Don Quijote de la Iaşi
Am cunoscut un om pasionat. Un om care nu se teme, un om care nu se lasă. Povestea lui pare incredibilă pentru România zilelor noastre. Iată interviul pe care l-am realizat imediat după ce i-am ascultat dezvăluirile. Un simplu medic care trebuie să se lupte pe toate fronturile, cu toată lumea. Şi, în timpul ăsta, zâmbeşte...
Reporter:. L-aţi învins în instanţă, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe juristul şi fostul Ministrul al Sănătăţii, Cseke Attila. Cum se câştigă un proces împotriva Ministrului?
Dr. Constantinescu: Ca să câştigi un asemenea proces sunt două condiţii: să ai dreptate indubitabil şi să ai curajul să-l iniţiezi. Există ideea preconcepută că judecătorii ar fi tentaţi să dea mereu câştig de cauză autorităţilor statului, dar numeroase exemple din ultimii ani au contrazis această teorie. Problemele apar în general nu la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci la instanţele teritoriale unde mai există încă unii caşaloţi eşuaţi pe la Curţile de Apel, de obicei aparţinând generaţiei proletculiste care a gustat din plin din deliciile dictaturii antedecembriste. Pe vremea aceea, dar şi în primii ani de după Revoluţie, intrarea în magistratură se făcea pe criterii subiective; de ceva vreme însă, examenele sunt extrem de dure şi numai cei foarte buni reuşesc să acceadă. Sigur, rămâne problema moralităţii, unde lucrurile nu se pot îmbunătăţi decât în paralel cu însănătoşirea societăţii în ansamblu. În acest sens, ca şi în alte domenii, eu am încredere în cei tineri, a căror mentalitate nu a fost pervertită de ideologia bolşevică. Golani există, desigur, în toate generaţiile, dar parcă alura acestora nu mai atinge cotele grobianismului colhoznic. Problema e a sistemului aici şi nu a individului: să restrângă gradele de libertate ale politicii bunului plac. Pentru asta este nevoie de legi precise, clare, armonizate între ele, de regulamente pe care toată lumea să le respecte, fără excepţie. Eu am câştigat procesul cu Attila Cseke şi la instanţa de fond (Curtea de Apel Iaşi), astfel încât ICCJ doar a menţinut hotărârea acesteia. Pe de altă parte, un astfel de episod, poate nesemnificativ în suita deciziilor idioate sau nefondate juridic, corectate ulterior în instanţă, accentuează încă o dată îndoiala asupra legalităţii unor măsuri aberante cum ar fi desfiinţarea spitalelor din localităţile izolate şi comasarea unităţilor spitaliceşti de elită.
2. Ce v-a făcut să credeţi că aţi fi putut avea vreo şansă de a câştiga acest proces?
Eu am încredere în justiţie. De altfel, nu am pierdut niciodată decât etape nesemnificative în demersurile procesuale. Este însă bine de precizat un lucru: în acest tip de litigii, de contencios administrativ, judecătorul nu este chemat să se pronunţe asupra oportunităţii unei decizii (dacă a fost bună sau nu, dacă a provocat efecte favorabile sau nu), ci doar asupra legalităţii actului respectiv. Faptul că în Ministerul Sănătăţii (ca şi în celelalte, probabil, unde numirile, angajările şi concursurile se fac cum se fac, recomandările extraprofesionale fiind prevalente) pluteşte incompetenţa slinoasă la toate nivelurile, cu rare excepţii, face ca şi unele decizii juste să fie prost încadrate, fundamentate, formulate, astfel încât este suficient să le ataci şi imediat le dai peste cap. Vă pot da numeroase exemple, de la comic la absurd, ale unor adrese primite de la minister de Institutul de Gastroenterologie şi Hepatologie din Iaşi în ultimii săi trei ani de existenţă; privind retrospectiv, se poate contura ideea că Ministerul Sănătăţii chiar a sabotat această instituţie, pentru ca tot ce s-a întâmplat nu putea fi izvorât doar din incompetenţă. Iar sabotajul a culminat cu desfiinţarea abuzivă a IGH printr-o decizie de guvern ineptă, având la bază o notă de fundamentare eronată, incompletă, dar şi mincinoasă. Aceste aspecte constituie de fapt premisele procesului pe care l-am intentat guvernului şi prin care solicit anularea HG 85/2011. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu numai că am crezut că aş avea şanse, eram chiar sigur că voi câştiga, aşa cum sunt şi în cazul procesului aflat pe rol, despre care vorbeam. Esenţa nelegalităţii deciziei prin care am fost demis din funcţia de manager al IGH era absenţa oricărei motivaţii pentru schimbarea cuiva care avea realizări vizibile într-un interval de timp extrem de scurt (cinci luni) şi care nu a fost controlat, nici întrebat absolut nimic de către şeful ierarhic; Cseke Attila practic nu vorbise niciodată cu mine, nu-mi reproşase niciodată nimic, nu-mi ceruse niciun raport... i-am făcut eu totuşi, din proprie iniţiativă, unul cum probabil nu mai primise, în care-i detaliam stadiul îndeplinirii recomandărilor şi impunerilor rezultate din raportul unei comisii ministeriale deplasate la Iaşi, care descoperise grave nereguli din perioada anterioară mie, confirmate de Curtea de Conturi, dar care fuseseră ignorate de către auditul ministerial ulterior. Kafka s-ar fi putut inspira din plin dacă ar fi cunoscut chinurile prin care a trecut una dintre cele mai performante instituţii medicale ale ţării. Probabil nu i-o fi picat bine ministrului raportul respectiv, pe care ulterior, neprimind niciun răspuns, l-am făcut şi public, dar mai mult a contat, în decizia de a mă demite, persuasiunea interesată a unui sculer-matriţer ieşean, abandonat prin comisia pentru sănătate a Camerei Deputaţilor (deşi este multiplu repetent al facultăţii de maşini agricole) şi care l-a determinat pe Attila Cseke să nu mai ţină cont că habar n-avea ce se întâmplă la IGH, cine-s oamenii de acolo, şi să numească în locul meu o doamnă care fusese dată afară tot de către minister, în urmă cu doi ani, pentru incompetenţă managerială (!). Eliberarea mea din funcţie echivala practic cu o sancţiune pe care eu am considerat-o nemeritată. Am atacat decizia, am câştigat, Cseke s-a disipat apoi în neantul din care şi apăruse, şi-o fi reluat activitatea de comercializare a produselor culinare pentru pisici, că la aia se pricepe, acum urmează o nouă etapă, aceea de anulare a actului desfiinţării Institutului de Gastroenterologie şi Hepatologie.
