duminică, 3 ianuarie 2016

FRASINUL (FRAXINUS EXCELSIOR) ŞI SPECIILE ÎNRUDITE



  Frasinul (Fraxinus excelsior) este un arbore indigen specific zonelor împădurite, care se întâlneşte şi ca plantă lemnoasă cultivată în scopuri decorative, în oraşe. În flora României, alături de frasinul comun, apar şi alte specii ale genului Fraxinus, care vor fi abordate mai jos.
Sistematică

  Speciile aparţinătoare genului Fraxinus aparţin familiei Oleaceae.
Descrierea frasinului

  Frasinul comun (Fraxinus excelsior) este un arbore zvelt, drept, cu coroana sferică şi rară, înalt de 25-40 m, care prezintă o înrădăcinare puternică (vezi imaginea 1). Arborele de frasin creşte repede şi trăieşte până la 200 de ani.
  Scoarţa speciei este cenuşie sau cenuşiu verzuie, formând de timpuriu un ritidom mărunt crăpat. Lujerii sunt turtiţi, cenuşiu-verzui, glabrii, cu lenticele albe dispuse neregulat, cu muguri opuşi, negrii-mat, cel terminal fiind mare, tetragonal (I. Iancu) (vezi imaginea 2).
  La frasin, frunzele sunt opuse, mari (30 -45 cm), imparipenat compuse alcătuite din 7-15 foliole (de obicei 11) ovat-lanceolate, sesile, mărunt serate pe margini, verde viu şiglabre pe faţă, mai deschise la culoare şi slab pubescente pe nervura mediană pe dos (vezi imaginea 3).
  Florile, care apar înaintea frunzelor, sunt mici, nude (fără tepalepetale sau sepale), grupate în inflorescenţe paniculiforme purpurii. Din flori, în urma fecundării, se formeazăfructe aripate lungi şi înguste, trunchiate la vârf, denumite samare (vezi imaginea 4). Samarele se maturizează toamna, când se brunifică, dar persistă pe arbore, până în primăvară, spânzurând în jos. Ele în bătaia vântului scot un sunet metalic. Primăvara, aceste fructe se desprind rând pe rând, având loc diseminaţia speciei. Frasinul este o plantă care prezintă polimorfism reproductiv, ceea ce înseamnă că în cadrul uneipopulaţii, există arbori masculi, exemplare femele şi indivizi hermafrodiţi.
Înflorire

  Frasinul înfloreşte înaintea înfrunzirii, ceea ce calendaristic se încadrează în perioada martie-aprilie.
Ecologie

  Specia Fraxinus excelsior preferă solurile jilave sau umede, suportând bine inundaţia. Frasinul nu ridică pretenţii cu privire la temperatură, dezvoltându-se atât în zonele mai calde cât şi în cele mai reci, cu condiţia existenţei unei umidităţi suficiente a solului. Nu suportă solurile sărace, pe cele uscate sau pe acelea care sunt prea acide. Frasinul creşte cel mai bine pe soluri gleice şi gleizate bogate în substanţe nutritive, acolo unde căldura atmosferică este ridicată.
  Frasinul comun se întâlneşte prin păduri, zăvoaie, lunci, pâlcuri de arbori, de la câmpie, inclusiv în Delta Dunării, până în zona montană joasă. De asemenea  se cultivă ca specie ornamentală prin parcuri. Această plantă lemnoasă, posedă o foarte pronunţată capacitate de regenerare, în faţa unor distrugeri ale organelor vegetative cauzate de condiţiile meteorologice nefavorabile, boli sau dăunători. Dintre insectele care atacă frasinul, mai cunoscute sunt gândacul de frasin (Lytta vesicatoria), coleopter cunoscut şi sub denumirea de cantaridă şi afidele (Aphis sp.), care sunt mici insecte ce înţeapă organele moi şi suculente ale plantei, extrăgându-le seva. De pe urma afidelor, omul, prin intermediul albinelor, poate profita, căci din stupurile aflate pe lângă frasini, se poate colecta aşa numita miere de mană.
Frăsinetele

  Arboretele pure formate din frasini, se numesc frăsinete (Fraxineta). Frăsinetele de la noi apar rar şi azonal. De obicei, în zona forestieră, specia creşte în amestec cu alte plante lemnoase (stejar pedunculat, ulm, plop, anin, arţar, păducel, lemn câinesc, etc.), în areale caracterizate printr-un exces permanent de umiditate. Unele frăsinete de la noi s-au constituit în arii protejate, aşa cum este Rezervaţia Naturală Pădurea de Frasini de la Urziceni (jud. Satu-Mare)
Importanţă, utilizări, simbolistică

