Război și propagandă în Gaza

Occidentul ignoră cu o păguboasă ușurință asaltul informațional global care își propune să mineze și din exterior și din interior fundamentele democrației liberale

Cînd Barack Obama a anunțat că Statele Unite sunt gata să ia măsuri punitive împotriva regimului Assad după un atac chimic care a omorît și mutilat între altele zeci de copii au fost imediat organizate demonstrații de protest împotriva “imperialiștilor americani”. Pînă la urmă America nu a mai atacat, chestiune care a stîrnit destule controverse considerîndu-se că în acest fel a fost subminată grav credibilitatea Washingtonului pe plan internațional. În schimb măcelul din Siria a continuat neabătut. Numărul celor uciși a depășit demult cifra de 200 de mii. Numărul celor mutilați nu-l știe nimeni exact iar peste un milion de refugiați, între care o mulțime de copii rămași orfani, trăiesc în condiții improprii în tabere din Iordania și Liban. Iar despre cele cîteva sute de mii de creștini obligați de extremiștii musulmani să plece din Irak (în Mosul, pentru prima oară după peste 1500 de ani, nu mai există nici o biserică, toate fiind demolate de ISIS!) abia dacă se mai pomenește din cînd în cînd.

Dacă vă așteptați să vedeți ample demonstrații care să atragă atenția asupra acestor dezastre umanitare sau asupra altora precum cel din Sudan, ei bine, vă înșelați. În schimb, vedeți un flux mediatic neîntrerupt și o mulțime de proteste, inclusiv în fața Casei Albe, care denunță “crimele Israelului” în fîșia Gaza. Mînia, indignarea, oprobiul cu țintă Isaraelul, adesea cu trimitere obligatorie și la Statele Unite pentru sprijinul acordat statului evreu, sunt generalizate. La nivel emoțional e greu să nu fii impresionat văzînd case bombardate, civili uciși, spitalele supraaglomerate cu răniți. Iar jurnaliștii prezenți la fața locului, inclusiv mulți dintre cei occidentali, nu fac economie de epitete atunci cînd descriu suferința prin care trec locuitorii din Gaza. Iar de cele mai multe ori relatările acestora sunt preponderent critice față de Israel și foarte puțin incriminatorii la adresa Hamas, o grupare teroristă în toată regula.

În acest fel motivele, contextul intervenției militare israeliene în Gaza, trec repede în plan secund. Sigur, victimele civile din Israel sunt puține dar asta nu pentru că Hamas nu ar dori să omoare cît mai mulți evrei ci pentru că sistemul de interceptare a rachetelor trase de Hamas (peste 2500 în ultimele săptămîni!) denumit “Iron Dome” le-a blocat pe cele mai multe dintre ele. Iar  zecile de tuneluri, unele lungi de cîțiva kilometri, săpate de Hamas pentru a putea răpi civili israelieni sau pentru a intreprinde atacuri teroriste nu pot fi nici într-un caz considerate “instrumente ale păcii”. Chiar faptul că pînă în prezent au fost uciși peste 60 de soldați israelieni e un indiciu al forței grupărilor armate cu care aceștia se confruntă în Gaza. Se vorbește enorm despre bombardarea școlilor sau altor obiective civile și mult mai puțin despre maniera incalificabilă în care Hamas își plasează armamentul exact în acest gen de locații. Doar în ultimele două săptămîni oficiali ai programului ONU au descoperit arsenale de armament plasate în 3 dintre școlile pe care le operează în Gaza. O confirmare a celor spuse recent de premierul Netanyahu într-un interviu acordat CNN: “În timp ce noi utilizăm rachete (sistemul Iron Dome) pentru a ne apăra civilii ei utilizează civilii pentru a-și proteja rachetele”.

În ciuda acestor evidențe este însă limpede că Israelul pierde războiul la nivelul percepției opiniei publice internaționale (în Israel cota de sprijin popular față de acțiunile din Gaza este la un nivel fără precedent, în jur de 90 de procente). Inclusiv la Washington și în principalele capitale europene auzi declarații de genul: înțelegem motivațiile din spatele intervenției militare israeliene în Gaza dar maniera în care utilizează forța aramată ni se pare disproporționată. Sigur, e greu de spus, ce ar face oficialii în cauză dacă peste 70 de procente din teritoriul țării lor ar fi expus zilnic tirului a unor zeci de rachete. De exemplu, ce am zice și ce am face și noi în România dacă în majoritatea orașelor noastre, în Iași, București, Cluj, Brașov, Bacău sau Craiova, etc am fi nevoiți să ne adăpostim de cîteva ori pe zi în adăposturi pentru a ne proteja în fața tirului de rachete trase de un adversar, ca Hamas, în a cărui cartă fundamentală se spune explicit: “Profetul (Mahomed) statuează că este de datoria fiecărui musulman să ucidă orice evreu oriunde în lume”?