3. V-a schimbat în vreun fel victoria obţinută?
Nu, doar a confirmat – şi pentru mine, dar mai ales pentru ceilalţi – că există justiţie, iar politica bunului plac nu poate căpăta legitimitate nici chiar în România. Deciziile celor două instanţe succesive au consfinţit o victorie morală asupra conducerii discreţionare, constituind un exemplu pentru societatea civilă: dreptul oricărui cetăţean de a protesta împotriva abuzurilor instituţiilor statului devine chiar o obligaţie; iar dacă refuzi să te laşi călcat în picioare şi lupţi cinstit pentru drepturile tale fără a ceda, atunci ţi se va face dreptate. Nefiind membru al niciunui partid politic, nu am putut spera la susţinere logistică în demersurile preliminare, astfel încât victoria pe cale juridică mi-a întărit încrederea în forţele proprii şi poate că a dat curaj şi altora.
4. De ce sunteţi văzut ca un „nebun” în comunitatea medicilor ieşeni?
Ei, nu chiar „nebun”... Termenul încetăţenit este acela de „pătimaş”. Acuma, ce-i drept, e şi greu să nu fii pătimaş când eşti ameninţat telefonic cu moartea, când maşina îţi este vandalizată, când copiii îţi sunt atacaţi cu mesaje scabroase în propriile conturi de e-mail, când vezi că una dintre puţinele unităţi medicale de top este distrusă de nişte frunţi de două degete acoperitoare de circumvoluţiuni aplatizate. Sunt privit, poate, şi cum ziceţi, pentru că, în suita umilitoarelor zicale şi sintagme mioritice de tipul „capul plecat sabia nu-l taie” ori „fă-te frate cu dracul până treci puntea” există şi aceea a „curajului nebunesc”. Dacă nu ai ce ascunde, nu e mare curaj să te iei la trântă cu autorităţile. Mulţi dintre cei care ne conduc au mentalitate de maidanez: latră agresiv şi se dau la tine când sunt în haită, dar fug cu coada-ntre picioare când îi iei la rând şi le arăţi că nu te temi. Sunt trei condiţii pe care trebuie să le întruneşti înainte de a lua suliţa spre morile de vânt: să nu ai „bube” ale trecutului cu care să fii şantajabil, să fii bine pregătit profesional ca să nu-ţi poată crea vulnerabilităţi în această latură şi să nu-ţi cedeze cutezanţa sub povara sfaturilor bine intenţionate care insistă s-o laşi mai moale. Recunosc că de multe ori, mai ales dacă eşti singur, se strecoară teama sau îndoiala, dar e minunat sentimentul acela pe care-l ai când aşezi capul pe pernă şi ştii că ai făcut ceea ce trebuia pentru tine şi pentru ceilalţi. Eu am constatat că, exceptând colegii care mă evitau ca să nu fie văzuţi în prezenţa mea de către eminenţele promiscuităţii distructive, ceilalţi m-au privit cu simpatie şi respect, nu m-au considerat ca aparţinând unei alte lumi decât a lor, ba chiar n-au ezitat să-mi ceară sfaturi în speţe în care considerau că de-acum am experienţă... Eu cred că nu e un mare act de curaj să-ţi afirmi normalitatea şi să nu cedezi atunci când ştii că ai dreptate. Credeţi-mă, nu poţi păţi nimic, mai degrabă eşti în pericol dacă aplici tâmpenia aia cu sabia şi capul plecat. Nebuni sunt cei care acceptă pasiv distrugerea valorilor societăţii şi care nu se implică sperând că lor nu le va veni rândul la umilinţă. Mai devreme sau mai târziu le va veni, cu siguranţă! Am acum exemplul unui manager al unui mare spital ieşean – n-a mişcat un deget, n-a scos o silabă când colegul său de la gastroenterologie a fost nedreptăţit, nici când rectorul atât de iubit în Iaşi pentru verticalitatea şi moralitatea sa a fost terfelit de DNA într-un simulacru de dosar de corupţie instrumentat la comandă politică de un trepăduş cu grave probleme medicale în marasmul sinapselor, iar acum se miră că este târât de aceeaşi instituţie într-o mocirlă mediatizată de organul de presă ieşean specializat în bălăcăriri contra cost. Iată, lui i-a venit rândul mai devreme decât se aştepta. Cine urmează?
Pasiunea este extrem de importantă pentru oricine. Am mai spus-o: dacă ai pasiune pentru ceea ce faci, atunci vei avea succes; şi invers, nu poţi reuşi fără pasiune oricât de harnic ai fi. De cele mai multe ori momentul dobândirii acesteia este legat de o persoană pe care destinul ţi-o aduce în cale şi care te „contaminează” prin atitudinea faţă de ceea ce face, servindu-ţi drept model şi predându-ţi revelaţia ca pe o ştafetă. Nevoia de modele este înscrisă în ADN-ul uman şi, în absenţa acestora, orbecăim de multe ori în hăţişul obscur al reperelor îndoielnice. Lipsa de modele este una din bolile societăţii româneşti. Pentru că reflexele comuniste de nivelare a valorilor şi instinctul totalitar demolator de mituri şi-au proiectat până în ziua de azi fotonii muribunzi prin dârele lipicioase lăsate de exponenţii nevertebraţi ai conceptului „omului nou” în tentativa lor de a supravieţui la putere, virusând în continuare mentalităţile. E ca în cazul Hiroshimei – iradierea conştiinţelor se menţine zeci de ani după detonarea devastatoare a comunismului asupra României. Eu am fost un norocos, am întâlnit acele modele care să-mi arate calea. În afară de o familie cu principii stabile, am avut un învăţător minunat, iar apoi luminătorul întru devenire umană mi-a fost, ca şi pentru alte mii de elevi privilegiaţi de soartă, profesorul de matematică Traian Cohal, un om total. În privinţa medicinei, deschiderea cutiei cu minuni s-a produs tot în liceu: mă îmbolnăveam foarte rar, dar o dată a fost nevoie ca un medic să vină acasă să mă examineze; deşi eram la vârsta revoltei necomunicative, am fost fascinat de felul în care acel om privea şi interpreta ceea ce simţeam, de felul cum vorbea cu mine în demersul de a separa binele de rău, de a neutraliza sursa stării maladive care mă încerca. Atunci am decis că vreau să fiu ca el şi l-am urmat. Un geniu al diagnosticului, doctorul Valentin Nastase, dispărut prea tânăr dintre noi, când eu eram abia în anul patru de facultate, deci nu apucasem să „fur” prea multe din minunatele lui coduri de gândire. Am întâlnit apoi specialişti în meserii pe care eu le consideram cel puţin neatrăgătoare, dacă nu urâte, dar înflăcărarea cu care ei îmi vorbeau despre tainele domeniului lor mi-au confirmat importanţa pasiunii în orice activitate. Exista şi o butadă: „dacă ai pasiune în ceea ce faci, atunci nu vei munci nicio zi”. În cazul medicinei sunt necesare însă unele nuanţări: chemarea o poţi simţi atunci când hotărăşti să mergi pe acest drum, dar pasiunea apare abia când începi să înţelegi frumuseţea „secretelor” acestei meserii, pe parcursul facultăţii, atunci când iei contactul cu viaţa de spital sau cu atmosfera laboratoarelor, de obicei fiind vorba de o pasiune pentru o anumită ramură sau specializare; aici este de fapt momentul în care prezenţa unui mentor este decisivă. Închizând cercul, putem acum înţelege de ce pervertirea morală a sistemului de învăţământ şi inversarea scalei valorilor au un efect devastator inclusiv prin uciderea germenilor pasiunii pentru profesie; pericolul major pentru ţară porneşte nu de la devalizarea economiei, ci de la distrugerea sistemului educaţional.5. Cât de importantă este pasiunea în viaţa şi profesia dumneavoastră? Aţi dobândit pasiunea pentru medicină sau aţi avut-o de la început?
