle deaths is real and worrisome, it must be kept in perspective. It has undone the progress of the last dozen years, but the rates of violence are still well below those of the 1990s, and nowhere near the levels of the 1940s, 1950s, 1960s, 1970s, or 1980s.
The 2010–2014 upsurge is circumscribed in a second way. In seven of the 11 wars that flared during this period, radical Islamist groups were one of the warring parties: Afghanistan, Pakistan, Israel/Gaza, Iraq, Nigeria, Syria, and Yemen. (Indeed, absent the Islamist conflicts, there would have been no increase in wars in the last few years, with just two in 2013 and three in 2014.) This reflects a broader trend. In January 2014 the Pew Research Center reported that the number of countries experiencing high or very high levels of “religious hostilities” increasedby more than 40 percent (from 14 to 20) between 2011 and 2012. In all but two of these countries (those listed above together with Bangladesh, Egypt, India, Indonesia, Kenya, Lebanon, the Palestinian Territories, Russia, Somalia, Sudan, and Thailand) the hostilities were associated with extremist Islamist groups. These groups tend to gain the most traction in countries with exclusionary, inept, or repressive governments or in zones with no effective government at all, including long-anarchic frontier regions and the parts of Syria and Iraq that have been rendered anarchic in the aftermath of the invasion of Iraq and the Arab Spring.
Because the radical Islamist groups have maximalist goals and reject compromise, the major mechanisms that drove the decline in the number of wars in the preceding decades—negotiated settlements and peacekeeping and peacebuilding programs—are unlikely to succeed in ending these conflicts. Also intensifying the violence is their international scope. External fighters and weapons drive up death tolls and prolong fighting. For these reasons we do not expect the recent upsurge to be quickly reversed.
At the same time, there are reasons to believe that it will not extend into the indefinite future, let alone escalate into global warfare. Let’s examine the three most prominent trouble spots.
Iraq/Syria. The Islamic State will not expand into a pan-Islamic caliphate, and it is unlikely to persist over the long term. For one thing, its ideology and politics are loathed throughout most of the Islamic world; even al-Qaida has excommunicated the movement for being too extreme. The extremists thus lack the mass popular support that is necessary for fighting the kind of “people’s war” that proved successful in places like China and Vietnam.
The Islamic State, moreover, lacks the conventional military capabilities needed to overthrow a heavily defended Baghdad. It has minimal armor, long-range artillery, sophisticated rocketry, and air power, and only a rudimentary air defense system. The Islamists’ remarkable sweep through northern Iraq in the summer of 2014 occurred mainly because hapless Iraqi soldiers, abandoned by officers with no loyalty to the Shiite regime, chose not to fight.
The Islamic State is now overextended and will become more vulnerable as it seeks to become a normal state. Although wealthy by terror group standards, its income—estimated at $2 million a day—is grossly inadequate to the task of governing as a state. It is already under the same U.N. sanction regime as al-Qaida, and it is isolated from the region’s main centers of trade, manufacture, and commerce. As ISIS is decreasingly able to extract, refine, and sell oil, its major source of revenue is shrinking. It has no access to the sea, it has no major-power supporters, and its neighbors are mostly enemies. Last but not least, the United States and its allies, together with the Iraqi army, are planning a spring counteroffensive against ISIS that will be far more punishing than anything attempted thus far.
Ukraine. Vladimir Putin’s reabsorption of Crimea into Russia, and his thinly disguised support for Ukrainian secessionist movements, are deeply troubling developments, not just because the resulting fighting has claimed more than 4,000 lives, but also because they challenge the grandfathering of national borders and the near-taboo on conquest that have helped keep the peace since 1945.
Yet comparisons to the world of a century ago—when romantic militarism was widespread, international institutions virtually nonexistent, and leaders naive about the costs of escalating great-power war—are almost certainly overdrawn. So far Russia has sent “little green men” rather than tank divisions across the border, and even the most hawkish of American hawks has not proposed pushing it back with military force. Meanwhile Putin’s adventurism has been hugely costly for Russia. The tough EU sanctions, along with plunging oil prices, will push Russia into a recession in 2015. The ruble is plummeting in value, food prices have risen sharply, and Russian banks are finding it increasingly difficult to borrow foreign capital. All this suggests that the tensions in Ukraine are far more likely to end in an uneasy stalemate like those in Georgia and Moldova, which have endured the loss of pro-Russian breakaway statelets, than a repeat of World War I.
Israel and Palestine. The recurring outbursts of violence between Israel and the Palestinians, including the incursion into Gaza last summer that killed 2,000 people, have obscured two facts that come into view only from a historical and quantitative vantage point.
First, the Israel-Palestine conflict was once a far more dangerous Israel-Arabconflict. Over the course of 25 years, Israel fought the armies of Egypt, Syria, and Jordan five times, with more than 100,000 battle deaths, and in 1973 both Israel and the United States put their nuclear forces on high alert in response to the threat. For the past 41 years there have been no such wars, and neither Egypt nor any other Arab regime has shown an interest in starting one.
For all the world’s obsession with the Israel-Palestine conflict, it has been responsible for a small proportion of the total human cost of war: approximately 22,000 deaths over six decades, coming in at 96th place among the armed conflicts recorded by the Center for Systemic Peace since 1946, and at 14th place among ongoing conflicts. That does not mean that the violence is acceptable, only that it should not be a cause of fatalism or despair. Worse conflicts have come to an end, not least ones that have embroiled Israel itself, and a peaceful settlement to this conflict should not be dismissed as utopian.
* * *
The world is not falling apart. The kinds of violence to which most people are vulnerable—homicide, rape, battering, child abuse—have been in steady decline in most of the world. Autocracy is giving way to democracy. Wars between states—by far the most destructive of all conflicts—are all but obsolete. The increase in the number and deadliness of civil wars since 2010 is circumscribed, puny in comparison with the decline that preceded it, and unlikely to escalate.
We have been told of impending doom before: a Soviet invasion of Western Europe, a line of dominoes in Southeast Asia, revanchism in a reunified Germany, a rising sun in Japan, cities overrun by teenage superpredators, a coming anarchy that would fracture the major nation-states, and weekly 9/11-scale attacks that would pose an existential threat to civilization.
Why is the world always “more dangerous than it has ever been”—even as a greater and greater majority of humanity lives in peace and dies of old age?
Too much of our impression of the world comes from a misleading formula of journalistic narration. Reporters give lavish coverage to gun bursts, explosions, and viral videos, oblivious to how representative they are and apparently innocent of the fact that many were contrived as journalist bait. Then come sound bites from “experts” with vested interests in maximizing the impression of mayhem: generals, politicians, security officials, moral activists. The talking heads on cable news filibuster about the event, desperately hoping to avoid dead air. Newspaper columnists instruct their readers on what emotions to feel.
Sursa Slate