Sigur, dramele omenești din Gaza sunt tulburătoare. Ele rămîn reale, impresinante, dincolo de bătălia argumentelor. Dar, de ce totuși e indignarea planetară atît de selectivă? Despre sutele de mii de copii din Siria ucisi, schiloditi, obligati sa traiasca in refugiu in mizerie abia dacă se mai pomenște din cînd în cînd! Astăzi se discută la ONU despre crimele împotriva umanității de care s-ar face vinovat Israelul dar cînd în urmă cu cîteva luni s-a făcut o propunere în Consiliul de Securitate ca toate părtile implicate în conflictul din Siria (toate părțile, nu doar regimul Assad!) să fie investigate pentru același lucru Rusia și China au opus dreptul lor de veto.

Două sunt motivele care stau în spatele acestui tip de asimetrie. Primul, e o chestiune factuală. Indignarea, exprimată prin manifestații de protest, articole incriminatorii, postări pe bloguri, liste de dicuții sau pe rețele sociale, este maximă atunci cînd pot fi incriminate Statele Unite, Israelul, Occidentul în general. Atunci cînd musulmanii omoară musulmani, ca în Siria, în Afganistan sau în Irak (unde ISIS a postat pe Internat imagini și clipuri cu execuții a peste o mie de militari shiiți pe care i-a capturat) indignarea scade asimptotic spre zero. Că nu o fac musulmanii radicali extrem de activi în cealaltă ipostază e explicabil, chiar dacă e greu de justificat în plan moral, dar de ce amuțesc brusc și vocile “ocidentale” vehement anti-americane și anti-Israel? Sigur că fiecare viață curmată în Gaza e o tragedie în sine, dincolo de statistici și argumente pragmatice, dar ipocrizia asta planetară e dezgustatoare. Și are si o multime de exponenti în Occident din categoria celor încadrați de Lenin în categoria “idioților utili”.

Există însă și un al doilea motiv pentru care expunerea mediatică a dramelor umane din Gaza e masiv disproporționată dacă o comparăm cu aceea din alte teatre de conflict în ciuda faptului că numărul victimelor este la scară de sute de ori mai mare în cazul acestora din urmă. În Gaza ziariștii sunt acceptați pe teatrul de operații și protejați de armata israeliană. Iar pentru teroriștii Hamas ei sunt o adevărată binecuvîntare propagandistică. În schimb în Siria sau în Irak pot fi oricînd răpiți, torturați sau chiar uciși. Chiar aproape de noi, în estul Ucrainei, peste 30 de jurnaliști au fost sechestrați, unii au fost bătuți sau chiar uciși, de “rebelii” separatiști. Cu alte cuvinte, în timp ce există toate condițiile pentru relatări extinse ale mass media din Gaza prin alte părți mediul extrem de ostil le face aproape imposibile. Puteți fi siguri că dacă am fi în situația opusă în care aceste relatări ar fi în dezavantajul Hamas lucrurile s-ar schimba în chip radical și în Gaza.

Ajungem aici într-un punct care de cele mai multe este ignorat atunci cînd se discută situația din Orientul Mijlociu. Recent, în cursul uneia dintre nenumaratele relatări și discuții despre conflictul din Gaza găzduite de BBC a putut fi văzută pe viu una dintre diferențele fundamentale dintre cele două părți aflate în conflict. E vorba de valorile fundamentale de la care fiecare dintre ele se revendică. În progrmul cu pricina un jurnalist de la “Jerusalem Post” apăra intervenția militară din Gaza și sublinia faptul ca deși inevitabil sunt victime armata Isaraelului face eforturi enorme pentru a limita pierderile de vieți omenești printre civili (deși tactica Hamas de a amesteca armamentul și luptătorii săi cu civilii, în scop propagandistic, complică substanțial lucrurile). Un alt israelean, membru al unui ONG, susținea, din contra, că nu se face destul din acest punct de vedere.