6. Ce v-ar putea determina să vă pierdeţi pasiunea pentru medicină?
Cum să-ţi pierzi pasiunea pentru o meserie atât de frumoasă?
7. Vă simţiţi liber în sistemul medical românesc?
Într-un anume sens, poate chiar prea liber. Există, cred, o libertate excesivă de interpretare a datelor şi circumstanţelor situaţiilor patologice. Nu sunt un adept al protocoalelor pentru orice gest medical, dar competenţele şi secvenţialitatea atitudinilor în sindroamele comune ar trebui mai bine individualizate, delimitate, standardizate. Pe de-o parte s-ar evita astfel tendinţa la explorări inutile, realizându-se economii de resurse, iar pe de altă parte, mai important, s-ar evita prejudiciul abordării superficiale a unor pacienţi, reliefându-se totodată lacunele în capabilităţile unei unităţi spitaliceşti de a acoperi necesarul investigaţional sau terapeutic, obligând-o să se adapteze sau scurtând timpul în care se ia hotărârea de a adresa bolnavul respectiv unui spital cu competenţe şi posibilităţi superioare. Din alt punct de vedere, nu mă simt liber. Ce libertate pot simţi când văd o unitate care mergea perfect, aşa cum a fost Institutul de Gastroenterologie şi Hepatologie din Iaşi, că e înglobată forţat, în pofida voinţei salariaţilor, în pofida logicii, într-un colos prost manageriat, efectele negative asupra pacienţilor neîntârziind să apară? Ce libertate poţi simţi atunci când ştii ce trebuie făcut, dar nu poţi aplica din cauza inerţiei sistemului sau a obtuzităţii vremelnicilor şefi? Ca peste tot, libertatea este în strânsă legătură cu prosperitatea. Judecând din acest unghi şi privind cum arată majoritatea spitalelor din România ori cum arată salariile personalului medical, putem avea un răspuns automat la întrebarea pe care aţi formulat-o. Ce libertate poate avea un medic plătit mizerabil, permanent umilit, supus mereu oprobriului public în mass-media?
8. Deşi aţi primit câştig de cauză în acest proces, Institutul de Gastroenterologie şi Hepatologie (IGH) Iaşi a rămas desfiinţat. Sunteţi un manager fără spital. V-a mai bucurat acest câştig de cauză?
Sigur că m-a bucurat, a fost o victorie morală şi un exemplu pentru ceilalţi, cum am mai spus. A fost succesul unui protest vehement împotriva ingerinţei unor pseudopoliticieni fără studii şi fără morală într-o lume pe care nu au cum s-o înţeleagă decât sub aspect mercantil, neputând ajunge vreodată la dimensiunea academică şi umanistă pe care o implică o unitate spitalicească de vârf. În privinţa legăturii pe care o faceţi, decizia definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a mai marcat un efect favorabil important: am recăpătat calitatea oficială care să-mi permită să contest în instanţă decizia guvernului de comasare a IGH. Şi am făcut-o! Pe fruntea mea nu scrie „manager”, scopul principal nu este legat de propria-mi persoană, ci de existenţa acestei unităţi medicale de elită care este Institutul de Gastroenterologie şi Hepatologie din Iaşi. Sigur că cea mai bună garanţie că nu vin alţii să-ţi distrugă munca este să fii tu însuţi şef, dar eu am o meserie frumoasă pe care o practic cu plăcere şi nu am nevoie de funcţii efemere, mai ales în contextul compromiţător actual. Dacă pot ajuta cu ceva fără să vină vreun troglodit să-mi dea ordine, bine, altfel nu mă interesează gloria obţinută cu preţul umilinţei de dragul unui post de conducere. Scopul procesului cu Cseke a fost demonstraţia, nu rezultatul matematic. În fond, omul mi-a făcut un bine: să nu-mi leg numele de o guvernare imbecilă, să nu sufăr zilnic din cauza lipsurilor sau opreliştilor în activitatea managerială, să nu fiu supus presiunilor vreunui deputat agramat care fabrică tifon, să nu asist neputincios la reducerea ilegală cu 25% a salariilor angajaţilor care nu sunt bugetari, să nu mă enervez când văd cum mă fură CAS, să nu fiu confruntat din poziţie de responsabilitate directă cu tâmpenia „comasării”... Poate aş fi reuşit să împiedic emiterea ineptei HG 85, dar cine poate avea certitudinea asta? Cu totul altfel stau însă lucrurile în privinţa noului proces. Aici numai rezultatul practic al demersului contează. Din păcate, totul durează, iar efectele deciziilor aberante ale guvernanţilor lasă cicatrici adânci. În loc să progresăm, noi trebuie să recuperăm daunele produse de stupizeniile unor neaveniţi.