luni, 24 noiembrie 2014

Conspiraţia preţului petrolului

Scăderea preţului petrolului cu 30% în mai puţin de şase luni, până la sub 80 de dolari barilul şi lipsa totală de reacţie a Arabiei Saudite, cel mai mare producător din cadrul OPEC, a dus la apariţia unor suspiciuni legate nu numai de o înţelegere între Washington si Riyadh pentru atacarea bazei economiilor ruse şi iraniene, ci şi la o posibila încercare a Arabiei Saudite de a lovi în industria americană a petrolului şi gazelor de şist.

În ultima zi, prețul petrolului s-a apreciat ușor, însă tendința este pusa pe seama reducerii dobânzilor în China. Această măsură, menită să stimuleze economia chineză, a creat percepția că vânzările de petrol ar putea crește, motiv pentru care prețul barilului a crescut cu până la 2 dolari. Revenirea prețului petrolului depinde însă în uriașă măsură de o decizie a OPEC.

Arabia Saudită i-a băgat în ceaţă pe analiştii occidentali

Reuters scrie că, dacă ministrul saudit al Petrolului, Ali al Naimi, a dorit să invalideze teoriile conspiraţiei din jurul scaderii pretului petrolului, acesta a ratat ocazii bune şi nu o mai poate face decât până la reuniunea OPEC de săptămâna viitoare, pe 27 noiembrie.
Jucătorii de pe piaţa petrolului încep să nu mai înţeleaga nimic din modul în care Arabia Saudită reacţionează, sau mai bine zis nu reacţionează, la reducerea preţului petrolului. Autorităţile de la Riyadh au păstrat o asemenea tăcere, încât vidul de informaţie a început să fie umplut de teorii ale conspiraţiei.
Pornite în special din Rusia şi Iran, statele cele mai lovite de scăderea preţului la petrol, aceste teorii cuceresc tot mai mult teren, până şi cei din cadrul Council on Foreign Relations din SUA, fiind băgaţi în ceaţă total de declaraţiile confuze al ministrului saudit al Petrolului. După două luni de tăcere, Naimi a declarat, pe 12 noiembrie că “politica saudită a petrolului a fost supusa unor analize incorecte în ultimele săptămâni. Nu vrem să politizam petrolul… Pentru noi este o chestiune de cerere şi ofertă, este pur şi simplu o afacere”.

O reluare a scenariului preferat de Reagan

“Este doar imaginatia mea că avem de a face cu un razboi al petrolului între SUA si Arabia Saudita, pe de o parte, şi Rusia şi Iranul pe de cealalta?”, scria editorialistul Thomas Friedman pentru New York Times, in luna octombrie.
“Obama a mers să se întâlnească cu regele saudit imediat după ce evenimentele din Crimeea l-au determinat să recurgă la aceste acţiuni (reducerea pretului petrolului)”, spune si Leonid Fedun, coproprietar al celei mai mari companii private din domeniu din Rusia – Lukoil. O opinie similară a exprimat şi Nikolai Patruşev, secretarul Consiliului National de Securitate din Rusia, în paginile Rossiskaya Gazeta.
Nu ar fi o premieră. În anii 1980, preşedintele Ronald Reagan se întâlnea cu regele saudit pentru a încheia un acord secret ce avea sa reducă preţul petrolului şi să dea o lovitură suplimentară Uniunii Sovietice, grăbindu-i căderea.
Potrivit unor surse diplomatice care au asistat la întrunirile cu uşile închise din cadrul OPEC, oficialii saudiţi au precizat că ţara lor este pregătită să suporte o scădere a preţului petrolului până la 70 de dolari pe baril. Cu siguranţă că aici nu mai poate fi vorba despre afaceri, atât timp cât bugetul saudit este conceput pentru un preţ de 80 de dolari.

