miercuri, 28 noiembrie 2012

Suntem pe locul 5 la marimea suprafetei de pamant disponibile pe cap de locuitor in Europa


Clasament European
Metrii patrati raportat la numarul de cetateni.
Clasamentul a avut la dispozitie date din:
http://ro.wikipedia.org
http://www.globi.ro/utile/lista-tari-europa-dupa-suprafata

1. Norvegia 64000 mp/cap locuitor
2. Finlanda 62000 mp/cap locuitor
3. Suedia 47700 mp/cap locuitor
4. Ucraina 13000 mp/cap locuitor
5. Romania 12500 mp/cap locuitor
6. Spania 10900 mp/cap locuitor
7. Turcia 10000 mp/cap locuitor
8. Franta 9780 mp/cap locuitor
9. Polonia 8180 mp/cap locuitor
10. Italia 4970 mp/cap locuitor
11.Germania 4300 mp/cap locuitor
12. Marea Britanie 3900 mp/cap locuitor

Trebuie sa le readucem aminte celor de pe ultimele locuri care asteapta 2014 sa cumpere cu drepturi egale pamint in Romania o poezie. Sper ca parlamentarii sa o citeasca si in Parlamentul European sa nu cumva cineva din Europa sa uite istoria:

Noi vrem pământ! 

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; -
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ - şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

                                                                                             George Coşbuc



marți, 27 noiembrie 2012

Micile înţelegeri electorale ale marilor partide

Partidele parlamentare au avut grijă să nu-şi pună liderii faţă în faţă în colegiile electorale, conform principiului consolidat în România: „La vremuri noi, tot noi!", adică dinozaurii parlamentari, indiferent de partidul de provenienţă, să rămână în continuare pe fotoliile bine plătite de contribuabilul român. Astfel, nu întâlnim nicăieri în ţară „dueluri" între personalităţile din P.S.D, P.D.L. sau P.N.L., singura excepţie, cea întăritoare de regulă, fiind întâlnită doar în colegiul electoral de la Târgu Jiu, unde Dan Diaconescu, liderul unui partid nou şi cu şanse evidente de a ajunge în Parlament, îl înfruntă deliberat pe preşedintele P.S.D.-ului, actualul premier, Victor Ponta. Indiferent de rezultatul acestei confruntări, Dan Diaconescu o să câştige simpatia românilor, deoarece s-a dovedit singurul politician curajos care nu a evitat o confruntare directă cu un favorit. În cazul în care o să şi învingă situa­ţia o să devină mai mult decât „albastră" pentru Victor Ponta, în PSD-ul pe care-l conduce acest discipol al puşcăriaşului Adrian Năstase, cel care l-a şi cocoţat pe un soclu prea înalt pe „micuţul Titu­lescu", asemănător cu diplomatul invocat doar la fizionomia mongoloidă. 
În ceea ce priveşte candidaturile, totul este bătut în cuie, iar noi suntem din nou luaţi de fraieri. Subit au dispărut rivalităţile politice, lupta doctrinară şi parcă până şi acuzele reciproce de la televizor s-au mai diluat. Ei, dinozaurii de partid, si-au aranjat blaturile, locuşoarele călduţe din Parlament şi îi doare fix în pix de noi: votaţi proştilor schimbarea, dar aveţi grijă să nu se schimbe nimic! Probabil că în viitorul parlament o să regăsim cel puţin 75% dintre actualii deputaţi şi senatori. 
Până acum am vorbit despre partide şi nu despre alianţe, deşi acestea reprezintă găselniţele acestor alegeri: să defilăm cu aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie. O „pălărie" scoasă de la naftalină, dar revopsită şi împodobită cu nişte zorzoane kitsch. Ambele alianţe au la bază partidele mari, pe lângă care strategii politruci au mai adăugat nişte anexe aparent onorabile, dar fără „lipici" la electorat. Aşa că au apărut aceste „struţocămile", construcţii de alianţe artificiale alcătuite din doctrine politice diametral opuse, în care unii participă cu „votacii", iar ceilalţi cu imaginara moralitate. Până şi moralitatea invocată în cazul partidelor istorice este falsă, deoarece reprezentanţii acestora s-au făcut fraţi cu „dracii" pe care-i afuriseau în trecut, doar ca să treacă puntea spre Parlament. Remarca este vala­bilă atât pentru PNL-ul din alianţa USL, cât şi pentru PNŢCD-ul din alianţa ARD. Aceste două partide au fost cuplate ca „remorci" cu ştaif, aidoma unor platforme alegorice de carnaval, de către PSD şi PDL, singurele două partide care au contat cu adevărat în Camera Deputaţilor şi Senat în ultimii patru ani. Alianţele au fost necesare doar pentru compensarea erodării de imagine, cauzată de guvernările succesive ale celor două partide. 
Fel şi fel de oportunişti şi traseişti politici au fost „paraşutaţi" de către cel două mari coaliţii prin colegiile electorale din provincie, în ideea că adversarii localnici sunt mai uşor de învins, iar electoratul mai uşor de păcălit. Cântăreţi, regizori, ziarişti, fufe, toţi deveniţi cunoscuţi datorită „tembelizorului", şi-au găsit deodată harul de mari politicieni şi ne cerşesc votul. Dar, ca şi în cazul micului ecran, nu uitaţi, „telecomanda" este la voi! Sursa Justitiarul

luni, 26 noiembrie 2012

Comisia Europeană nu este de acord cu restricţiile României la exportul de gaze


Comisia Europeană a inițiat o procedură impotriva României, din cauza interdicțiilor impuse de autorități asupra exporturilor de gaze. În aceste zile CE va anunta public procedura. Statele membre trebuie să asigure transportul de gaze prin inter-conectarea conductelor în ambele direcții – atât import cât și export – pentru a spori securitatea aprovizionării. În conformitate cu Regulamentul European 994/2010, începând cu 2013, toate conductele românești trebuiesc inter-conectare pentru a permite exportul de gaze naturale. Producătorii de gaze (Petrom, Romgaz), deşi interesate în vânzarea pe piețele externe, vor fi confruntate cu anumite restricții stabilite prin noua lege a energiei electrice și a gazelor naturale. O dispoziție de noua lege stipulează că producătorii de gaze vor trebui să asigure, cu prioritate, consumul de pe piața reglementată. Liberalizarea se va realiza treptat până în 2014 pentru consumatorii industriali și 2018 pentru uz casnic
Technic, exporturile vor deveni disponibile prin conductele inter-conectare Arad-Szeged, Giurgiu-Ruse și Ungheni-Iași. Aceste proiecte sunt în diferite stadii de finalizare și vor fi finalizate în 2015-2016-
România a fost ținta unor proceduri de infringement privind încălcarea dreptului comunitar în mai multe cazuri pentru neaplicarea directivelor europene referitoare la liberalizarea pieței energiei electrice și gazelor naturale. România s-a confruntat şi cu un proces la Curtea Europeană de Justiție pentru încălcarea regulamentului privind condițiile de acces la rețelele de transport al gazelor naturale.
Sursa Mircea Grosu