9. IGH a fost „victima” comasării spitalelor?
Nu, a fost victima prostiei şi a incompetenţei fudule: „Lasă, domnule, că ştim noi mai bine!” Această decizie stupidă nu a avut absolut niciun efect benefic. Ni s-a spus că prin „comasare” se are în vedere „binele bolnavilor”, dar noi am văzut că asistenţa medicală s-a degradat în loc să se constate vreo urmă de îmbunătăţire. Ni s-a mai explicat că, în urma “comasării”, nivelul de competenţă al spitalului “Sfântul Spiridon” va creşte prin căpătarea unei noi specialităţi. Nici vorbă! Doar gastroenterologia nu poate creşte nivelul cuantificat deoarece spitalului îi lipsesc multe alte specialităţi. Conform unui ordin stupid (323/2011) care clasifică spitalele în funcţie de numărul de specialităţi şi de linii de gardă, urmând ca finanţarea să se facă exclusiv după categoria obţinută (ca şi cum neurochirurgia, de exemplu, ar fi mai performantă şi ar consuma mai multe resurse dacă în acelaşi spital există şi dermatologie ori neonatologie), spitalului ieşean rezultat după geniala comasare îi lipsesc, pentru dorita categorie I, 15 specialităţi (boli infecţioase, dermatovenerologie, nefrologie, neonatologie, pediatrie, pneumologie, psihiatrie, balneologie, reumatologie, chirurgie cardiovasculară, chirurgie pediatrică, chirurgie toracică, neurochirurgie, ginecologie, urologie) şi 8 linii de gardă (boli infecţioase, neurologie, pediatrie, pneumologie, psihiatrie, chirurgie cardiovasculară, neurochirurgie şi ginecologie dintre care doar două externe sunt permise, la mai puţin de 5 km de spital) pe care nici nu le poate dobândi vreodată. Interesant este că nici categoria III nu poate fi îndeplinită, lipsindu-i 9 specialităţi şi 3 linii de gardă. Managerul spitalului a elaborat un plan de conformare (culmea, aprobat de ministru, deşi nu atingea niciunul din punctele nevralgice în raport cu ordinul 323), cu termen 31.12.2011, pentru a se încadra în categoria I. După 9 luni a reuşit să realizeze un singur obiectiv: mutarea secţiei de ortopedie de la fostul spital "Sf. Ioan" în incinta spitalului "Sf. Spiridon". Dar, ghinion! acest "dificil" obiectiv nu figura în "Planul de conformare în vederea încadrării Spitalului Judeţean de Urgenţă Sf. Spiridon Iaşi în categoria I". Cu alte cuvinte, nu a făcut nimic din prevederile planului pe care tot el l-a întocmit, dar care nu avea nicio legătură cu criteriile de clasificare. Putem avea acum o imagine mai limpede asupra haosului şi incompetenţei care domnesc în sistemul sanitar, pornind de la ministerul de resort. Adică cel mai mare spital din Moldova este de categoria IV, iar înghiţirea unui Institut performant de gastroenterologie nu creşte nivelul de competenţă reglementat. Aşadar totul e o minciună! Nici măcar economie nu s-a făcut deoarece întreg personalul administrativ a fost încadrat în posturi similare la alte spitale, cu salarii plătite din exact aceleaşi fonduri de la CAS. Ca să înţelegeţi de ce aceste “comasări” nu aduc absolut nicio economie la buget, reiterez faptul că toate cheltuielile Institutului nostru (utilităţi, medicamente, explorări paraclinice, salarii etc.) erau acoperite din banii obţinuţi de la Casa de Asigurări pentru serviciile medicale prestate, nicidecum de la buget! Efortul financiar al CAS va fi acelaşi în continuare dacă numărul de cazuri rezolvate rămâne constant după integrarea IGH în structura administrativă a altui spital. Dacă în cazul spitalelor din localităţile mici motivaţia a fost lipsa de performanţă, ne întrebăm şi noi care au fost raţiunile care au condus la desfiinţarea unor unităţi sanitare emblematice. Referitor la IGH, nu există spital în România care să aibă indicatorii de performanţă pe care noi îi aveam: cel mai mare ICM dintre toate clinicile de profil, cel mai bun indice de utilizare a paturilor, cel mai mic procent al cheltuielilor salariale din totalul bugetului (33%, în condiţiile în care oricare alt spital ieşean are peste 75%) etc. Despre faimă ce să mai spun? Majoritatea tehnicilor specifice gastroenterologiei au fost realizate în premieră la Iaşi, IGH deservea nu numai toate judeţele Moldovei, dar veneau pacienţi şi din celelalte provincii pentru că auziseră că, pe lângă înaltul profesionalism, existau din belşug şi componentele umane ale profesiunii noastre: căldura sufletească, compasiunea... Aş fi înţeles dacă s-ar fi făcut o evaluare preliminară, un studiu de impact, o apreciere a consecinţelor comasării, ceva... Ministrul nu a solicitat niciodată vreun raport nici măcar din partea conducerii IGH (care nu mă mai includea la momentul „comasării”), aceasta nu a fost consultată oficial în privinţa comasării. Mai grav este faptul că, începând cu 1 ianuarie 2012, după expirarea termenului pentru îndeplinirea planului de conformare (31.12.2011), spitalul „Sfântul Spiridon” trebuie să fie retrogradat la categoria IV, ceea ce însemnă o reducere dramatică a finanţării; cum IGH ar fi obţinut fără probleme clasificarea I M (monospecialitate), rezultă că efectele „comasării” în plan financiar vor induce un prejudiciu inacceptabil.