  Frasinul prezintă importanţă ecologică, prin faptul că poate să se dezvolte, ca specie lemnoasă mare, în zonele mai umede şi pe terenurile inundabile, dezpădurite sau împădurite (păduri aluviale), unde îndeplineşte rolul de plantă amelioratoare de sol.
  În culturi forestiere, arborele a fost introdus în Delta Dunării, în luncile din unele zone de silvostepă (lunca Buzăului) precum şi în regiunile de deal (dealurile Moldovei) (I. Iancu).
  În scopuri ornamentale, frasinul comun, alături de speciile americane, se cultivă prin parcuri.
  De asemenea, frasinul prezintă valoare economică, lemnul său, de culoare brun-deschisă, fiind greu, durabil, rezistent, elastic, cu numeroase întrebuinţări (industria mobilei, artizanat, materiale sportive şi didactice, matrice şi modele de turnătorie, etc.).
  Nu în ultimul rând, datorită principiilor active sintetizate de către această plantă, frasinul prezintă proprietăţi farmaceutice.
  Din punct de vedere simbolistic, frasinul este un arbore încărcat de semnificaţii. La mai toate popoarele, speciile genului Fraxinus simbolizează puterea, protecţia şi nemurirea. De aceea, vechii greci de pildă,  îşi confecţionau mânerele pentru lănci din lemn de frasin.
  O semnificaţie aparte a frasinului apare la Plinius cel Bătrân (vezi Wikipedia) şi Dioscoride (vezi Wikipedia). Aceştia susţineau că frasinul deţine puteri magice alungând şerpii (dacă un şarpe ar avea de ales între a trece printre crengile de frasin sau prin flăcările unui foc intens, ar alegea cea de a doua variantă). Pe acest considerent, Plinius şi Dioscoride recomandau infuzia din frunze de frasin amestecată cu vin împotriva veninului (Chevalier, Gheerbrant).
Specii înrudite

  În flora spontană a ţării noastre, alături de frasinul comun (Fraxinus excelsior), apar şi alte specii înrudite, dintre care, cu cea mai mare răspândire este mojdreanul (Fraxinus ornus). Alături de cele două specii, mai puţin răspândite, apar şi alte rude spontane ale genului Fraxinus, ca: frasinul de câmp (Fraxinus angustifolia) şi frasinul pufos (Fraxinus pallisae). Răspândirea în România a frasinului comun, a frasinului de câmp şi a mojdreanului, se poate vedea în imaginea 5.
 Ca specii de import, în culturi forestiere sau ca arbori decorativi, la noi, au ajuns două specii de origine americană; frasinul american (Fraxinus americana) şi frasinul de Pennsylvania (Fraxinus pennsylvanica).

  • Frasinul de câmp (Fraxinus angustifolia)

  Frasinul de câmp este un arbore de 20-30 m, asemănător cu frasinul comun, de care se deosebeşte prin foliolele frunzelor, care sunt mai lungi şi mai înguste, aducând ca aspect cu cele ale salciei. Frunza frasinului de câmp este relativ mare (15-25 cm), imparipenat compusă, alcătuită din 5-13 foliole sesile, care sunt serate pe margini având o coloraţie mai palidă pe dos (vezi imaginea 6).
  Ca şi la frasinul comun, florile nude apar înaintea frunzelor, acestea fiind adunate îninflorescenţe simple (raceme).
  În România, această specie, apare în zona de şes sau în cea colinară joasă, pe arii restrânse, în Crişana, Banat, Muntenia şi Moldova însoţind, de obicei, cursul inferior al unor ape curgătoare.

  • Frasinul pufos (Fraxinus pallisae)

  Frasinul pufos este un arbore indigen, puţin răspândit la noi, care se poate întâlnii mai des în Delta Dunării, precum şi  în zăvoaiele din zona de câmpia a Munteniei şi din sudul Moldovei. Se deosebeşte de frasinul comun prin talia mai mică şi prin faptul că lujerii, foliolele pe ambele feţe precum şi rahisul sunt pubescente (păroase).
  Această specie este iubitoare de căldură şi de apă, vegetând bine în zonele foarte umede, cu temperaturi ridicate, mai ales pe terenurile cu apă stagnantă. Din acest motiv, frasinul pufos prezintă importanţă ecologică mare, pretându-se la împădurirea terenurilor cu exces de apă.
  La 5 km sud de Buzău, lângă şoseaua Bucureşti-Focşani, se întinde Pădurea Farsinu, areal protejat, alcătuit din arbori de frasin pufos, care cresc în amestec cu stejarii şi cu frasinul comun. Suprafaţa rezervaţiei este de 185 ha.