joi, 22 noiembrie 2012

Cum au schimbat Polonia autostrazile construite cu fonduri UE


Cum au schimbat Polonia autostrazile construite cu fonduri UE
Polonia a reusit sa atraga de la UE 6 miliarde de euro fonduri nerambursabile pentru construirea de autostrazi, care au ajutat economia tarii si au contribuit la reducerea decalajului fata de economiile occidentale. Polonia a fost cel mai mare beneficiar al fondurilor structurale si de coeziune, in perioada 2007-2013, cu alocari de 67,3 miliarde de euro, astfel ca se opune oricarei reduceri a viitorului buget al UE.
Comparativ cu tarile vest-europene, reteaua poloneza de autostrazi este inca slab dezvoltata, dar este totusi formata din circa 1.300 de kilometri de autostrazi si peste 1.000 de kilometri de drumuri expres.
La iesirea de pe noua autostrada intre Berlin si Varsovia este pregatit terenul pentru primul parc tematic de distractii din Europa Centrala, la Grodzisk, la est de capitala poloneza, care urmeaza sa fie finalizat in 2015.
"Pentru un astfel de proiect, nu putea fi un amplasament mai bun decat cel de aici, datorita autostrazii", a declarat primarul localitatii Grodzisk Mazowiecki, Grzegorz Benedikcinski.
El a aratat ca localitatea se afla la 36 de kilometri de centrul Varsoviei, respectiv la jumatate de ora de mers pe autostrada, drum care altfel ar fi parcurs in doua ore, din cauza ambuteiajelor.
Autostrada care leaga Varsovia de Berlin a fost finalizata la timp pentru deschiderea in luna iunie a campionatului de fotbal Euro 2012, co-organizat de Polonia si Ucraina. Aceasta autostrada urmeaza sa fie prelungita catre est, in directia Moscovei.
"La Grodzisk totul s-a schimbat. Autostrada a atras noi investitii", a spus primarul, invocand formarea unui efect al bulgarelui de zapada odata cu proiectul parcului de distractii, investitie de 620 milioane de euro.
Benedikcinski a subliniat ca parcul va fi singurul de acest timp pe o raza de 1.000 de kilometri, astfel ca piata este enorma. Circa 160.000 de copii polonezi calatoresc anual in strainatate pentru a vizita un parc generic, in principal Eurodisney din apropierea Parisului sau Heide Park din Germania.
Adventure World Warsaw, detinatoarea proiectului din Polonia, anticipeaza ca parcul de distractii va atrage turisi din Germania, Slovacia si Cehia. Parcul va beneficia in afara de autostrada de un nou aeroport in nordul Varsoviei, la Modlin, unde sosesc curse low-cost.
Sursa finantistii

marți, 20 noiembrie 2012

De ce regele Mihai nu s-a luptat cu comunistii?!!!!


Majestate, ADN-ul!