10. A fost desfiinţarea/comasarea unor spitale o necesitate? Ce argumente au stat în spatele acestei strategii?
Strategiile de acest tip nu se pun în practică la grămadă, cum au procedat aventurierii incompetenţi din ministerul sănătăţii, atent consiliaţi de către apostolii haosului sanitar ezoteric, Păunescu şi Vlădescu. Măsurile aplicate într-un domeniu atât de sensibil la fluctuaţii decizionale trebuie atent individualizate şi niciodată nu te arunci cu capul înainte fără a avea studii de impact preliminare. Au lăsat ani şi ani dezordinea şi jaful să guverneze sistemul medical românesc şi s-au trezit acum că vor să rezolve de capul lor problemele în câteva luni de zile. Oameni care n-au profesat o zi ca medici în întreaga carieră nu au ţinut cont de nicio sugestie sau propunere venită dinafară incubatorului în care se simt Napoleoni pe hârtie. Argumentele de care întrebaţi, niciodată coerent formulate şi care se sugerează că ţin de îmbunătăţirea asistenţei medicale şi de economisirea de resurse, nu stau în picioare, cad chiar şi la o analiză sumară, aşa cum am arătat mai înainte; cazul Institutului de Gastroenterologie şi Hepatologie din Iaşi este ilustrativ pentru această idee: nu s-a realizat nicio economie – din contra, se cheltuie chiar mai mult din cauza incompatibilităţilor organizatorice –, iar condiţiile de spitalizare, diagnostic şi tratament s-au deteriorat semnificativ. Experiment eşuat, nimeni nu este tras la răspundere. Eu chiar nu am înţeles de ce a trebuit desfiinţat ceva care mergea bine; ca să înlocuim cu ce? cu o promisiune? cu o speranţă de viitor? Francezii, după al căror model se pare că ne ghidăm, au procedat la acest tip de comasări la sfârşitul anilor ’60, deci cu 50 de ani în urmă, dar acum din ce în ce mai mult se constată ineficienţa coloşilor spitaliceşti. Cu cât spitalul este mai mare, cu atât este mai greu de gestionat, iar scurgerile de resurse sunt mult mai greu de depistat; conductele învechite ale circuitelor contabiliceşti mai crapă din timp în timp şi, că şi în cazul unei centrale termice de apartament comparativ cu una de oraş, este mult mai simplu de izolat şi acoperit fisurile în cazul unei unităţi monobloc, compacte, rotunde. E adevărat, în cazul unui conglomerat spitalicesc de tip faraonic e mai uşor de furat, dar ăsta parcă nu era un argument dintre cele menţionate oficial. Dacă vrei un spital mare, multifuncţional, cu toate specialităţile, aşa cum este AKH în Viena, atunci trebuie să-l construieşti de la zero, cu circuite funcţionale, căi de acces, parcări, nu “comasând” pe hârtie entităţi distincte; numai un agricultor de birou poate crede că prin altoirea de ramuri de mere, pere şi prune la un trunchi de salcie va obţine, într-un spaţiu meschin şi fără ieşire la stradă, o livadă. Ca să înţelegeţi ce fel de minţi ne conduc: aşa de logice şi coerente au fost argumentele guvernului, încât, la o lună după desfiinţarea prin „comasare” a Institutului de Gastroenterologie şi Hepatologie din Iaşi, cu 125 de paturi, a fost înfiinţat – tot prin Hotărâre de Guvern – Institutul de Gastroenterologie şi Hepatologie din Cluj, cu 400 de paturi! Adică în Moldova e reformă şi în Ardeal nu?
11. Care sunt consecinţele desfiinţării IGH?
Consecinţele au fost negative la toate capitolele asistenţei sanitare specifice nouă. Au apărut imediat discontinuităţi în asigurarea promptă a necesarului de medicamente specifice gastroenterologiei, unele dintre ele vitale, întârzieri aberante în ceea ce priveşte explorări paraclinice care permit precizarea diagnosticului de certitudine (computer-tomografia – de la 24 de ore la trei săptămâni, examenele anatomo-patologie – de la trei zile la trei săptămâni); acestea nu fac altceva decât să crească nejustificat costurile hospitaliere deoarece prelungesc media perioadei de spitalizare, dar mai ales aduc un prejudiciu evident bolnavului, al cărui moment de demarare a terapiei (şi mă refer aici în primul rând la bolnavii de cancer) este întârziat. S-a produs o îngreunare absurdă a muncii asistentelor medicale care acum trebuie să facă între patru şi şase drumuri zilnice în diverse puncte ale spitalului pavilionar pentru diferite tipuri de analize. Ne-au desfiinţat bijuteria de farmacie şi acum pentru asistentele medicale se adaugă şi drumurile, cel puţin două pe zi, către insalubra farmacie centrală. În scurt timp a devenit evidentă deteriorarea condiţiilor hospitaliere, au dispărut hârtia igienică, detergentul pentru igienizarea pardoselelor, sacii pentru gunoi, hârtia pentru şters gelul folosit la ecografie, iar săpunul lichid era considerat un lux – lucruri care niciodată nu ne-au lipsit. Până şi cu analizele uzuale de sânge ajunseserăm să avem probleme. Pentru noi, care am lucrat atâţia ani într-o unitate în care fiecare amănunt era pus la punct, toate aceste prostioare au devenit sursă de depresie. Cu un an înaintea desfiinţării am cumpărat pentru IGH aparatură endoscopică de ultimă generaţie în valoare de 90.000 de euro din fondul de dezvoltare (20% din soldul anului precedent, adică din banii Institutului). Mai putem visa vreodată la aşa ceva? De două săptămâni tavanul mansardei unde se găsesc opt rezerve de câte trei paturi şi vestiarele medicilor a cedat sub greutatea zăpezii şi aşa-zisa conducere a spitalului nu a luat încă nicio măsură. Parcarea pe care o foloseam a fost impracticabilă zece zile după căderea ninsorii masive şi nimănui din administraţie nu i-a păsat, probabil sperau ca medicii şi asistentele să lase câteva ore pacienţii de izbelişte şi să purceadă cântând la deszăpezirea patriotică manuală. Un an întreg nu s-a făcut nimic pentru îndeplinirea planului de conformare asumat de către conducerea spitalului în vederea îndeplinirii cerinţelor pentru clasificarea I conform ineptului Ordin 323. Eu chiar nu ştiu pentru ce ia salariu managerul spitalului. Până la desfiinţarea nelegiuită a Institutului, bolnavilor nu le-a lipsit niciodată nimic, chiar dacă ştiu că e greu de închipuit aşa ceva în România: analize şi investigaţii complet gratuite indiferent de complexitatea lor, chiar dacă se refereau la afecţiuni conexe, negastroenterologice, condiţii hospitaliere de excepţie; în cei opt ani de existenţă a IGH niciodată nu s-a întâmplat ca un bolnav să plătească vreun ac, vreun pansament sau vreo pastilă. Ministrul a fost de două ori în Iaşi şi de fiecare dată a evitat cu mare grijă Institutul. Să fi văzut şi el cum trebuie să arate o unitate medicală de top. Aşa cum era de aşteptat, după stupida comasare cu spitalul „Sfântul Spiridon“ şi spitalul „Sfântul Ioan“, în loc ca IGH să fie un etalon către care să tindă şi celelalte spitale, s-a produs o nivelare colhoznică în jos, amestecându-ne şi pe noi în mocirla lipsei de organizare şi de perspective. Beneficiile muncii noastre urmau să acopere deficienţele manageriale şi o parte din datoriile cronice ale spitalului care ne anexase. Strategii vizionari ai ministerului n-au ţinut cont nici măcar de faptul că la IGH era în derulare o investiţie de peste 600 de miliarde de lei vechi pentru renovarea, reconsolidarea, recompartimentarea şi reamenajarea corpului adiacent de clădire care stătea dezafectat de vreo 15 ani şi care urma să fie destinat specific profilului de gastroenterologie al Institutului, dar şi cu secţie de chirurgie şi compartiment imagistic care necesită o structură specială a pereţilor. A fost cineva de la minister să vadă stadiul lucrărilor? Ce se va întâmpla cu această investiţie? Cine va suporta cheltuielile care s-au făcut până în prezent? Iată nişte motive pentru care legea răspunderii ministeriale ar trebui poate să sufere unele modificări.