  • Frasinul american (Fraxinus americana)

  Frasinul american, după cum îi spune şi denumirea, îşi are obârşia în America de Nord, de unde a ajuns, adus de om, în Europa, inclusiv în România. Arborele are talia de 20-35 m, având înfăţişarea asemănătoare frasinului comun. Frunzele speciei sunt mari (20-30 cm), imparipenat compuse, alcătuite din 7-9 foliole (rar 5 sau 11) serate pe margini. Foliolele acestei specii, faţă de al celorlalte specii ale genului Fraxinus de la noi, sunt mai mari şi distinct peţiolate (pedunculii sunt mai lungi de 1 cm). Acestea sunt de culoare verde-închis pe faţă şi glauce (verzui-albăstruie) pe dos.
  Ca şi Fraxinus excelsiorFraxinus americana înfloreşte primăvara, înaintea înfrunzirii.
  Datorită coroanei uniforme, sferice, relativ dese, frasinul american prezintă un port elegant, cultivându-se ca specie decorativă (vezi imaginea 7).

  • Frasinul de Pennsylvania (Fraxinus pennsylvanica)

  Frasinul de Pennsylvania, numit şi frasin pensilvanic, este un arbore originar din regiunile central-nordice ale Americii de Nord. La noi în ţară, ajunge pentru prima dată în 1930, fiind introdus în culturi forestiere (Transilvania, Banat, zona inundabilă a Dunării) şi ca plantă decorativă, mai ales în aliniamente stradale. În România, acest frasin s-a aclimatizat bine, specia fiind pretabilă împăduririlor (I. Iancu).
 Frasinul pensilvanic se caracterizează printr-o talie mai modestă decât a frasinului comun (15-25 m), realizând în schimb o creştere şi fructificare mult mai rapidă. Scoarţa  arborelui, faţă de specia comună autohtonă, este mai adânc crăpată.  Frunzele sunt mari (15-30 cm), imparipenat compuse, formate din 7-9 foliole (rar 5 sau 11) eliptice, scurt peţiolate, cu marginea dreaptă sau foarte fin serată, colorate în verde intens pe faţă şi în verzui-cenuşiu pe dos. Lujerii, rahisul şi dosul foliolelor sunt păroase  (vezi imaginea 8).
  Pretenţiile acestui frasin faţă de condiţiile pedo-climatice sunt reduse, planta rezistând la ger, căldură, uscăciune, exces de umiditate. Frasinul de Pennsylvania este tolerant şi în ceea ce priveşte fertilitatea solului.
  Specia Fraxinus pennsylvanica, este pretabilă culturilor forestiere, în zonele mai calde şi uscate, cu soluri sărace, în zona de câmpie şi de silvostepă. De asemenea se cultivă cu succes în zona verde urbană. În ultimii ani se constată o înmulţire masivă a exemplarelor sălbăticite, care au tendinţa de a invada luncile, spaţiile verzi şi unele  terenuri, din zonele mai calde ale ţării.
Compoziţie

  În frunzele frasinilor, s-au identificat o serie de compuşi, ca: acizi organici (acid malic,acid ursolic, acid tanic), flavonoide (cvercitina, cvercetrolul), glucide şi derivaţi ai acestora (glucoză, manitol, mucopoliglucide), gume, chinone, derivaţi cumarinici (fraxina), uleiuri volatile care conţin terpene, săruri mineralevitamine (vitamina C, vitamine P, provitamina A).
  Scoarţa acestor arbori, conţine cumarine şi derivaţi ai acestora (fraxina, fraxinolul, fraxidina, fraxidinina) precum şi tanin.
  Datorită acestei compoziţii, foliolele - numite FOLIA FRAXINI, scoarţa - CORTEX FRAXINI, dar şi mugurii ori seminţele, imprimă frasinului proprietăţi medicinale.
Toxicitate

  În frasini, nu s-au găsit principii cu acţiune toxică asupra organismului uman.
Sursa bioterapi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sper sa putem comenta impreuna

Stramosii

Stramosii