O lovitură pentru Rusia şi capetele sale de pod

Toate capetele se întorc către Moscova şi Teheran. Bugetul Federaţiei Ruse pentru 2015 este fundamentat pe un preţ al petrolului de 100 de dolari barilul, iar cel al Iranului pe un pret de 153 de dolari barilul. Federaţia Rusă obţine majoritatea veniturilor la buget din exportul de hidrocarburi, la fel şi Iranul sau Venezuela. Statele Unite nu pot decât să zâmbească văzând cum regimul preşedintelui Nicolas Maduro (urmasul impotent al lui Hugo Chavez) – un ultim cap de pod al Rusiei in America de Sud – se prăbuşeşte sub povara unui deficit bugetar uriaş.

Vizita decisivă a lui John Kerry in Arabia Saudită

Arma petrolului este cea mai eficientă pentru a obţine marile concesii din partea Moscovei şi a Teheranului: o retragere a trupelor ruse din sud-estul Ucrainei şi un angajament care să garanteze că Iranul va renunţa la presupusa latură militară a programului său nuclear. Cu siguranţă că la întâlnirea în formatul P5+1 şi Iran (membrii permanenţi ai Consiliului de Securiotate ONU, Germania şi Iran) ce se defăşoară în aceste zile la Viena, unde se aşteapta ajungerea la un acord in chestiunea nuclear până pe 25 noiembrie, partea occidentala va pune presiune pe Teheran în privinţa pretului petrolului, arătând că pe 30 noiembrie, la reuniunea OPEC, Arabia Saudită ar putea decide să menţină preţul la un nivel cât mai redus, dacă Iranul nu renunţă la programul nuclear militar.
Tot mai mulţi analişti sugerează că decizia de a recurge la strategia scăderii preţului petrolului a fost luată în urma vizitei de pe 11 noiembrie a secretarului de Stat american John Kerry în Arabia Saudită. Întrebat atunci dacă discuţiile cu saudiţii au atins şi subiectul Rusia, Kerry a evitat în mod clara să dea un răspuns.

Intransigenţa lui Putin îi determină pe saudiţi să atace bugetul Rusiei

Nu numai Statele Unite au interesul de a lovi in Rusia şi Iran în acest fel.
Dacă şeful Statului Major Interarme al armatei americane, generalul Matin Dempsey, a anunţat recent ca poate lua în calcul trimiterea de trupe la sol în Iraq, dacă Iranul semnalează acum că ar putea renunţa la programul sau de îmbogăţire a uraniului şi dacă triburile şiite pro-iraniene din nordul statului eşuat Yemen nu vor mai ameninţă Arabia Saudită prin preluarea puterii, totul va fi fost datorită politicii Riyadh-ului de a pompa într-atât de mult petrol cât să producă îngrijorare la New York sau Londra, Moscova sau Teheran.
În acest context, faptul Arabia Saudită a semnalat, vineri, că va recurge la o reducere a producţiei, ceea ce a dus la o uşoară creştere a petrolului tranzacţionat la Londra, arata ca parte din dezideratele de mai sus ale monarhiei saudite sunt pe cale de a fi atinse.
Arabia Saudită are o dispută serioasă cu Vladimir Putin, după ce acesta a refuzat să îşi retragă sprijinul pentru regimul sirian al lui Bashar al-Assad, mare inamic al Arabiei Saudite. În 2013 s-a ajuns chiar la o ofertă a Riyadh-ului prin care se promitea Rusiei o creştere a preţului petrolului, dacă Moscova va permite înlăturarea regimului Assad. Când Putin a refuzat, din partea saudită au venit chiar ameninţări cu extinderea insurgenţei islamiste din Caucazul de Nord. În cazul Iranului, motivaţia Arabiei Saudite este la fel de mare, atât din teama ca Iranul să nu obţină arma nucleară, cât şi datorita competiţiei acerbe pentru dominaţie dintre cele două state fanion al sunnismului, respectiv şiismului.

Jocul pe cont propriu al saudiţilor împotriva SUA

Nu mai puţin, aceleaşi teorii ale conspiraţiei susţin că Arabia Saudita joacă propriul joc şi urmăreşte să lovească puternic şi în industria americană a extragerii gazelor şi a petrolului de şist. Avântul acestui sector al al economiei americane este bătut doar de explozia extracţiei de petrol din Arabia Saudită din 1970-1974. În acest fel, SUA au devenit cel mai important producător de petrol din lume, depăşind Arabia Saudită în 2013. Desigur, fiind şi cel mai mare consumator, iar exporturile de ţiţei fiind permise de lege doar în cazuri speciale, SUA contează puţin pe piaţa exporturilor, unde figurează doar cu produse rafinate.
Potenţialul major al SUA în acest domeniu îi face pe saudiţi să loveasca industria şisturilor în punctul sensibil – preţul de producţie, mult mai mare decât în cazul resurselor convenţionale de petrol. “Sunt puşi pe şisturile din SUA”, a spus un participant la întrunirile cu partea saudită, scrie Reuters.
Saudiţii i-ar ataca pe americani chiar cu strategia celor din urmă, scrie John C. Hulsman, membru al Council on Foreign Relations. Oficialii din monarhia salafistă din Golf nu ar trebui să facă decât ce a făcut John D. Rockefeller cu concurenţii săi mai slabi – a continuat să extragă petrol, chiar cu riscul de a pierde mult din profit, ştiind că preţul redus îi va ingropa rivalii înainte de a lovi serios şi în Standard Oil.
Mai mult decât o pârghie economică, acest posibil război al petrolului intre SUA şi Arabia Saudita are şi o miză politică puternica. După o răcire a relaţiilor dintre cele două state aliate (pe fondul apropierii administraţiei Obama de noul preşedinte iranian moderat Hassan Rouhani), Arabia Saudită a ajuns să refuze un loc în Consiliul de Securitate ONU şi chiar o cooperare “contra naturii” cu Israelul în ce priveşte poziţia faţă de Iran.
Acum, controlând preţul petrolului cu autoritate, saudiţii le pot readuce aminte Statelor Unite de forţa pe care o reprezintă şi pot forţa administraţia Obama să fie mai intransigentă cu Iranul, dar şi să pună capăt regimului Assad din Siria, trimiţând trupe la sol, şi nu recurgând doar la soluţia nu întotdeauna eficientă a bombardamentelor. Pretextul – expansiunea şi mult mediatizatele atrocităţi comise de organizaţia teroristă Statul Islamic.