12. V-aţi propus să reînfiinţaţi acest institut?
Reînfiinţare cred că e puţin impropriu spus. Trebuie doar anulată stupida HG 85/2011 care nu a fost supusă dezbaterii publice, nu a fost argumentată, nu a fost precedată de un studiu de impact şi se bazează pe o notă de fundamentare incompletă, eronată şi mincinoasă. Este un demers legitim – pe care trebuia să-l întreprindă doamna manager în funcţie la data „comasării” ca să nu se ajungă la invocarea de către guvern a excepţiei de tardivitate, dar dumneaei era ocupată cu alte probleme – care este menit doar să restabilească normalitatea, să recupereze condiţiile excelente din această instituţie înainte de a fi anexată de colosul spitalicesc suferind şi, dacă vreţi, să redea patrimoniului medical ieşean şi mândriei ieşenilor o unitate de elită. La acest imperativ nu voi renunţa indiferent câte oprelişti voi întâmpina, indiferent cât va dura şi – ca să fac o glumă răutăcioasă – nici dacă mi se va oferi ca jucărie, de către un general de izmene cu fruntea cât cozorocul, un centru de toxicologie hepatică şi traume ale tubului digestiv în curtea spitalului. Binele bolnavului nu se negociază pe la nunţi, iar cei care cred în dreptatea lor nu pot fi cumpăraţi cu funcţii efemere ca să o renege.
13. Preşedintele Traian Băsescu spunea că noua lege a sănătăţii facilitează accesul pacienţilor la servicii medicale. Chiar aşa este?
Preşedintele Băsescu are consilieri extrem de proşti. De asta s-a făcut de râs afirmând că medicii din România greşesc 40% dintre diagnostice şi alte gogomănii, ajungând să fie sancţionat de către societatea civilă abia când s-a trezit să dea lecţii de moralitate şi de organizare sanitară lui Raed Arafat. Oare în ce ţară civilizată se mai întâmplă ca şeful statului să intre în direct, prin telefon, într-o emisiune televizată şi să pună pe coji de nucă pe unul dintre specialiştii invitaţi? A debitat nişte inepţii, dar, chiar dacă ar fi avut dreptate, demersul era oricum penibil, halucinant pentru un observator dinafară ţării. Preşedintele este abilitat să se pronunţe şi să intervină în toate problemele de strategie naţională – şi sănătatea este unul dintre acestea –, dar, dacă intră în chestiuni tehnice, nu are cum să scape de hilar, dovedind totodată apetenţa reflexă spre ceauşescizare prin compulsiunea de a ni se arăta atotştiutor. Îmi vorbeşte de facilitarea accesului pacienţilor la servicii medicale după ce a dat în plic ministerului mutarea genială de desfiinţare a spitalelor din Codlea, Negreşti şi mai ales Sulina? Permiteţi-mi să nu iau în seamă asemenea elucubraţii. Dacă proiectul de lege restrângea indirect (fără a-l preciza) pachetul minimal de servicii medicale şi postula diferenţierea nivelelor de asigurare, este o tâmpenie să susţii că aceste măsuri ar putea conduce la facilitarea accesului pacienţilor la serviciile medicale. La câte minciuni şi previziuni false a emis, probabil că această declaraţie a celui mai iubit medic al ţării a şi trecut neobservată. Ce credit mi-ar acorda domnia sa dacă i-aş propune măsuri de îmbunătăţire a navigaţiei pe braţul Sulina, chiar dac-aş face-o în limba engleză?
14. Principala acuză care li s-a adus medicilor este aceea că se opun reformei sistemului medical. Traian Băsescu şi-a motivat decizia de a retrage proiectul legislativ din dezbatere publică prin a spune că "nimeni din sistemul de sănătate nu vrea schimbarea acestuia". Cum replicaţi?
Ca orice generalizare, a atins şi aceasta pragul stupizeniei. Ca la grădiniţă: dacă nu mă lăsaţi pe mine să stabilesc circuitul raliului, îmi iau maşinuţele şi plec. Proiectul de lege, a cărui dezbatere fusese făcută în derâdere, pornea de la principii corecte, doar modul de aplicare a acestora era defectuos, de asta iniţiativa retragerii din dezbatere a fost o greşeală. E adevărat că existau multe prevederi în detrimentul pacientului – deşi raportul comisiei prezidenţiale spune că e un sistem centrat pe interesul acestuia – dar acestea ar fi putut fi corectate, adaptate, armonizate pentru a reduce sau anula efectele negative. Redactat în grabă, de către un număr redus de creiere cu şablon conic generalizat, fără a beneficia de aportul practicienilor şi fără o dezbatere publică la care să participe toate categoriile interesate, proiectul de lege a ieşit şchiop, şpanchi şi cu bube; caracterul frust al unor prevederi lăsa loc suspiciunii că ar putea favoriza libertatea de mişcare a “băieţilor deştepţi”, alte paragrafe erau antagonice între ele, unele imposibil de aplicat, altele aplicabile cu costuri majore şi fără beneficii certe. Reacţiile unor lideri de opinie din lumea medicală, cum este doctorul Florin Chirculescu, au fost legitime şi răspunsurile primite din partea părinţilor proiectului neconvingătoare. Dar de aici şi până la a spune că "nimeni din sistemul de sănătate nu vrea schimbarea acestuia" e cale lungă. Să ne înţelegem, medicii nu se opun reformei, ci aberaţiilor din concepţia comisiei prezidenţiale de realizarea a acesteia. Asta trecând peste anomalia că un proiect de asemenea anvergură nu este realizat de ministerul de resort, rolul acestuia fiind doar de a valida cu basca-n mână măreaţa gândire a domnilor Păunescu, Vlădescu şi Duţă. Toată lumea este de acord că reforma în domeniul sanitar este necesară, dar asta nu înseamnă să ne batem joc de ceea ce există şi să plonjăm într-un proiect utopic. A afirma că medicii se opun reformei sistemului medical e ca şi cum ai spune că pompierii nu doresc reformă deoarece refuză privatizarea cisternelor şi vopsirea furtunelor în portocaliu. Şi mai e un lucru: să nu-şi închipuie cineva că vor fi acceptate schimbări majore care să şteargă urmele jafului din ultimii ani.