Am avut deunăzi ocazia de a sta de vorbă cu un apropiat al celui ce-și zice Prințul Paul de România și susține că este pe linie paternă descendent al regelui Carol al II-lea. Nu pare o fantezie, seamănă bine din profil cu odiosul personaj din al cărui os domnesc se laudă că se trage. Nu-l contrazicem. Nimeni nu-și poate alege bunicii! Bunicii biologici, firește.
Așadar, indirect, din anturajul amintit, ne parvin următoarele relatări, adică bârfe și acuze, cu privire la regele Mihai, devenit de curând „piațetă”, în imediata apropiere a ambasadei URSS. Loc mai potrivit nici că se putea găsi! Căci, din relatările respective, una dintre cele mai dureroase pentru noi, dacă s-ar adeveri, este aceea că
1. Mihai I ar fi (fost) „omul rușilor”, adică al ambasadei URSS de mai ieri. Această vorbă grea este acoperită, adeverită – până la proba contrarie, în primul rând prin acțiunea regelui din ziua de 23 august, actul arestării Mareșalului Ion Antonescu fiind considerat de foarte mulți români, de foarte mulți istorici și oameni politici, un act de trădare națională! De aproape 70 de ani fostul rege ocolește să discute propriu zis cele întâmplate în acea zi nefericită! Ocolește discuția amănunțită cu un interlocutor mai incomod! Se ferește să i se pună acele întrebări la care numai regele Mihai cunoaște răspunsul! Întrebări la care dacă am primi răspunsul, am lămuri o dată pentru totdeauna subiectul atât de dureros și de controversat numit 23 august 1944…
Suspiciuni grave ridică și actul abdicării de la 30 decembrie 1947, act de asemenea confuz, neelucidat în detaliile sale deloc lipsite de importanță. Se spune în anturajul prințului Paul – dar și în alte medii interesate de subiect, că regele Mihai, când a plecat în toamna anului 1947 la Londra, să asiste la nunta regală, plecase de fapt să nu se mai întoarcă, având în acest sens o înțelegere mai mult sau mai puțin tacită cu liderii comuniști de la București. Drept care la vremea respectivă a plecat după el cu o mulțime de bunuri și valori pe care, ajuns în Occident, le-a depus la păstrare în Elveția. Există acte în acest sens, susține …anturajul amintit.
Numai că Stalin, cinicul și vicleanul de Stalin, când a aflat de circumstanțele în care Mihai a părăsit țara și tronul s-a făcut negru de supărare: „Spuneți-i să se întoarcă la București să semneze actul de abdicare! Nu trebuie lăsat să plece fără să semneze și să declare solemn că abdică pentru vecii vecilor!” Așa se explică mai bine gestul straniu al lui Mihai de a se întoarce în țară, pentru câteva săptămâni, după care a abdicat cu tot tam-tamul cerut de Stalin. În condiții de perfectă legalitate! Numai semnătura la notar a lipsit!
Versiunea oficială, cum că Mihai a fost sfătuit de Churchill să se întoarcă, nu o excludem, căci se poate completa: Churchill îi putea da lui Mihai sfatul de a nu-l supăra pe țar! De a nu se pune rău cu mâna cea lungă a lungă a revoluției… Ca și până atunci, Churchill a fost întotdeauna mai atent cu interesele rusești decât cu cele românești sau est-eropene!
…Așadar Mihai al nostru a fost un suveran ascultător și a părăsit Țara în condițiile dictate de la Moscova, încărcat din nou cu de toate!… Toate acestea sunt povestite și în memoriile lui Vâșinski, volumul doi, acela încă nepublicat. Se pare că există o înțelegere ca acest volum să se publice numai după moartea regelui Mihai. Va fi să mai aștepte, se pare! Doamne, ajută!
O fi existând acest volum de memorii?
Cât privește acei 1000 (o mie) de studenți pe care comuniștii i-ar fi arestat, amenințând că-i vor împușca dacă Majestatea Sa nu abdică, minciuna aceasta, atât de gogonată și de prost gândită, este de dată recentă, post-decembristă. Seamănă a literatură realist-socialistă!…
1) Declaraţia ex-Regelui Carol II în “Novedades” (Mexic) din 24.8.1944 (extrase):
“Sunt f. fericit că fiul meu, luând în consideraţie adevăratele sentimente ale poporului, a scos România din război […] Este f. bine că acest lucru s-a întâmplat prin intermediul unor înţelegeri cu vecinul nostru puternic – Uniunea Sovietică …”
(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 151).
2) Doc. din 8 ian. 1945 – Telegrama delegatului francez la Lisabona către G. Bidault, la Paris:
“ … Informatorul meu deţine ştirea [despre] o scrisoare recentă de la D-na Lupescu, care se încheia astfel: “nu v-am spus cât a fost de bun cu noi Mareşalul Stalin”. În plus, unii emigranţi români din Portugalia, rămaşi fideli fostul suveran [Carol II], nu-şi ascund speranţa pe care şi-o pun în înalta protecţie a Moscovei. De la Moscova aşteaptă soluţionarea problemei politice interne a ţării lor, prin abdicarea Regelui Mihai în favoarea tatălui său”.
(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 155).
3) Doc. Din 7.4.1953 – Raport al lui Jacques Dumaine, ambasadorul Franţei la Lisabona, către G. Bidault, min. de Externe al Franţei:
Ex-Regele Carol II a murit subit de criză cardiacă, la 3 aprilie 1953. Funeraliile au avut loc azi, dare le – consemnează ambasadorul – “nu au prilejuit D-nei Lupescu ocazia de a reuni la Lisabona familia regală; aceasta îi rămâne evident ostilă. Soţia morganatică nu a putut deci să dea aparenţa unei reconcilieri, nici să-i fie recunoscut de către cei apropiaţi rangul special pe care Regele Carol i l-a conferit în timpul exilului. Regele Mihai al României a răspuns cu răceală la prima înştiinţare care i-a fost transmisă de D-l Urdăreanu şi a declarat, după aceea, că nu se putea îndepărta, în acel moment, de căpătâiul soţiei sale, care se resimţea de la naşterea recentă a celei de a treia fiice. Puţine rude ale fostului monarh au asistat la ceremonie: fratele său Prinţul Nicolae al României, nepotul său, Prinţul Anton [exact – Andrei] de Iugoslavia şi câţiva membri ai familiei Hohenzollern-Sigmaringen … […] E de presupus că neînţelegerea va subzista între Regele Mihai şi D-na Lupescu if că procese vor apărea curând …”
(apud V. F. Dobrinescu, Ion Pătroiu, eds., Carol al II-lea în Exil. Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 194).
2. Mihai a părăsit România, devenită țară comunistă, cu o dotă substanțială. O știe toată lumea. În plus de valorile scoase din țară – bijuterii, tablouri, colecții de timbre etc., regimul comunist s-a angajat să-i plătească tînărului fost rege, detronat atât de elegant, în condiții atât de amiabile, o pensie și ea substanțială, de 250.000 de dolari pe an. Cam cât salariul președintelui SUA… Nu cumva e o cifră prea mare, prințe Paul? Oricum, existența acestei sinecure nu este o noutate. Ar fi timpul să aflăm exact cât era de substanțială!
Se zice – dar câte nu se zic?!, că primirea acestei redevențe a fost condiționată de angajamentul regelui Mihai că va sta cuminte, va ține „capul la cutie” și se va abține de la orice activitate sau acțiune politică cu caracter anti-comunist, îndreptată împotriva regimului de la București. Ceea ce este însă absolut sigur este că regele Mihai chiar nu a făcut nimic împotriva regimului comunist.
S-au strofocat bieții români din exil să se organizeze în fel și fel de comitete și comiții, ba au făcut și câteva guverne în exil, și mereu au apelat la regele Mihai să le fie în frunte. Întrebare: de ce, majestate, i-ai refuzat de fiecare dată? De ce te-ai ferit să arăți că ești sau nu anti-comunist?! Să arăți că ești sau nu solidar cu suferințele românilor! Că-ți pasă de poporul abandonat la greu! Pe cine n-ai vrut să superi? Ai fost șantajat sau plătit pentru asta?
3. Bârfa cea mai urîtă, care circulă în anturajul domnului Paul, este și cea mai veche. Se referă la ADN-ul regelui Mihai, care, dacă s-ar cerceta, ar duce la rezultate incomode pentru casa regală. La data nașterii prințului moștenitor Mihai, unii au pretins că această dată nu ar fi în concordanță cu data logodnei sau a nunții regale. Pamfil Șeicaru, care a scris pe această temă, menționează și gluma care se făcea pe seama acestei nepotriviri: porecla, supranumele de Mihai Viteză, dat pruncului născut cu mult înainte de a trece cele nouă luni (sau măcar șapte!) de când părinții săi se „cunoscuseră”, în sensul vechi, vetero-testamentar, al cuvîntului…
O serie de fapte bine cunoscute, în mod deosebit relațiile întotdeauna reci dintre tată și fiu, culminând cu abținerea regelui Mihai de a asista la reînhumarea „tatălui” său, petrecută mai anii trecuți, concordă cu bârfa, iată, nonagenară!
De data aceasta, adevărul poate fi cu ușurință demonstrat, în modul cel mai științific cu putință: testul de paternitate! Analiza ADN-ului! Nu doare deloc! Se iau cei doi descendenți în viață, Paul și Mihai, li se prelevă o câtime de urină sau de scuipat ori salivă, și se vede dacă au ceva comun… Dacă da, e bine pentru toată lumea! Dacă nu, rușine cât casa!… Dar adevărul mai presus de orice!
4. În legătură cu regina mamă a regelui Mihai, mai circulă o bârfă: cum că nu era nicicum cazul să primească înaltul titlu de „dreaptă(?) între popoare”, care i s-a atribuit la Yad Vashem, pentru intervenția sa salvatoare în favoarea a peste 20.000 de evrei pe care Conducătorul statului, Mareșalul Ion Antonescu, se arătase dispus să-i deporteze înspre Germania, la Auschwitz, probabil. În favoarea acelorași evrei se știe că au mai intervenit rabinul șef Alexandru Șafran și alți lideri evrei, mitropolitul Bălan, arhitectul evreu Clejan, prieten de casă al Mareșalului… În total, vreo zece persoane, după 1945, s-au dat factor decisiv în salvarea acelor evrei!…
Întrebarea se pune, în cazul reginei mamă – ca și în cazul celorlalți salvatori de evrei, în frunte cu rabinul șef, de ce, dacă avea atâta putere de influență asupra Mareșalului, de ce nu a intervenit și în favoarea celor patru sute de mii de evrei uciși de Ion Antonescu în Transnistria? Ba chiar ar trebui luată la rost doamna: de ce reginei mamă nu i-a mai păsat de ceilalți evrei, vreo patru sute de mii?!
De ani de zile mă tot mir că nimeni nu pune în acest fel problema: cine putea s-o facă, în frunte cu regele Mihai și coana mă-sa, de ce n-a intervenit la Ion Antonescu în favoarea evreilor deportați în Transnistria?!
Cum se face că regele Mihai nu a făcut nici cel mai palid demers, cel mai mic gest în favoarea acelor mii, sute de mii de evrei, cetățeni ai statului al cărui rege era totuși! Ce fel de rege, dacă permite să fie dați morții oameni nevinovați, într-un număr atât de mare?! Dacă e adevărat că în Transnistria au fost omorîți evrei nevinovați, cu sutele de mii, acest genocid cade și în sarcina regelui de atunci! Faptul că regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu, că a făcut astfel jocul rușilor și al anglo-americanilor, nu-l scutește de răspundere pentru ce s-a întâmplat cu evreii în Transnistria! Evreii ar trebui să-i ceară regelui Mihai socoteală, inclusiv despăgubiri, căci are de unde plăti, pentru evreii morți în Transnistria! De ce evreii nu-l acuză în niciun fel?
Explicația este una singură: se feresc evreii să-l pună pe rege în situația de a da explicații, de a spune clar că nici Majestatea Sa, nici regina mamă nu aveau de ce să intervină în favoarea evreilor din Transnistria, deoarece aceștia nu se confruntau cu nicio primejdie de moarte din partea autorităților românești. Singura amenințare pentru evrei în Transnistria era pofta nebună a ucrainenilor de a se răzbuna pentru crimele odioase săvârșite de evreii comuniști în anii ’30, circa 6 milioane de etnici ucrainieni uciși prin glonț, ștreang, înfometare sau alte procedee letale bolșevice. Iudeo-bolșevice, ziceau bieții ucraineni!… Astfel că rolul armatei și al jandarmeriei române din Transnistria a fost să-i păzească pe evreii deportați, ca și pe evreii ucraineni, să nu fie omorîți de ucraineni…
Cu alte cuvinte, nu avem ce-i reproșa regelui Mihai, că nu a făcut nimic ca să-i salveze pe evreii din Transnistria…
De altfel, pe la începutul anilor 90, în Statele Unite aflându-mă, am aflat să în timpul unei discuții publice la o universitate americană, regele a afirmat foarte categori că în România nu a fost Holocaust. Dacă aceste rânduri ajung să fie citite de un martor la acea declarație, îl rog să intervină…
Mai notez pe acest subiect o discuție la care am asistat, în biroul colonelului Ștefan Cucu, regalist înfocat, președintele asociației noastre de veterani de război, majoritatea regaliști și ei, mai puțin subsemnatul, și un distins profesor pasionat de contestarea Holocaustului. Bietul Cucu se plângea de ce pățise când a încercat să intre în audiență la Majestatea sa. A fost primit, dar i s-a pus în vedere că dacă ridică cumva problema Holocaustului din România, Majestatea sa se va ridica de la birou, va părăsi încăperea, iar audiența ia sfârșit… Cât a putut colonelul Ștefan Cucu să fie de mâhnit, de îndurerat și de contrariat de oportunismul regal!… Pasămite, serviciul regal de informații cunoștea zbaterea colonelului Ștefan Cucu de a dovedi și demonstra că Armata Română, în frunte cu Mareșalul, nu a comis niciun genocid! Niciodată și nicăieri!… Colonelul Ștefan Cucu se considera obligat să apere onoarea Armatei în care slujise!… Regele Mihai nu este interesat de acest subiect?!
*
Revenim la proba ADN-ului. Ideea ne-a fost sugerată de tembelii care s-au apucat să cerceteze ADN-ul domnitorilor români. Evident, speranța ministrului udemerist care a comandat aceste analize este să se descopere astfel că domnitorii români nu prea erau români. La unguri, la regii unguri, nu e nevoie să li se facă acest ADN. Se știe prea bine și dintotdeauna că mai toți regii Ungariei au fost orice, inclusiv români, numai maghiari nu! După mintea tuciuriului Hunor s-ar produce un moment de consolare națională la Budapesta dacă se va demonstra că românii sunt în aceeași situație: niciun rege de al lor nu a fost …ungur!
Dar pentru a dovedi originea etnică ne-românească a domnitorilor de la București nu era nevoie să fie tulburată pacea din veac a sfintelor oseminte. Normal era să înceapă domnul udemerist și echipa sa de agenți sanitari cu domnitorii români aflați încă în viață, avem destui, cel puțin patru: Mihai, Ion, Emil, Traian… Șase, dacă-i pui la socoteală și pe interimari: Nicolae și Crin… În acest fel, speranțele udemeriste s-ar fi confirmat aproape sută la sută! Căci dintre toți „domnitorii” români aflați încă pe listele fiscului, cel mult unul singur ar avea ADN românesc!
Col.(r) Alexandru Zubavă
30 octombrie 2012
Sursa Coja Ion