Arabia Saudită nu mai este cea cu care negocia Ronald Reagan

Are însă Arabia Saudită puterea de a forţa mâna Statelor Unite în acest fel? Dacă avem în vedere că regatul wahabbit a acumulat rezerve de peste 500 de miliarde de dolari, cu siguranţă că va putea suporta pierderi de câteva miliarde pentru atingerea unui obiectiv geopolitic important. Mai mult, dacă avem în vedere modul în care vicepreşedintele Joe Biden şi-a retras declaraţia cum că grupările teroriste ce mişună în Orientul Mijlociu sunt sprijinite de cetăţeni saudiţi (cu toate că, aşa cum scrie şi Financial Times, în spatele acestor cuvinte ale lui Biden se ascunde cu siguranţă ceva şi mai întunecat), s-ar putea spune ca Riyadh-ul are aceste pârghii de influenţă.
Doar că Arabia Saudită nu mai este cea cu care negociau preşedinţii SUA în anii ’70-’80. Atunci regatul era văzut ca fiind extrem de bogat, condus de un rege în putere, cu o populaţie de doar 5 milioane de suflete care stăteau pe o mare de petrol. Acum însă ţara este condusă de o elită octogenară, de modă veche şi cu reale probleme de succesiune, care se confruntă nu numai cu o generaţie tânără ce poate urma modelul “primăverii arabe”, dar şi cu fundamentaliştii sunniţi. Mai mult, populaţia ţării a crescut de şase ori, iar cei 30 de milioane de saudiţi au început să consume aceeaşi cantitate de petrol cât 200 de milioane de brazilieni. În aceste conditii, un esec al strategiei Arabiei Saudite, fie el alături de SUA, fie împotriva Washingtonului, poate avea un preţ uriaş pentru dinastia Saud.
CĂLIN MARCHIEVICI
Sursa Gandeste