15. Cărui fapt se datorează proasta funcţionare a CNAS?
Cea mai importantă cauză este legată de circuitul anormal al banilor. E o situaţie inacceptabilă, unică în lumea civilizată: banii asiguraţilor nu sunt colectaţi de către Casa Naţionala de Asigurări de Sănătate! Ei merg la Ministerul Finanţelor, la Bugetul Consolidat de Stat, alcătuind acolo Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS), dar fără a se cunoaşte raportul dintre intrări şi ieşiri, precum şi mecanismele de alcătuire a acestuia. Practic, nici măcar domnul acela agresiv şi arogant, Lucian Duţă, Preşedintele CNAS, care ne vorbeşte despre “medicii ticăloşi”, nu ştie câţi bani s-au colectat, el cunoaşte doar ceea ce i se alocă spre distribuire către casele judeţene. O totală lipsă de transparenţă. De fapt, fonduri destinate serviciilor medicale sunt orientate către alte destinaţii, constituind un caz flagrant de deturnare de fonduri, o situaţie penală instituţionalizată.
16. Într-un interviu pentru Mediafax Preşedintele CNAS, Lucian Duţă, susţinea că sistemul sanitar actual şi-a atins limitele financiare maxime şi că nu mai sunt cetăţeni care să poată fi impozitaţi. Sunteţi de altă părere?
Mai degrabă Lucian Duţă şi-a atins limitele, dar continuă să şi le forţeze. Cum să ai tupeul să spui aşa ceva când tu habar nu ai ce fonduri se colectează şi unde se duc acestea? Asta e problema, că nu mai are statul pe cine buzunări? Sau că se fac cheltuieli aberante şi netransparente dintr-un fond necontrolat de nimeni? S-a tot cerut un audit extern la CNAS, degeaba. Adică eu trebuie să-l cred pe încruntatul bătător de câmpi că-i competent şi luptă neînfricat cu medicii care scriu reţete greşite şi cu firmele de medicamente care refuză să lucreze în pierdere pentru că li s-a atrofiat patriotismul de adopţie.
17. Ideea introducerii unor operatori privaţi de Asigurări de Sănătate ar fi condus la o mai bună gestionare a banilor asiguraţilor?
Atât timp cât banii sunt aceiaşi, iar rolul coordonator rămâne la CNAS, eu nu văd niciun avantaj într-un sistem concurenţial cu mai mulţi operatori privaţi, mai ales că între aceştia ar putea interveni diverse înţelegeri. Văd doar o nouă verigă care trebuie să-şi asigure existenţa prin tăierea unei felii din acelaşi tort. Această măsură, pe lângă că nu este prioritară, ar bulversa în primele luni întreg sistemul de plăţi în sănătate. Adică am un pacient grav şi, în loc să-i administrez medicamentele cele mai adecvate, îl mut dintr-un salon în altul şi-i schimb medicul din oră-n oră? Rezultatul ar fi probabil similar pieţei carburanţilor: când scumpeşte Petrom benzina din cauza creşterii cotaţiilor barilului de petrol pe pieţele externe, imediat o scumpesc şi Lukoil şi Rompetrol; dar când preţul barilului a scăzut masiv, cele trei mari companii au ieftinit benzina cu un procent infim. Nu mă încălzeşte cu nimic dacă vine Consiliul Concurenţei şi-i amendează pentru înţelegerile de tip cartel, răul este deja făcut. Este şi o încercare de a pasa răspunderea statului, consfinţită în Constituţie, pentru sănătatea populaţiei, unor structuri private. Un lucru asemănător a încercat guvernul acum un an: să transfere medicilor de familie responsabilitatea subfinanţării prin stabilirea de plafoane lunare în ceea ce priveşte prescrierea medicamentelor compensate. Principiul concurenţei este bun atunci când aduce beneficii. Or, eu nu înţeleg ce beneficii ar putea aduce bătaia pentru pacienţi şi pentru medici a diverşilor operatori pentru care legea nu prevede sancţiuni, atât timp cât fondurile vor fi dirijate tot de la CNAS; aceştia nu-şi vor putea permite creşterea nivelului de decontare, ci din contra, pentru că trebuie să realizeze beneficii şi să-şi plătească salariaţii. Mi-e teamă că iar l-aş auzi pe domnul Duţă smiorcăindu-se că firmele şantajează statul român. Mult mai simplu ar fi ca toate contribuţiile pentru sănătate să se adune la CNAS şi nu la Ministerul Finanţelor, să se cunoască exact nivelul colectărilor, iar strategia de distribuire să fie stabilită tot în mod transparent de Consiliul de Administraţie din care să facă parte obligatoriu şi reprezentanţi ai asiguraţilor, adică ai proprietarilor banilor încredinţaţi CNAS.
18. După 22 de ani de schimbări, reschimbări, 22 de miniştri, tot felul de viziuni, care de multe ori s-au bătut cap în cap, care este viziunea pe care ar trebui construită noua Lege a Sănătăţii? Care ar trebui să fie priorităţile acestei legi?