joi, 15 noiembrie 2012

Suedia vrea să importe gunoaie din România, pentru a produce energie alternativă



Suedia, care a învăţat încă de acum câteva decenii să recicleze gunoaiele pe care le foloseşte ca sursă de energie alternativă, nu produce suficiente gunoaie şi este dispusă, prin urmare, să plătească pentru a le importa. Cea care a lansat apelul privind achiziţionarea de gunoaie sortate este Catarina Ostlund, consultant la Agenţia suedeză pentru Protecţia Mediului, relatează joi cotidianul italian Il Giornale.

“Suedia produce o cantitate de gunoaie sub necesarul energetic alternativ. Sperăm, prin urmare, să aducem gunoaie din Italia, România, Bulgaria şi din ţări baltice, deoarece acolo sunt înmagazinate în cantităţi mari”“, a explicat Ostlun.

Potrivit Il Giornale, Oslund ştie bine că aceste ţări “trebuie să găsească o soluţie privind eliminarea gunoaielor”, în timp ce alte ţări, în frunte cu cele scandinave, au început să lucreze la acest proiect în urmă cu decenii şi sunt acum în măsură să reutilizeze cel mai bine gunoaiele

Penurie de gunoi
Suedia are nevoie de gunoaie deoarece este capabilă să recicleze o mare parte din ce produce pentru a genera energie alternativă. Ţara este în măsură să recicleze 36% din gunoaiele sale menajere, numai Danemarca reuşind să o depăşească, cu 54%.

Stockholmul distribuie astfel restul gunoaielor menajere: 14% sunt compostate iar 29% ajung în incineratoare. Rămâne doar un mic procent de sub 5% din total, care ajunge la gropile de gunoi. S-a creat astfel un paradox: Suedia produce mai puţine gunoaie dintre cele care sunt necesare pentru a produce energie. Datorită topirii lor, reuşeşte să asigure 20% din încălzirea urbană a întregii ţări şi să furnizeze electricitate unui număr de 250.000 de gospodării.

Oricine a călătorit de la Stockholm la Goteborg a fost impresionat de indicaţiile expuse în toaletele publice, unde se reuşeşte să se recicleze urina, transformând-o, de exemplu, în îngrăşământ, selectând o anumită tastă de evacuare. Chiar şi în majoritatea locuinţelor private se foloseşte de ani de zile “nomix toilet“, care separă imediat materiile solide de lichide pentru o mai bună reciclare.

Exemplul suedez

Suedia este în măsură să dea un exemplu întregii UE în materie de reciclare a deşeurilor electronice, de la frigidere la blendere, subliniază Il Giornale. Rata de reciclare pe cap de locuitor este de 16,5 kilograme. În Italia, ea este de numai 3 kg pe cap de locuitor. Datorită acestui sistem, Suedia reuşeşte să recupereze 75.000 de tone de fier, 41.000 de tone de sticlă, 8.000 de tone de plastic, 5.000 de tone de aluminiu şi 3.000 de tone de cupru.

Norvegia aprovizionează deja de câţiva ani Suedia vecină, dar în prezent cele 80.000 de tone pe an care provin de la Oslo nu mai sunt suficiente. S-a calculat că nevoia de gunoaie importate va fi pentru Suedia de 800.000 de tone pe an.

România, printre codaşi la reciclare

Ultimul raport privind gestionarea gunoaielor urbane în cele 27 de state membre ale UE apreciază ţări ca Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Olanda şi Suedia, toate acestea dispunând de sisteme complete de colectare a gunoaielor şi în care sub 5% din total ajunge la gropile de gunoi.

În schimb, sunt criticate ţări ca Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia şi Italia.
Sursa Puterea

miercuri, 14 noiembrie 2012

Fabula Turismului



autor necunoscut

Chelise Leul-rege dar coama şi-o păstrase
Şi tot avea "succesuri" când se plimba pe strasse,
Era bătrân şi totuşi, cu ochii lui saşii,
Vedea să-i mai plesnească cu palma pe copii,
Avea şi laba tare, de-aceea, cucerită,
O vulpe se-aciuase în marea lui suită .
Şi cum era-nzestrată cu-o fire pudibondă,
Ştiind cât de sensibil e Leul la o blondă,
Ea s-a vopsit degrabă-n culoarea de-acest ton,
Apoi, luând poşeta de super-lux, Vuitton,
S-a dus la el cu nurii, sperând să fie-aleasă,
În noua guvernare pe-un post de ministreasă.
(Fuseseră alegeri în toamna-acelui an
Şi-acum se dădea lupta pe marele ciolan).
Deşi cam găinară, cum unii, cu cinism,
O criticau în presă, ajunse la.... turism.
Şi cu tupeu ceru să i se-aloce banii
Cât alte ministere nu au primit cu anii,
Voia s-aducă păsări şi ouă de-mprumut,
Că-n criza asta mare, nici jungla n-a avut,
Dorea ea să impună un brand miraculos:
The land of choise-jungla, să-i fie de folos
Ca, atrăgând turiştii cu minte de copii,
Ea să câştige banii tot din găinării...
- Stăpâne Leu, strigă masivul elefant,
Mă văd chiar obligat să nu fiu elegant,
Această blondă sexy, chiar vrea să te prostească?
Turismul cu asfalt doar poate să-nflorească,
Eu ca ministru pus, în junglă, la transporturi
Am chiar pentru turism o mie de-alte ponturi!
Dar blonda ministreasă cu zâmbetu-i perfid,
Îşi apără bugetul, intervenind rapid:
- Turiştii, spuse vulpea, când n-ai infrastructură,
Vor pe la noi să vadă doar oul cum se fură!
Autostrăzi, şosele găsesc în alte părţi,
Dar cum se fură-n junglă, nu scrie nici în cărţi!
Doar asta-i va atrage şi-un... farmec fecioresc,
Al meu, dacă le-arăt cum ştiu să călăresc!
Şi ca să demonstreze cât este de cochetă,
Ea-ncălecă un cal, apoi o bicicletă,
Încât şi elefantul, sedus de călărit,
L-a aprobat pe rege care-a decis grăbit,
‚Nălţându-şi de pe tron statura lui ilustră,
Cu ochii îndreptaţi spre scurta vulpii fustă:
- Decât să mai dăm banii pe-asfalturi la străini,
Mai bine-i investim în ouă şi găini!
Astfel primii vulpiţa vopsită auriu,
O sumă foarte mare... topită, cum? Nu ştiu!
Căci nici găini, nici ouă în junglă n-a adus,
Ci numai un... cocoş pe post de... soţ supus.
MORALA mi se pare pierdută-n veşnicie:
Turismul pentru-o “vulpe” e tot găinărie!
FABULA TURISMULUI 
autor necunoscut