vineri, 25 iulie 2014

Corespondenţă din Tel Aviv

Corespondenţă din Tel Aviv

vlad viskiVara aceasta am avut oportunitatea să studiez la Tel Aviv. Nu m-aş fi aşteptat ca lucrurile să devină atât de dramatice în perioada în care mă aflu aici. Pe scurt, situaţia arată în felul următor: trei copii israelieni au fost ucişi în Fâşia Gaza, după care un tânăr palestinian a fost răpit şi ars de viu de către fundamentalişti israelieni în Cisiordania. Guvernul israelian a acuzat gruparea Hamas de uciderea cetăţenilor săi, iar după uciderea tânărului palestinian, Hamas a purces la lansarea de rachete către oraşele israeliene. În mare parte, aceste rachete au fost interceptate şi distruse de către sistemul anti-balistic al statului Israel, care la rândul său a autorizat raiduri aeriene în Fâşia Gaza. În primele zile ale conflictului Israelul nu a înregistrat victime, însă în enclava palestiniană numeroşi civili au fost ucişi. După acuzaţii reciproce şi atacuri militare din ambele părţi, guvernul israelian a hotărât că o invazie terestră este necesară, în contextul în care consideră că Hamas nu doar atacă puncte strategice pentru statul evreu, ci foloseşte tunele subterane pentru a trimite terorişti către Tel Aviv şi alte oraşe. Discuţii şi zvonuri privind o a treia Intifada (rebeliunea arabilor care locuiesc în Israel) au început să apară, iar Israelul a prezentat în faţa comunităţii internaţionale argumentele pentru care o intervenţie militară este absolut necesară. Atacurile armatei israeliene au ucis peste 650 de civili palestinieni până în acest moment. Justificarea guvernului de la Tel Aviv este că victimele colaterale sunt rezultatul faptului că Hamas foloseşte centre civile (spitale, şcoli, locuinţe personale) pentru a lansa rachete spre Israel.
Analiza succintă pe care vreau să o fac este una eminamente subiectivă, este una care vine din partea unui om care locuieşte în Tel Aviv, în siguranţă, şi nicidecum nu cred că pot să îmi imaginez viata în Fâşia Gaza. În Israel realităţile sunt mult diferite. Alarmele care avertizează că o rachetă lansată de Hamas se îndreaptă către Tel Aviv sunt dese şi au devenit parte a cotidianului. Cetăţenii sunt disciplinaţi şi când aud alarma ştiu că au 90 de secunde la dispoziţie să se ascundă în buncăre. Acum 10 ani statul evreu nu avea acest sistem complex anti-balistic, însă astăzi majoritatea oamenilor se simt mult mai în siguranţă. Întâmplarea face ca una din aceste alarme să sune chiar în timpul unei şedinţe de guvern, iar întregul aparat ministerial, în frunte cu Benjamin Netanyahu s-au refugiat la rândul lor, folosind astfel (şi) puterea exemplului pentru a-i informa pe cetăţeni. Acestea sunt realităţile în nord, în Tel Aviv. În sud, pe de altă parte, oamenii sunt mult mai expuşi, timpul pentru a se ascunde în buncăre este mult mai scurt, iar multe din localităţi au fost evacuate. Grupurile care sunt mai greu de evacuat sunt comunităţile de beduini arabi şi cele de kibbutz (care trăiesc din agricultură şi pe baza unor principii comunitare de sorginte socialistă puternice).
Majoritatea israeliţilor sunt de dreapta când vine vorba de interesul naţional şi repetă propaganda oficială servită de guvern: palestinienii îşi merită soarta deoarece au votat în 2006 cu Hamas, Hamas este o organizaţie criminală care foloseşte civili ca scut, armata Israelului este cea mai umană din lume când vine vorba de civili. De ce este umană? Pentru că îi “avertizează” pe civilii din Gaza cu 30 de secunde înainte de a le ataca locuinţele printr-o bombă mai mică ce explodează pe acoperiş (“knock on the roof”). Ce ar putea face cineva în 30 de secunde şi, dată fiind precizia atacurilor israeliene, unde s-ar putea refugia palestinienii? Nu au buncăre, iar Fâşia Gaza este una dintre cele mai dens-populate regiuni din intreaga lume. 1,8 milioane de oameni trăiesc într-o zonă lungă de 40 de kilometri şi lată de 6 kilometri.
Societatea israeliană este polarizată, însă în mod disproporţionat. Am avut ocazia să particip la proteste de stradă ale stângii de la Tel Aviv. Am cunoscut oameni diverşi: studenţi, activişti pentru drepturile LGBT, persoane care lucrează cu refugiaţi din Sudan şi alte ţări africane, jurnalişti, activişti pentru drepturile omului, soldaţi care au povestit despre ororile ultimei invazii tereste a Fâşiei Gaza, avocaţi care îi apară pe prizonierii palestinieni arestaţi de forţele israeliene. Una dintre persoanele cu care am discutat a stat zece ani în închisoare pentru că a atacat un soldat israelian cu o piatră. Unul dintre soldaţi a povestit cum a încercat să dinamiteze o uşă, însă o mamă a încercat să deschidă uşa exact în acel moment, aşa că a fost ucisă instantaneu. Soldatul în cauză a trebuit să se uite în ochii copiilor de 12-13 ani exact în momentul în care şi-au văzut mama spulberată în bucăţi. La protestele stângiştilor participă şi arabi şi evrei, care cântă şi strigă că pot locui împreună în acelaşi spaţiu, că politicile guvernului lor sunt fasciste sau că pacea este posibilă. Cu toate acestea, oamenii de stânga trăiesc o dilemă interioară şi uneori sunt ezitanţi în a-şi prezenţa opiniile, căci sunt conştienţi de faptul că nu pot lupta împotriva existenţei statului evreu care le permite anumite drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. În schimb ei aleg două cai: fie vorbesc în termeni generali despre pace, fie se concentrează pe activităţi specifice pentru ajutorarea populaţiei palestiniene.