Da, au fost viziuni diferite, fiecare ministru venea plin de entuziasm şi sfârşea “învins de sistem”. Dar niciunul n-a provocat mai mare pârjol decât a reuşit Attila Cseke. Acum e mai bine, ca la sănătate nu mai avem ministru deloc. În afară de faptul că că s-a făcut de râs prin numirea pentru două zile a lui Tudor Ciuhodaru în nu ştiu ce funcţie science-fiction, nu a avut nicio poziţie în scandalul Arafat, după cum nici în criza morfinei nu a articulat nicio silabă. Practic, nu există. La fel de bine ar face faţă într-o funcţie de cărat ghiozdănaşul la grădiniţă pentru şoimii patriei. Cu cine vrem noi să scoatem ţara din necaz? Viziunea despre care mă întrebaţi ar trebui să fie concordantă cu afirmaţiile cuprinse în celebra minciună a conducătorilor, şi anume că sănătatea şi învăţământul sunt domenii prioritare. În acest sens, ameliorarea bugetului sănătăţii de la aberantul cuantum de 3,6% din PIB la un minim de 6% ar fi un prim pas. Legea sănătăţii ar trebui să se bazeze pe principiul competenţei şi pe principiul echităţii, iar conceptual, reforma trebuie să înceapă de la asistenţa medicală primară şi nu de la cea spitalicească. Îmbunătăţirea activităţii medicinei de familie va conduce la scăderea adresabilităţii către unităţile spitaliceşti, scăzând astfel cheltuielile majore; spitalele neperformante ar rămâne fără activitate, autodesfiinţându-se practic (atât timp cât finanţarea de la CAS este în funcţie de numărul şi complexitatea cazurilor rezolvate), dar pe criterii de competenţă şi eficienţă, nu arbitrare, geografice sau după bunul plac al decidenţilor. De fapt asta e problema nu numai în sănătate, ci în toate domeniile: corupţia generalizată a condus la instalarea în funcţii decizionale a unor incompetenţi obedienţi. Eu nu înţeleg cum doriţi să conducem un Boeing cu un ospătar pe post de pilot şi cu amanta lui văru-său ca stewardesă? Oricât de bună ar fi o lege, managementul pe care-l reglementează va fi dezastruos dacă-i rotim pe roboţeii şantajabili de la regia sării la regia mării şi invers. Ăsta trebuie să fie imperativul principal: competenţa. Cu Duţă la căsuţă pot avea şi legea lui Bernoulli că tot n-o să curgă serul prin perfuzor, mereu se vor găsi contexte atmosferice care vor sabota presiunile intratubulare, mereu se vor înfunda cu electroni circuitele SIUI-ului: oricât de mulţi bani s-ar colecta, mereu vor fi insuficienţi dacă îi distribui aberant. Despre banii colectaţi din “taxa pe viciu” se mai ştie ceva? Iată un subiect în care ar trebui făcute investigaţii profunde. Dacă circuitul fondurilor ar fi măcar transparent, s-ar mai câştiga ceva la capitolul credibilitate şi încredere a operatorilor din sistem, iată încă o prevedere a legii pe care o consider obligatorie. O altă măsură absolut necesară ar fi aplicarea standardelor europene pentru achiziţiile publice şi stabilirea, înainte de orice (inclusiv înaintea pachetului de bază de servicii medicale), a standardelor de cost şi a preţurilor manoperelor medicale. Prioritară ar fi şi reglementarea statutului personalului sanitar care în prezent este asimilat în mod stupid bugetarilor. Urmarea ar fi deblocarea posturilor din sistemul sanitar. Atât timp cât salariile medicilor şi asistenţilor sunt acoperite prin decontările de la CAS şi acestea sunt cuantificate strict raportat la cazurile rezolvate de către unităţile spitaliceşti (deci nu cresc sau scad în funcţie de personalul angajat ori de salariile acestuia), este aberant să susţii că efortul bugetar ar fi afectat prin eliminarea deficitului major de personal din sistem. În concordanţă, având în vedere că fondurile totale primite de la CAS sunt fixe, nivelul salarial nu ar trebui legiferat unitar, ci lăsat la latitudinea conducerii spitalelor. Această măsură ar constitui şi un prim pas în limitarea exodului medicilor care tinde să blocheze asistenţa medicală din România. Sunt doar câteva idei simple, la îndemâna oricui, dar refuzate de cei pe care-i interesează în principal perpetuarea sistemului bolnav şi a jafului instituţionalizat.
19. Care sunt agresiunile,”violenţele” cele mai pregnante cărora le faceţi faţă în această perioadă?
Pentru mine – cu bucurie vă spun – perioada agresiunilor a apus. Saltimbancii birourilor de conducere s-au lămurit că degeaba consumă energie să creeze presiune asupra mea, nu mă pot face să mă retrag din ring. Speră doar să mai treacă timpul, lumea să mai uite tâmpeniile pe care le-au impus, iar eu poate să mă plictisesc. Un om nesusţinut este mai uşor de izolat, iar ideea că poate nu are toate ţiglele pe casă se poate lesne contura. Dacă totuşi n-au reuşit până acum, e puţin probabil că vor reuşi în viitor. Lumea se schimbă, informaţia circulă cu din ce în ce mai mare viteză, de asta mişeliile şi incompetenţa sunt mult mai greu de ascuns. La început am suferit pentru faptul că eram singur, dar m-am obişnuit, a început chiar să-mi placă. Sigur, primesc zilnic încurajări de tipul “bravo, doctore, continuă să rămâi ca un pitbul înfipt în jugulara lor, nu renunţa pentru că lupţi pentru o cauză dreaptă”, dar nu pot să nu-mi imaginez cum ar arăta lupta dacă am fi cinci, zece sau o mie... Oricum nu m-aş putea plânge de agresiunile împotriva mea atât timp cât colegi ai mei de la UMF “Gr. T. Popa” din Iaşi, în frunte cu Rectorul nostru, au fost supuşi unor mizerii inimaginabile din partea uneltelor statului poliţienesc, DNA şi ANI, ale căror insalubre demersuri au fost mediatizate într-un mod ilegal, dar şi golănesc, de către o latrină de presă din Iaşi. În ciuda atacului sălbatec al unor instituţii aservite politic şefilor diverselor caricaturi de mafii, profesorul Astărăstoae a fost votat masiv pentru un nou mandat atât la conducerea universităţii, cât şi la conducerea Colegiului Medicilor din România, acest lucru dovedind faptul că medicii sunt conştienţi de incompetenţa şi reaua credinţă a procuroraşilor mutanţi care colorează dosare la comandă.
20. Deasupra mizelor particulare, este una suverană care vă mobilizează în aceste demersuri?
Sigur, aceea care ar trebui să mobilizeze pe toată lumea în dauna individualismului burţii pline: binele celor din jur.
21. Ce reflexe ale politicienilor vor afecta sistemul medical, indiferent de legea sub care funcţionează?
Reflexul palmo-salivar. Adică vor saliva de fiecare dată când vor ţine în palmă stiloul ordonatorului de credite. Aici trebuie să intervină regulamente stricte, protocoale, transparenţă decizională, standarde de cost, toate acestea menite să împiedice ca ispita să-l îndoaie pe păcătos.
22. Există vreun reflex de partea medicilor care ar putea pune oricând în pericol relaţia sa cu pacienţii?
Nu. Cine lasă reflexele să impurifice relaţia cu pacienţii îşi diminuează şansele demersului terapeutic. Nu prea-mi închipui ce reflexe ar putea interveni, dar ştiu că pericolul major vine întotdeauna din exterior: reflexul unora de a învrăjbi diferite categorii sociale sau segmente de populaţie unele împotriva altora, de exemplu pacienţii împotriva medicilor.
23. Ce-i reproşează Răzvan Constantinescu medicului cu acelaşi nume?
Că s-a lăsat dominat de pasiune şi nu a încercat să-şi consolideze poziţia prin relaţii mai bune cu toată lumea, astfel încât să fie în postura de a împiedica desfiinţarea Institutului de Gastroenterologie şi Hepatologie din Iaşi. Acum, deşi sunt sigur că voi reuşi, totul este mult mai greu. Am avut încredere în superiorii ierarhici şi aceştia m-au dezamăgit. A fi medic nu înseamnă numai să aplici întocmai principiile sau tehnicile pe care le-ai deprins, ci trebuie să ai grijă de sănătatea întregului organism care te include.
Sursa Epochtimes