Chelise Leul-rege dar coama şi-o păstrase
Şi tot avea "succesuri" când se plimba pe strasse,
Era bătrân şi totuşi, cu ochii lui saşii,
Vedea să-i mai plesnească cu palma pe copii,
Avea şi laba tare, de-aceea, cucerită,
O vulpe se-aciuase în marea lui suită .
Şi cum era-nzestrată cu-o fire pudibondă,
Ştiind cât de sensibil e Leul la o blondă,
Ea s-a vopsit degrabă-n culoarea de-acest ton,
Apoi, luând poşeta de super-lux, Vuitton,
S-a dus la el cu nurii, sperând să fie-aleasă,
În noua guvernare pe-un post de ministreasă.
(Fuseseră alegeri în toamna-acelui an
Şi-acum se dădea lupta pe marele ciolan).
Deşi cam găinară, cum unii, cu cinism,
O criticau în presă, ajunse la.... turism.
Şi cu tupeu ceru să i se-aloce banii
Cât alte ministere nu au primit cu anii,
Voia s-aducă păsări şi ouă de-mprumut,
Că-n criza asta mare, nici jungla n-a avut,
Dorea ea să impună un brand miraculos:
The land of choise-jungla, să-i fie de folos
Ca, atrăgând turiştii cu minte de copii,
Ea să câştige banii tot din găinării... 
- Stăpâne Leu, strigă masivul elefant,
Mă văd chiar obligat să nu fiu elegant,
Această blondă sexy, chiar vrea să te prostească?
Turismul cu asfalt doar poate să-nflorească,
Eu ca ministru pus, în junglă, la transporturi
Am chiar pentru turism o mie de-alte ponturi!
Dar blonda ministreasă cu zâmbetu-i perfid,
Îşi apără bugetul, intervenind rapid:
- Turiştii, spuse vulpea, când n-ai infrastructură,
Vor pe la noi să vadă doar oul cum se fură!
Autostrăzi, şosele găsesc în alte părţi,
Dar cum se fură-n junglă, nu scrie nici în cărţi!
Doar asta-i va atrage şi-un... farmec fecioresc,
Al meu, dacă le-arăt cum ştiu să călăresc!
Şi ca să demonstreze cât este de cochetă,
Ea-ncălecă un cal, apoi o bicicletă,
Încât şi elefantul, sedus de călărit,
L-a aprobat pe rege care-a decis grăbit,
‚Nălţându-şi de pe tron statura lui ilustră,
Cu ochii îndreptaţi spre scurta vulpii fustă:
- Decât să mai dăm banii pe-asfalturi la străini,
Mai bine-i investim în ouă şi găini!
Astfel primii vulpiţa vopsită auriu,
O sumă foarte mare... topită, cum? Nu ştiu!
Căci nici găini, nici ouă în junglă n-a adus,
Ci numai un... cocoş pe post de... soţ supus.
MORALA mi se pare pierdută-n veşnicie:
Turismul pentru-o “vulpe” e tot găinărie!


joi, 1 noiembrie 2012

Suedia intre libertati sexuale, asistenta sociala, si aliniere sociala


E Suedia paradis sau un iad pentru suflet? De mai multe luni ne-am gindit sa alocam o editie speciala Suediei si o facem astazi. Suedia e mindria secularistilor. E, spun ei, o experienta unica in istorie, o realizare suprema si un succes indubitabil al secularismului. Un veritabil poster child al lui. O societate care ar trebui sa stirneasca invidia tarilor traditionale si sa le serveasca de model. Auzim asta si in media romana. Sa fie oare Suedia societatea perfecta la care a visat omenirea de mii de ani, ori un veritabil iad pentru suflet dar despre care nu scrie nimeni? In opinia noastra caracterizarea ultima e mai potrivita.
Daca Suedia e, pe moment, mindria secularistilor, e si singura, si, indraznim sa afirmam, va fi si ea abandonata asa cum au fost abandonate si alte experimente sociale ale secularismului. De-a lungul deceniilor secularistii s-au mindrit si cu alte experimente seculare si s-au inselat. La inceput a fost Uniunea Sovietica iar apoi Europa de Est. De fiecare data s-au inselat. Iar celelalte exprimente secluariste contemporane, China comunista, Cuba si Corea de Nord, sunt si ele esecuri. Cuba a devenit una din cele mai imorale tari, rata avortului la adolescentii cubanezi fiind cea mai ridicata din lume. Iar in ani recenti comunistii cubanezi au fost constrinsi sa apeleze la Biserica Catolica pentru remedierea imoralitatii in Cuba. Actiunile au repercursiuni. Pina ieri, cind Uruguayul a legalizat avortul, Cuba a fost singura tara din America Latina care a legalizat avortul imediat dupa venirea comunistilor la putere in anii 50.
Suedia insa e un caz mai aparte. Dar care la o privire mai apropriata denota mai mult putregai social decit succes. Suedia e tara unde se traieste bine daca esti tinar si lipsit de moralitate. La 40 de ani oamenii sunt deja priviti ca fiind batrini. Respect fata de batrini nu exista. Cultura suedeza e o cultura a tineretii, a “youthful culture” ca sa folosim un termen sociologic anglo-saxon. Presiunea asupra celor mai in virsta sa se pensioneze si sa-si cedeze locurile de munca celor tineri e in crestere. Pensionarea obligatorie la virste specifice, uneori stabilite in functie de profesie, este o realitate. Cei care au refuzat sa se pensioneze (medici, dentisti) si au demarat actiuni in instanta au pierdut. Este de neconceput ca cineva care a investit o mare parte din viata in educatie si profesie sa fie fortat sa o abandoneze dupa ce a practicat-o doar 20 sau 25 de ani, la virsta cind este cel mai util societatii si, asemenea unui atlet, in cea mai buna forma profesionala.
Suedia este o societate cladita pe drepturi nu obligatii. Suedezii au drepturi dar nu obligatii. O societate de perspectiva e una in care drepturile si obligatiile se echilibreaza reciproc. Tinerii suedezi cresc cu mentalitatea ca au dreptul la beneficii din partea statului (asa numitele “entitlements”) dar nu obligatia de a contribui la formarea lor. Dreptul de a fi in primul rind consumatori dar nu obligatia de a fi in primul rind producatori. Dreptul de a primi dar nu obligatia de a da. Apoi urmeaza si dreptul, mai unic suedez, de a nu fi ofensat. In Suedia daca esti ofensat, legile adoptate de statul secular iti permit sa te razbuni pe cei care te-au ofensat. Statisticile ultimilor ani deasemenea indica ca rata criminalitatii in Suedia e mai ridicata decit in Romania. Iar criminalii in loc sa fie pedepsiti pentru crimele pe care le comit, sunt “reeducati” ori “reabilitati.”
Suedia e o tara seculara care l-a exclus pe Dumnezeu din treburile ei. Dumnezeul Suediei e statul, statul asistential a fi exact. Libertatea religioasa exista doar in teorie nu in actualitate. Statul suedez a nationalizat Biserica Luterana transformind-o intr-o unealta a statului. Biserica Luterana si-a pierdut independenta si a devenit un instrument docil pentru transformarea societatii suedeze in chipul si asemanarea secularismului suedez. Iar preotii ori pastorii care inca indraznesc sa propovaduiasca Evanghelia asa cum e ea scrisa, sunt arestati ori amendati. Astfel de cazuri nu au fost putine si au suscitat multa atentie. Dreptul de a critica promiscuitatea, chiar pe baza Scripturii, a fost asfixiat.
Gradul de disparitie treptata a casatoriei si familiei ca institutii in Suedia e mai avansat ca ori unde in lume. Concubinajul incepe sa devina majoritar. Unii din parlamentarii sudeze deja se pronunta pentru desfintarea casatoriei si a familiei ca institutii. Casatoriile intre persoane de acelasi sex au fost legalizate. Rata casatoriei e in scadere. Divortul e in crestere. Rata natalitatii scade cu toate ca rata imigratiei este ridicata. Suedezii si-au pierdut vointa de a procrea generatiile viitoare si in timp tara lor va fi locuita de altii. Copiii suedezi au fost si ei confiscati de statul secular. Asa cum a prescris Platon acum aproape 2.500 de ani cind sugera ca la nastere copiii sa fie luati de la parintii lor si sa fie crescuti si educati de stat in colonii separate. Parintilor li s-a interzis dreptul de a-si pedepsi copiii, Suedia devenind, acum 25 de ani, primul stat din lume care sa interzica pedeapsa corporala a copiilor. Parintilor li se interzice deasemenea sa-si educe copiii in valorile traditionale, iarhomeschooling (educatia la domiciliu) este mai in intregime interzisa. Este permisa doar in circumstante “extreme”. Parinti care au incercat sa-si educe copiii acasa pentru ai proteja de imoralitatea din scolile publice suedeze au fost arestati. Cazul cel mai celebru, acela al familiei Johannsen care a fost arestata in 2009 pe avion pe cind familia incerca sa mearga in India sa-si educe copiii acolo, inca e pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului. Cazul inca asteapta sa fie acceptat de CEDO. In plus, predarea creationismului este interzisa, atit in scolile publice cit si in cele private. In ianuarie 2012 Lotta Edholm din Partidul Liberal Suedez a anuntat noi initiative legislative care ar facilita chiar si mai mult autoritatea statului de a lua de la parinti copiii educati acasa, in special in situatiile in care parintii isi educa copii acasa din “motive religioase ori ideologice”. In ultimii doi ani autoritatile suedeze au respins fiecare cerere de educare a copiilor la domiciliu. Amenzile pentru parintii care insista sa-si educe copiii acasa au ajuns pina la $26.000. 
 