La fiecare manifestaţie de stânga există şi o contra-manifestaţie de dreapta, unde steagurile statului Israel sunt omniprezente, iar violenţele nu lipsesc. Pe 12 iulie 2014, spre finalul celor două proteste, datorită faptului că o alarmă a determinat forţele de ordine să se refugieze într-un spaţiu sigur, cele două grupuri au ajuns la confruntări fizice, iar câţiva activişti de stânga au fost agresaţi de tineri cu tricouri pe care aveau însemne neo-naziste. Imaginile sunt elocvente: pe de o parte grupuri paşnice care cereau o încetare a ostilităţilor din Gaza, iar pe de altă parte multă ură şi o viziune îngustă şi totalitară asupra libertăţii de exprimare şi a actului democratic.
Atât în Gaza cât şi în Israel situaţia politică este mult mai complicată. În primul rând trebuie înţeles că gruparea Hamas are atât o parte administrativă, cât şi una militantă. Hamas plăteşte doctori, profesori şi birocraţi, reprezintă singura sursă de venit pentru numeroase familii palestiniene. În acelaşi timp, liderii Hamas s-au îmbogăţit de pe urma corupţiei şi a numeroaselor fonduri care intră în Gaza din partea comunităţii internaţionale şi a Iranului. Liderii Hamas au cele mai luxoase vile din Gaza City, iar mulţi bani sunt re-direcţionaţi către familiile acestora. Hamas din 2006, când au câştigat alegerile în Gaza, nu mai este Hamas din 2014. Un element important al acestei situaţii este şi faptul că Fâşia Gaza este, în acest moment, o închisoare în aer liber, cu graniţele complet închise. Graniţele cu Israelul sunt complet sigilate, Gaza City nu are aeroport şi spaţiul aerian este închis, accesul dinspre Marea Mediterană este restricţionat de asemenea, iar odată cu instaurarea dictaturii militare în Egipt, graniţa de sud este şi ea aproape închisă (în ultimul an a fost deschisă doar paisprezece zile). Soluţia pe care au găsit-o cei din Hamas este construirea de tuneluri subterane spre Egipt, prin care pot “importa” bunuri şi bani. De cealaltă parte, aripa militantă construieşte tuneluri spre Israel, prin care încearcă să infiltreze spaţiul israelian. Deşi dezamăgiţi de Hamas, palestinienii din Gaza nu au opţiuni viabile din care să aleagă, iar Autoritatea Palestiniană a lui Mahmoud Abbas pare să-i fi abandonat. Şi pentru Abbas situaţia e complicată, în condiţiile în care negocierile cu statul evreu (care au loc de un an şi sunt supervizate de administraţia de la Washington) au stagnat, SUA par să se retragă din zona Orientului Mijlociu, construirea de aşezări evreieşti în Cisiordania continuă, iar Iranul sprijină atât financiar cât şi logistic rivali ai lui Abbas din interiorul propriului partid (Abbas chiar a anunţat că nu va mai candida pentru un nou mandat).
La Tel Aviv situaţia e la fel de complicată. Multă vreme văzut că un lider puternic şi autoritar, Netanyahu este acum acuzat din partea dreapta a eşicherului politic că nu a răspuns suficient de rapid crizei actuale şi a făcut concesii stângii. Atacat chiar din interiorul propriei coaliţii de guvernare şi având multe din problemele menţionate mai sus în cazul lui Abbas, Netanyahu s-a văzut nevoit să răspundă atacurilor Hamas pentru a-şi salva cariera politică. Ambele tabere, atât Hamas cât şi Israelul nu şi-au dorit ca situaţia să degenereze atât de rapid, însă nu au avut suficient spaţiu de manevră, politic şi strategic, şi au refuzat să facă anumite concesii care le-ar fi pus în pericol chiar existenţa. Atât Hamas cât şi Netanyahu se hrănesc reciproc, îşi oferă reciproc un raison d’être pentru electoratele lor. Ultima propunere a lui Netanyahu, aceea a unei soluţii cu trei state, unul israelian şi două palestiniene, pare să fie nerealistă şi imposibil de pus în practică.
Aşadar, realităţile din teren sunt diferite de felul în care mass media internaţională le prezintă. Pe străzile din Tel Aviv oamenii nu sunt panicaţi cu privire la rachetele care se îndreaptă spre ei, în timp ce în Gaza numărul victimelor colaterale continuă să crească. Dincolo de factorul umanitar, trebuie avute în vedere şi contextul regional şi jocurile politice în care sunt implicaţi actorii politici israelieni şi palestinieni. Surprinzătoare este lipsa de reacţie a mediului academic israelian, care altădată era mult mai vocal cu privire la politicile statului evreu. Ce am învăţat, personal, în ultima luna, este că evreii care vin din afara Israelului sunt mult mai radicali în viziunea lor asupra dreptului lor de a exista şi a cuceri, comparat cu evreii care s-au născut în Israel, ceea ce adeseori blochează procesul de pace şi nu permite factorilor de decizie să ajungă la un compromis de durată.
23 iulie 2014
Vlad Levente Viski, Tel Aviv University
Sursa criticatac