Din perspectiva discuției de față detaliile acestei polemici nu sunt de fapt importante, nu analizăm aici nici cine are sau nu are dreptate. Altceva e important: faptul că există astfel de voci critice în Israel care se și pot exprima deschis în spațiul public. Eu unul nu am prea auzit pînă acum palestinieni, în general musulmani, care să deplîngă faptul că atacurile teroriste intreprinse de Hamas, Hezbolah sau ISIS omoară evrei sau creștini nevinovați. Din contra, am văzut, după atacul din 11 septembrie, musulmani, deloc puțini, sărind în sus de bucurie în Orientul Mijlociu, în lumea musulmană în general, chiar în spațiul occidental. Am mai văzut recent cum în Marea Britanie, în Birmingham, o retea islamică a reușit să se inflitreze în sistemul școlar. Între altele, copiii de religie musulmană erau învățați că toți creștinii sunt ticaloși și mincinoși. În aceste condiții nu e de mirare că atunci cînd cu ocazia sărbătorilor de Paște premierul David Cameron a vorbit despre Marea Britanie ca despre oțară creștină s-au găsit imediat 50 de oameni de știință, scriitori, pesonalități din zona acedemică (toți mîndri exponenți ai inteligentsia de stînga) dispuse să semneze o scrisoare deschisă de protest care critica aspru această remarcă “nepotrivită”. În ciuda faptului că într-un sondaj de opinie din 2011 britanicii se declarau în proporție de 60 de procente creștini fizicianul Jim Al-Khalili, inițiatorul scrisorii deschise, considera că remarcile premierului sunt parte a unui “curent îngrijorător” din societate. Probabil e inutil să precizăm faptul că o astfel de discuție, în oglindă, în orice țară musulmană ar fi de domeniul Science Fiction. Ba chiar și dincolo de spațiul islamic dacă ne aducem aminte de amenințările cu moartea după publicarea unor caricaturi, considerate insultătoare, într-un ziar danez sau după apariția romanului “Versetele Satanice” scris de Salman Rushdie)

Bombardați mediatic de un flux neîntrerup de imagini dramatice din Gaza, prinși în constrîngerile “corectitudinii politice” care impune dogme precum “terorismul nu are religie sau etnie”, cu toate că peste 90 de procente din toate atentatele teroriste sunt comise de musulmani, nu doar asupra celor de alte religii ci chiar asupra altor musulmani, am devenit prizonierii unei confuzii întreținute în mod deliberat. Care ne face să nu realizăm că sprijinul pentru Israel este în fond sprijinul pentru singurul stat din regiune care împărtașește aceelași valori pe care, îmi place să cred, le împărtășesc și cei mai mulți dintre noi.

În fapt, Occidentul în ansamblu a ignorat pînă acum cu prea mare ușurință această bătălie informațională globală, plecînd de la iluzia că ne îndreptăm inevitabil către o lume construită după modelul democrației liberale. Alții, precum rușii, chinezii sau Qatarul (care finanțează canalul Al Jhazera, care emite și în engleză) nu au făcut-o. Din contra, alocă enorme resurse umane și financiare. Rușii chletuiesc circa $1 miliard pe an pentru propaganda externă (a cărei vîrf de lance este Russia Today) iar chinezii alocă sume și mai substanțiale. Accesul este asimetric. Punctele de vedere occidentale își fac loc doar cu greu, de o manieră controlată, în Rusia sau în China în timp ce accesul la publicul de cealaltă parte a baricadei este practic neîngrădit.

În plus, și în America și în Europa există o extinsă rețea de asociații și formatiuni politice stîngiste, unele finanțate de serviciile secrete rusești, mari maeștri în dezinformare, pentru care simbolul răului absolut sunt America, Israelul, Vestul în general. Acestea sunt dispuse să se mobilizeze imediat atunci cînd izbucnesc conflicte precum cel din Gaza dar trec cu o ușurință dezarmantă peste crimele, opresiunea, violările masive ale drepturilor omului din alte părți ale lumii care nu pot fi imputate direct acestor vinovați de serviciu. Siria, Sudanul, Irakul, Coreea de Nord, Iranul, sunt doar cîteva exemple în acest sens. În același timp obsesiile mioape privind “multiculturalismul” sau excesul de “corectitudine politică” crează frustrări în crestere la nivelul populației din spațiul occidental pe care le exploatează mișcările de extremă dreaptă, fenomen evidențiat din plin la ultimele alegeri europarlamentare. Singurul politician proeminent pe care l-am auzit în ultima vreme vorbind despre necesitatea de a contracara toate aceste evoluții printr-o strategie coerentă de promovare a valorilor democrațiilor liberale este Hillary Clinton, într-un interviu acordat recent lui Fareed Zackaria la CNN. Rămîne de văzut dacă în perioada următoare vom asista la o schimbare substanțială de atitudine din acest punct de vedere sau, din contra, astfel de voci vor rămîne doar unele izolate semn că Occidentul nu realizează pe deplin dimensiunea amenințărilor cu care se confruntă din acest punct de vedere.

Sursa contributors