 
Ideologia sexuala suedeza e radicala. Suedia a fost prima tara din lume care a dezincriminalizat sodomia in 1940. In urmatorii 72 de ani revolutia sexuala a facut ravagii in Suedia. Nimeni nu mai indrazneste sa critice imoralitatea sexuala ori sa afirme ca vre-o practica sexuala este imorala. Astfel de afirmatii sunt vazute ca bizare, demodate ori manifestari ale unei personalitati lipsite de cultura. Atit de radicala a devenit ideologia sexuala suedeza incit, recent, in unele gradinite suedeze copiilor li se interzice sa se identifice sau sa se adreseze unii altora dupa sexul biologica ca “fata” or “baiat”. Exemplul recent care a facut inconjurul lumii a fost inaugurarea unei gradinite de copii in Stockholm cu numele “Egalia” unde copiilor li se interzice sa faca referinte la sexul biologic si li se cere sa se adreseze unii altora doar cu cuvintul “prieten” sau “prieteni”.
Suedia isi exporta putregaiul imoral de multi ani. Il promoveaza in Consiliul Europei, in Parlamentul Europei, in Natiunile Unite. Finanteaza programe de promovare a homosexualitatii in lumea a treia. Inca din anii 50 a finantat fundatiile si programele internationale de control al populatiei. Promoveaza avortul in tarile sarace. Constringe tarile sarace sa adopte, in schimbul ajutorului financiar, programe de avort. La fel ca Olanda, finanteaza clinici avortive pe vase care navigeaza in diferite parti ale lumii unde avortul este interzis pentru a performa servicii de avort in apele internationale.
 
 
Cit timp poate dainui o astfel de societate? Statul asistential suedez, la fel ca oricare altul, e disponibil atita timp cit sunt bani ori persoane de la care se pot stoarce bani pentru finantarea idealismului secularist. O societate materialista cladita pe bani nu dainuie. Una cladita pe virtute si moralitate da. Suedia a putut, vreme de multe decenii, sa-si permita un stat asistential (“welfare state”). In securitatea nationala ori internationala nu a investiti si nu investeste de fel. O fac altii pentru ea. Nu a participat in al Doilea Razboi Mondial, spre deosebire de restul Europei care nu a avut de ales. Securitatea ei a fost asigurata de restul Europei si de SUA. Taxele care asigura finantarea statului asistential suedez sunt mari, peste 50% din salarii si cresc. Cind nu vor ma fi bani, statul asistential se va prabusi si el. Si asta este inevitabil.
Regretabil insa este ca si Uniunea Europeana promoveaza aceasi mentalitate a statului asistential in restul Europei. Drepturi dar nu obligatii. Dreptul de a primi nu obligatia de a produce. O astfel de societate e o puscarie pentru suflet. Incheiem atentionindu-va ca himera suedeza bintuie si ispiteste ideologic si stinga romana, unii dintre exponentii ei principali, printre ei dl Ion Iliescu, afirmindu-se in favoarea acestui sistem si in Romania. Iar anul trecut dl Victor Ponta a identificat si el in blogul sau socialismul spaniol a lui Zapatero, cel care a instituit casatoriile homosexuale in Spania, ca inspiratie pentru propria lui directie ideologica. Asta ne ingrijoreaza.
Prin coincidenta, in timp ce pregateam materialul de astazi, un cititor ne-a trimis materialul de mai jos privind Suedia si intitulat “Cum statul asistenţial a corupt Suedia”. Este un comentariu lung scris si publicat de un sudez in 2006, un suedez nascut, crescut, si indoctrinat in sistemului social suedez, dar care nu mai crede in el. Bunica lui a fost ultima generatie suedeza care a muncit din greu fara sa cersasca ori sa pretinda drepturi din partea statului. Comentariul a fost pregatit, tradus, si publicat pentru prima data in Romania de colegii nostri de la In Linie Dreapta in ianuarie anul trecut. Le multumim. Materialul fiind lung, noi redam o versiunea mult abreviata.

Cum Statul Asistential a Corupt Suedia
De Per Bylund
Oamenii în vârstă din Suedia spun că a fi suedez înseamnă să îţi procuri singur cele necesare, să ai grijă singur de tine şi să nu devii o povară pe umerii nimănui. Independenţa şi munca grea erau percepute ca fiind trăsăturile unei vieţi decente şi constituiau percepţia comună a moralităţii. Asta se întâmpla acum aproape o sută de ani. Răposată mea bunică obişnuia să spună că ceva nu este în regulă cu lumea. Era mândră că nu a cerut nimănui ajutorul, că a putut mereu să se bazeze pe ea însăşi şi pe soţul ei, mândră că pe parcursul întregii lor vieţi au putut să aibă grijă de familia lor. Sunt bucuros că atunci când a murit, la venerabilă vârstă de 85 de ani, a făcut-o cu demnitatea încă intactă. Nu a fost niciodată o povară.
Bunica mea, născută în 1920, era din ultima generaţie care a avut acea deosebită mândrie personală de deține o moralitate fermă şi adânc înrădăcinată, de a fi suvean în viaţă, de a fi singurul stăpân al soartei tale, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Oamenii generaţiei ei au trecut prin şi au îndurat două războaie mondiale (deşi Suedia nu a participat la nici unul) şi au fost crescuţi de fermieri şi muncitori industriali săraci. Au fost martorii şi forţa motrice din spatele „minunii” suedeze. Moralitatea lor le-a asigurat supravieţuirea în orice condiţii. Dacă se găseau în situaţia de a nu putea trăi de pe urma salariilor lor, ar fi muncit mai mult şi mai tare. Au fost arhitecţii şi muncitorii constructori ai propriei lor vieţi, deşi adesea asta a însemnat muncă grea şi îndurarea unor situaţii aparent lipsite de speranţă. (…)
Totuşi, cumva au căzut pradă promisiunilor politicienilor care doreau să îi ajute pe cei „slabi”, o categorie de oameni ce nu exista atunci. Cine ar fi recunoscut că nu poate avea grijă singur de sine? Dar erau oameni inimoşi şi muncitori şi probabil au crezut că o micuţă contribuţie pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi decât ei era o faptă demnă de un bun samaritean. (…)
Problema este că astfel a fost creat statul asistenţial, iar acesta a schimbat dramatic vieţile oamenilor, afectându-le moralitatea într-un mod fundamental. Poate că ar fi fost un proiect de succes dacă oamenii ar fi continuat să aibă mândria şi moralitatea de a se îngriji singuri şi dacă ar fi cerut ajutorul numai dacă s-ar fi aflat la ananghie. Cu alte cuvinte, adăugarea unei dimensiuni asistenţialiste a statului ar putea funcţiona numai într-o lume ceteris paribus, ceea ce statul asistenţial şi presupune. Dar lumea se află într-o continuă schimbare şi de aceea statul bunăstării cere oamenilor să fie mai puternici şi superiori din punct de vedere moral acelora din societăţile lipsite de stat asistenţial. (…) Moralitatea decentă a dispărut de mult. A fost complet distrusă în mai puţin de două generaţii, prin ajutoare publice şi conceptul de stat asistential. 
 