miercuri, 16 octombrie 2013

SUA ar putea deveni prima ţară occidentală care intră în default după Germania nazistă în 1933


Statele Unite ar putea deveni prima ţară occidentală care intră în default după Germania nazistă în 1933, dacă impasul din Congres privind creşterea plafonului de îndatorare va pune statul federal american în postura de a nu-şi putea plăti datoriile la scadenţă.
Germania a încetat unilateral să mai achite scadenţele datoriei pe termen lung la 6 mai 1933, la numai trei luni după ce Adolf Hitler a fost instalat în postul de cancelar. Neplata datoriilor l-a ajutat pe Hitler să-şi consolideze forţele, după ani de instabilitate politică în care Republica de la Weimar s-a luptat cu îndatorarea ridicată.
"Acestea sunt în general evenimente catastrofice. (...) Nu există final fericit", a declarat Eugene N. White, profesor de istorie a economei la Universitatea Rutgers din New Jersey, potrivit Bloomberg.
Datoria uriaşă a Germaniaei ca urmare a reparţiilor de război a declanşat hiperinflaţie, blocaje politice şi de finanţare şi a adus naziştii la putere, iar ulterior default-ul. Datoria uriaşă poate conduce la rezultate greu de prevăzut, precum războiul civil şi despotismul care au devastat Florenţa după ce regele Edward al III-lea al Angliei a refuzat să-şi plătească datoriile către băncile oraşului stat italian în 1339 sau revoluţia din 1779 din Franţa, venită în urma a două default-uri ale coroanei franceze în 1770 şi 1788.
Un default al SUA, cea mai mare economie a lumii, riscă să genereze consecinţe devastatoare la nivel global, cu prăbuşiri pe burse din Brazilia până în Elveţia şi blocarea pieţei de 5.000 de miliarde de dolari a datoriei emise de Trezoreria SUA. Costurile de împrumut ar creşte puternic, rolul dolarului de monedă de rezervă a lumii ar fi pus la îndoială, iar economiile SUA şi ale altor ţări ar risca să intre în recesiune.
Liderii partidelor din Senatul SUA negociază pentru a evita intrarea ţării în default după ce autoritatea de împrumut a statului va fi epuizată la 17 octombrie. După 17 octombrie, SUA vor avea lichidităţi de 30 de miliarde de dolari, la care se vor adăuga veniturile la buget, iar statul ar putea ajunge în situaţia de a nu putea plăti scadenţele în intervalul 22-31 octombrie, potrivit Biroului pentru Buget din Congres.
Germania, cu o datorie de 132 miliarde mărci aur pentru reparaţii de război şi cu interdicţia de a exporta în ţările învingătoare din Primul Război Mondial, a trecut prin mai multe default-uri începând din 1922, a declarat Albrecht Ritschl, profesor de istorie a economiei la London School of Economics.
Dacă o companie care nu-şi poate plăti datoriile intră în faliment, este divizată, vândută unui competitor sau se restructurează, default-ul unei ţări este diferit, notează Bloomberg.
Republica de la Weimar a amânat plăţi, a oprit transferuri, a reformat moneda şi a şters datorii, obţinând o serie de concesii de la creditori, înainte ca naziştii să respingă în totalitate obligaţiile în 1933.
Situaţia datoriilor Germaniei a fost clarificată abia în 1953, printr-un acord care efectiv a amânat plăţile până după reunificarea Germaniei, a afirmat Timothy Guinnane, profesor de istorie a economiei la Universitatea Yale.
Statele Unite, dornice să transforme Germania într-un bastion împotriva comunismului, au exercitat presiuni pentru acordarea de facilităţi Germaniei. Guvernul de la Berlin a finalizat în octombrie 2003 rambursările la obligaţiuni de 150 de milioane de euro emise pentru a finanţa plata reparaţiilor de război.
Germania şi Franţa au trecut prin default de câte opt ori fiecare începând cu anul 1800, afirmă economiştii Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff în cartea "This time is different" (De data asta este diferit). În timp ce Germania a fost suficient de mare şi de importantă strategic pentru a primi ajutor, default-ul de obicei nu se încheie cu bine pentru ţările mici.
Statele Unite s-au mai aflat în situaţia de a nu-şi respecta la literă obligaţiile financiare. În 1979, Trezoreria a întârziat plata a 122 milioane de dolari din cauza unor probleme tehnice, au scris Terry Zivney şi Richard Marcus în 1989, în cartea "The Financial Review" (Analiza finaniară).
În 1935, Curtea Supremă a decis că statul federal poate respinge cererile pentru plata în aur la obligaţiuni care dădeau posesorilor acest drept. Pentru că termenii contractului nu au fost respectaţi în totalitate, unele persoane afirmă că este o situaţie echivalentă cu default-ul.
De asemenea, în 1790, SUA au amânat până în 1801 plata dobânzilor la obligaţiuni preluate de statul federal, afirmă Reinhart şi Rogoff.
Argentina a intrat de cinci ori în default începând din 1951, iar în 2001 a stabilit un nou record pentru cea mai mare restructurare de datorie din istorie. Recordul a fost doborât de Grecia în 2012. Investitorii care deţin obligaţiuni ale Argentinei se judecă încă cu statul din America de Sud.
Incluzând şi restructurarea datoriei din 2012, Grecia a trecut prin şase situaţii de default începând din secolul XIX. Statul elen s-a aflat mai mult de jumătate din ultimele două secole în default

marți, 1 octombrie 2013

Acum o lună voiau să atace Siria, azi nu mai au bani să-şi plătească funcţionarii. SUA, marea putere a lumii, a închis azi-noapte mare parte a activităţilor guvernului, din lipsă de bani

Statul federal american a intrat în şomaj tehnic parţial, marţi dimineaţa, pentru prima dată în ultimii 17 ani, situaţie care va afecta sute de mii de funcţionari, în lipsa unui acord privind bugetul în Congres, relatează AFP.   