 
Copiii statului asistenţial 
Copiii generaţiei bunicilor mei, printre care se numără şi părinţii mei, au îmbrăţişat şi au învăţat repede o nouă moralitate bazată pe „drepturi” de asistenţă conferite de sistemul de securitate socială. Dacă vechea generaţie nu accepta dependenţa faţă de alţii (incluzând aici ajutoarele statului asistenţial), ea nu se opunea de principiu trimiterii tinerei generaţii la şcoală spre a fi educată. (…)
Au fost învăţaţi că a fi om înseamnă a avea dreptul de a primi ajutor pentru nevoile tale individuale. Li s-a spus că toţi au dreptul de a primi toate resursele necesare pentru a-şi urma propria fericire şi pe cea a societăţii. În timpul orelor de lucru, toţi trebuie să se bucure de dreptul de a-şi trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie să cîştige două salarii, dar să nu mai aibă destul timp de a-şi creşte copiii. Cel puţin din punct de vedere financiar, oportunităţile pentru „viaţa bună” trebuie să li se fi părut colosale celor din vechile generaţii.
Această nouă moralitate a pătruns în populaţie şi a devenit starea „naturală” a lucrurilor, cel puţin după mintea ei. Această generaţie, născută în cele două sau trei decade de după al doilea război mondial, a devenit foarte diferită din punct de vedere moral şi filosofic de generaţia părinţilor ei. S-a obişnuit cu marea creştere economică de după război (ce se datora neimplicării Suediei) şi cu drepturile asistenţiale tot mai largi ale statului aflat într-o rapidă extindere. (Pentru a susţine expansiunea statului asistenţial şi satisface cererea populară de ajutoare etatiste, guvernul suedez a devalorizat moneda de câteva ori în anii ’70 şi ’80). Efectele pe care creşterea şi intrarea în câmpul muncii a acestei generaţii le-au avut asupra societăţii au fost, în principiu, două: creşterea presiunii populare pentru politici mai progresiste şi eşecul societal, pe scară largă, de a creşte copii independenţi şi morali, capabili de a-şi fi proprii stăpâni în viaţă.
Schimbarea morală şi filosofică ce a avut loc în societate a devenit deja evidentă. Dacă în perioada de început a secolului al XX-lea, social-democraţii, o putere hegemonică în politica suedeză din acel secol (şi nu numai), solicitau reduceri de taxe pentru a elibera muncitorii de o povară inutilă, ulterior s-au transformat rapid într-un partid care îmbrăţişează statul asistenţial şi este în favoarea creşterii taxelor, cerând tot mai multa reformă socială „eliberatoare”. Masele de alegători, copii ai statului asistenţial dependenţi de sistemul lui de gândire, au susţinut creşterea taxelor care au urcat repede la peste 50% din venituri şi au cerut, pe banii contribuabililor, ajutoare sociale pentru a plăti acesta taxe mari şi chiar câştiga ceva în plus.  Pe măsură ce aceşti copii ai statului asistenţial au crescut şi au început să participe la viaţa politică, schimbarea politică a fost semnificativă. Revolta studenţească din 1968, una mai degrabă comunistă, a reprezentat probabil apogeul acestei generaţii radicale ce cerea, prin intermediul redistribuţiei etatiste, tot mai mult pentru sine; studenţii nu şi-au mai asumat nici o răspundere personală pentru vieţile lor, nici nu s-au gândit vreodată să se descurce singuri. „Mă aflu în nevoie”, au spus ei, şi din acea pretenţie au inferat în mod direct că au dreptul de a li se satisface acea nevoie, fie că este vorba de mâncare, un acoperiş deasupra capului sau o nouă maşină. (…)
Cu această generaţie, afirmaţia că producţia precede consumul a fost înlocuită de credinţa în „dreptul” inviolabil şi natural la servicii asistenţiale asigurate de stat. Prin puternicele sindicate muncitoreşti, suedezii ce încasau un salariu primeau măriri salariale, în fiecare an, indiferent de productivitatea reală, şi, în timp, creşterile salariale au devenit parte a normalităţii. Cei care nu le primeau se considerau „pedepsiţi” de angajatorul lor rău şi făceau tot mai multe cereri pentru ajutor legal împotriva angajatorilor. Raţionamentul era acela că un om are „dreptul” de a avea un salariu mai mare în anul viitor, după cum salariul din anul curent trebuie să fie mai bun decât cel din anul precedent.
Această schimbare de percepţie a fost precedată, după cum am văzut, de o schimbare a valorilor. Schimbarea societală a modificat şi condiţiile pentru filosofie şi noi stranii şi distructive teorii au apărut. Copiii acestei generaţii, născuţi în anii ’70, ’80 şi ’90, au avut parte de o creştere „liberă”, bazată pe idealurile anului 1968, adică, în esenţă, de o copilărie „liberă de reguli” şi „liberă de responsabilitate”. Pentru această generaţie, nu există nici o cauzalitate în viaţa socială; orice ai face, nu este răspunderea ta – nici măcar conceperea unui copil. Aşa se prezintă tinerii adulţi din societatea suedeză.
 
 
Nepoţii statului asistenţial
Şi eu însumi sunt parte a acestei a doua generaţii născute cu şi de către statul asistenţial. O diferenţă majoră între generaţia noastră şi cea de dinainte ei este aceea că cei mai mulţi dintre noi nici nu am fost crescuţi de părinţii noştri. Din pruncie, am fost crescuţi de autorităţi în centre de zi, apoi am fost împinşi mai departe şcolilor publice, liceelor publice şi universităţilor publice, pentru ca mai târziu să fim angajaţi în sectorul public, în puternicele sindicate muncitoreşti şi asociaţiile lor educaţionale.
Diferenţa faţă de generaţiile mai în vârstă este evidentă. Din punct de vedere filosofic şi moral, bunicii mei au trăit într-o cu totul altă lume şi părinţii mei încă mai poartă rămăşiţe din „bătrânul” simţ al dreptăţii pe care îl aveau părinţii lor, ca şi percepţia acestora despre bine şi rău. Dacă părinţii generaţiei mele sunt numai parţial mânjiţi, ceea ce este oricum rău, generaţia mea este cu totul dată peste cap. Nefiind crescuţi cu valorile sănătoase ale bunicilor noştri şi având în locul lor pe cele propăvăduite de statul-dădacă, nepoţii statului asistenţial nu au nici cea mai mică înţelegere a problemelor economice. (…)
Toţi ştim ce să credem despre infractori: ei trebuie închişi. Un număr – încă mic, dar în creştere – de tineri din Suedia cere o astfel de sentinţă pentru proprietarii de afaceri care nu doresc să îi angajeze ori pentru oameni mai în vârstă care ocupă slujbele pe care şi le doresc. Există o „nevoie” pentru o legislaţie mai progresistă. (…)
Ceea ce ne arată că singura modalitate cunoscută de a crea slujbe pentru tineri este aceea de a-i „uşura” de ele pe cei mai în vârstă; posturile sunt puţine şi şomajul e în ascensiune, chiar dacă cererea de bunuri şi servicii se află în creştere. Statul asistenţial creează probleme şi conflicte pe mai multe nivele, obligându-i pe oameni să intre în competiţie pentru o parte dintr-un avut obştesc tot mai mic. Soluţia? Mai multă reglementare şi mai puţină prosperitate. Asta se întâmplă atunci când nevoia şi dorinţa înlocuiesc meritul şi experienţa atât în moralitatea publică, cât şi în cea privată. (…)
 