Prin urmare, Casa Albă le-a ordonat agenţiilor federale, cu puţin timp înainte de miezul nopţii, să înceapă încetarea parţială a activităţii, pentru care s-au pregătit.
Oprirea parţială a activităţii statului federal american, după ce Congresul nu a adoptat bugetul pentru anul fiscal care a început la 1 octombrie, va cauza într-o primă perioadă pierderi de 300 milioane de dolari pe zi economiei SUA, potrivit estimărilor firmei de cercetare IHS, citate de Bloomberg.
Chiar dacă suma reprezintă doar o mică parte din economia americană, de 15.700 de miliarde de dolari, impactul zilnic al blocajului bugetar va deveni treptat mai puternic. Prelungirea acestei situaţii afectează încrederea şi cheltuielile companiilor şi populaţiei.
Astfel, IHS estimează că întreruperea parţială a activităţii statului pentru o săptămână va reduce creşterea anualizată a PIB de la 2,2% la 2% în trimestrul al patrulea. Un blocaj de 21 de zile, precum cel din 1995-1996, ar putea avea un impact în avansul PIB de 0,9-1,4 puncte procentuale, afirmă Guy LeBas, analist la Janney Montgomery Scott, din Philadelphia.În pofida unor tratative intense şi a unei seri de du-te-vino între Senatul cu majoritate democrată şi Camera Reprezentanţilor, dominată de republicani, niciun proiect de lege a finanţelor nu a putut fi adoptat la timp pentru începerea exerciţiului bugetar 2014, care a debutat marţi, la ora 00.00 (07.00 ora României).
Barack Obama a încercat o ultimă intervenţie luni, avertizând că o paralizare a statului federale ar avea "consecinţe economice foarte reale pentru oameni în viaţa de zi cu zi şi imediat".
"Chiar au făcut-o", a deplâns preşedintele într-un mesaj postat pe Twitter la scurt timp după miezul nopţii.
Preşedintele a promulgat luni seara o lege care le garantează militarilor că vor fi plătiţi la timp indiferent ce se va întâmpla.
Eşecul Congresului este punctul culminant al unei perioade de 33 de luni de dispute continue pe tema bugetului între democraţi şi republicani, care au preluat controlul Camerei Reprezentanţilor, în ianuarie 2011, după alegerea a zeci de congresmeni ai mişcării Tea Party.
De la Departamentul Apărării la agenţia de protecţie a mediului, toate serviciile federale sunt somate să îşi reducă imediat efectivele la minimul vital, care reprezintă de multe ori 5 la sută din personal. Securitatea naţională şi serviciile esenţiale nu sunt scutite.
Dar aproximativ 800.000 de funcţionari consideraţi neesenţiali, din peste două milioane, vor avea la dispoziţie patru ore pentru a se prezenta la birou, a-şi aranja lucrurile, pentru a-şi anula reuniunile şi a se întoarce acasă, fără garanţia unei plăţi retroactive.
Toate parcurile naturale din ţară, administrate de National Park Service, între care imensele parcuri Yosemite şi Grand Canyon, precum şi muzeele şi monumentele din Washington vor fi închise publicului.
Dar potrivit economiştilor, efectul asupra economiei ar fi modest, cu atât mai mult cu cât această situaţie ar urma să dureze doar câteva zile.
În ceea ce priveşte reforma sistemului de sănătate, democraţii şi republicanii s-au acuzat reciproc.
"Este o ruşine că aceste persoane, alese pentru a reprezenta ţara, sfârşesc prin a reprezenta Tea Party şi anarhiştii", a acuzat Harry Reid, şeful majorităţii democrate din Senat.
"Senatul a persistat şi a respins oferta noastră", a declarat John Boehner, preşedintele Camerei Reprezentanţilor, în jurul orei 05.00 GMT (08.00 ora României). Republicanii au reuşit să obţină adoptarea unei moţiuni care vizează convocarea unei comisii bicamerale, dar Senatul ar urma să o respingă.
Unii recunosc deja că opinia publică va arunca vina asupra republicanilor. Aceştia "vor fi percepuţi ca cei care au blocat şi au provocat încetarea activităţilor statului federal", a declarat luni seara senatorul John McCain.
Motivul blocajului se numeşte "Obamacare", aşa cum este supranumită reforma sistemului de sănătate a lui Barack Obama. Republicanii cer ca orice acord bugetar să revină, sub o formă sau alta, asupra acestei legi emblematice pentru primul mandat al lui Barack Obama, votată în 2010. Începând de marţi, milioane de americani fără asigurare medicală vor putea să se înscrie pe Internet pentru a beneficia de o asigurare subvenţionată începând din ianuarie 2014.
Orice american va trebui să fie asigurat începând cu această dată, sub pedeapsa unei penalizări fiscale cu o valoare iniţială simbolică, respectiv de 95 de dolari în 2014.
Această obligaţie, validată de Curtea Supremă, este asimilată cu un abuz de putere de către republicani. Ei subliniază că legea nu este gata, administraţia recunoscând că sistemele informatice nu vor fi operaţionale din prima zi.
Senatul şi Camera Reprezentanţilor îşi vor relua activitatea marţi, începând cu ora 13.30 GMT (16.30 ora României).
Sursa ZF

joi, 22 august 2013

Exporturile de petrol, gaze şi cărbune ale SUA s-au dublat în ultimii 3 ani, la 110 miliarde dolari

Valoarea exporturilor de hidrocarburi, produse petroliere şi cărbune ale Statelor Unite a crescut de peste două ori în ultimii trei ani, la 110,2 miliarde de dolari, după ce ţara a devenit exportator net de energie în 2011 pentru prima dată după 20 de ani, potrivit Financial Times (FT).
Creşterea producţiei internet de petrol şi gaze şi scăderea preţurilor la nivel global au ajutat Statele Unite să-şi recapete independenţa energetică şi să-şi sporească exporturile de materie primă şi produse rafinate.
Potrivit estimărilor Financial Times, bazate pe datele oficiale din SUA, valoarea exporturilor de hidrocarburi şi cărbune a crescut la 110,2 miliarde de dolari în perioada 1 iulie 2012 - 30 iunie 2013, faţă de 51,5 miliarde de dolari în anul încheiat în iunie 2010.
Astfel, energia a devenit sectorul cu cea mai puternică creştere a exporturilor în cea mai mare economie a lumii. Exporturile de petrol şi gaze au urcat cu 68,3% în aceeaşi perioadă. Exporturile de metale primare şi şeptel au înregistrat de asemenea creşteri puternice, notează FT.
Pe total materii prime şi mărfuri, exporturile SUA au crescut cu 32,7% în ultimii trei ani.
Preşedintele Barack Obama a lansat în ianuarie 2010 ţinta de dublare a exporturilor SUA în următorii cinci ani, vizând în principal revigorarea industriei prelucrătoare, sursa tradiţională de locuri de muncă şi salarii bune, care au asigurat dezvoltarea clasei de mijloc americane.
La acea dată, economia SUA exporta lunar mărfuri şi bunuri în valoare de 143 miliarde de dolari pe lună. Din acest total, bunurile reprezentau 99 miliarde de dolari. În luna iunie a acestui an, exporturile Statelor Unite au totalizat 191 miliarde de dolari, din care 134 miliarde de dolari reprezintă bunuri.

Stramosii

Stramosii