 
Cerând răspundere socială
Prin urmare, cei mai mulţi bătrâni din Suedia fie trăiesc singuri şi deprimaţi, aşteptând să îi ia moartea, fie au fost internaţi în instituţii colective publice ce oferă, spre a uşura povara tinerelor generaţii muncitoare, supraveghere permanentă. Unii dintre ei îşi văd nepoţii şi rudele de Crăciun, timp de o oră sau două, atunci când familiile fac un efort să îşi viziteze „problemele”.
Dar bătrânii nu sunt singurii care se găsesc la periferia societăţii asistenţiale atunci când statul se ocupă de populaţia din câmpul muncii. În aceeaşi situaţie află cei tineri care, în loc să fie crescuţi şi educaţi de părinţii lor, sunt de asemenea livraţi statului.
Mama mea, o profesoară de liceu, a fost nevoită să facă faţă cererilor părinţilor elevilor săi ca ea să facă „ceva” în legătură cu situaţia lor familială stresantă. Din moment ce au pierdut „prea mulţi ani” avându-i în grijă, părinţii au cerut ca „societatea” să îşi asume răspunderea pentru creşterea copiilor lor. (A-i avea grijă înseamnă, de obicei, că îi lăsau la centrul de zi la 7 dimineaţa şi îi mai luau la 6 seara). (…)
Pentru ca populaţia adultă să muncească şi să creeze averea ce poate fi taxată (prezenta rată de taxare pentru câştigătorii de venituri mici este de aproximativ 65%), statul asistenţial suedez lansează, în continuu, programe progresiste care să îi apere de incidente şi probleme. Libertatea asistenţialistă este o viaţă creată de statul asistenţial, una liberă de griji, de răspundere şi abundentă în ajutoare.
Ceea ce vedem astăzi în Suedia este consecinţa logică a statului asistenţial: când se acordă ajutoare şi se elimină răspunderea individuală pentru acţiunile proprii, este creat un nou tip de om – cel imatur, iresponsabil şi dependent. Ca efect, ceea ce a creat statul asistenţial este o populaţie ce este, din punct de vedere psihologic şi moral, una de copii – după cum părinţii care nu permit niciodată copiilor lor să se confrunte cu probleme, să îşi asume răspunderea şi să vină singuri cu soluţii, îşi fac odraselele să fie nevoiaşe, răsfăţate şi cu totul revendicative.
Analogia cu copiii răsfăţaţi se dovedeşte a fi adevărată în viaţa de toate zilele a celor ce muncesc în sectorul public şi au de a face cu cererile populaţiei. Am aflat că nu este ieşit din comun ca părinţi tineri să dojenească profesorii pentru că temele sunt o presiune „inutilă”asupra celor mici. Copii au dreptul la cunoaştere, dar se pare că, din moment ce cunoaşterea presupune studiu şi efort, ei nu trebuie expuşi la ea. Rolul profesorilor este acela de a furniza copiilor cunoştinţe pe care să le poată consuma fără să reflecteze ori să se gândească asupra lor (sau măcar să le studieze). A face ceva tu însuţi este „opresiv”. Ceva „necesar”, chiar şi un efect al legilor naturii, este cu totul nedrept şi constituie o încălcare a dreptului cuiva de a duce o viaţă lipsită de griji. Natura însăşi, împreună cu legile ei, devine o „povară”.
 
 
Economia dependenţei
Poate că această mentalitate explică popularitatea în creştere a teoriilor anti-realitate precum scepticismul şi postmodernismul, teorii pentru care nimic nu poate fi luat ca fiind ceea ce este. Logica, se spune, este doar o construcţie socială care nu are nici o legătură cu realitatea sau lumea (dacă ea există cu adevărat). Aceste teorii sunt minunate pentru că nu pot fi vreodată dovedite sau contrazise. Orice ai spune, niciodată nu trebuie să îţi asumi răspunderea pentru afirmaţia ta: nimeni nu îţi poate verifica teoria, nimeni nu o poate critica sau chiar folosi. Ea este a ta, există numai pentru tine şi este adevărată numai pentru tine. Utilitatea unei asemenea teorii trebuie să fie evidentă. Tot evident trebuie să fie şi că promotorii acestor teorii iau anumite lucruri, precum existenţa, ca fiind de la sine înţelese – niciodată nu îşi trăiesc viaţa bazându-se pe îndoială şi „cunoaşterea” că nu există nimic ce poate fi ştiut, că nimicul este ceea ce pare a fi, dar se pare că ăsta este farmecul unei asemenea atitudini. (…)
Din perspectiva unui privitor de pe margine, după cum mă consider, toată nebunia asta are un sens: învăţându-i pe oameni că nu trebuie să îşi facă griji despre consecinţele acţiunilor lor, îi transformă în subiecţi voluntar dependenţi. Statul asistenţial a creat monştrii egoişti despre care spunea că ne va salva prin acordarea tuturor cetăţenilor a privilegiilor şi ajutoarelor pentru care nu va plăti „nimeni”. (…)
Această nouă moralitate este opusul limpede al generaţiei bunicilor mei. Este o moralitate ce susţine că independenţa poate fi obţinută prin cedarea altora a răspunderii şi că libertatea poate fi atinsă prin înrobirea ta şi a altora. Rezultatul acestei moralităţi degenerate este, la nivel social sau societal, dezastruoas din punct de vedere economic, social, psihologic şi filosofic.
Dar, pentru multe mii de suedezi, ea este şi o tragedie personală. Fără răspunderea personală pentru acţiunile şi alegerile lor, oamenii par incapabili să se bucure de viaţă; fără a-ţi putea controla viaţa, este imposibil să simţi mândrie şi independenţă. Statul asistenţial a creat un popor dependent, cu totul incapabil de a afla ceva de valoare în viaţă; în loc, el a devenit incapabil de sentimente specific umane precum mândria, onoarea şi empatia. Acestea, împreună cu mijloacele de a da un sens vieţii, au fost preluate de statul asistenţial.
Poate că asta explică de ce o parte atât de mare din populaţia tânără consumă medicamente antidepresive fără de care se află în imposibilitatea de a mai funcţiona normal în situaţiile sociale si se presupune că asta explică de ce este în creştere dramatică numărul de sinucideri din rândul celor foarte tineri care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii (numărul total al sinuciderilor este aproximativ acelaşi). Chiar şi aşa, oamenii sunt cu totul incapabili să vadă problema ori să găsească o soluţie. Asemenea copiilor răsfăţaţi, ei cer „ajutorul” statului. Asta bunica mea nu ar fi înţeles-o niciodată. Odihnească-se-n pace.
Sursa Coja Ion

Într-o localitate din Munţii Pamir se vorbeşte limba română


Întâmplarea de mai jos mi-a fost povestită de un scriitor tadjic, acum vreo zece ani. Mi s-a părut instructivă prin ingeniozitatea de care dă, câteodată, dovadă basarabeanul nostru când e pus în condiţii-limită.
În primii ani de după război, un compatriot de-al nostru, ca să scape de deportare, a fugit în... chiar locurile către care erau deportaţi unii dintre consângenii săi.
Adică nu chiar acolo, dar cam încolo. S-a ascuns în nişte munţi de la celălalt capăt al fostei URSS, undeva aproape de frontiera cu Afganistanul, într-un aul din Badahşanul-de-Munte al Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba franceză.
Aulul era mic, situat între două prăpăstii de munte, rar cine ajungea în acel sătuc, rar cine pleca din el.
Până aici nimic prea neobişnuit. Au mai fost cazuri din acestea.
Şi cu estonieni sau armeni care s-au ascuns în colhozurile basarabene şi cu basarabeni care s-au ascuns în închisorile din Siberia.
Dar inventivitatea acestora păleşte pe lângă cea a eroului nostru.
S-a întâmplat ca în toiul restructurării un tadjic sau o tadjică din acel cătun să coboare – cu „parașuta"?!, cu funiile unor salvamontişti?!, cu ajutorul alpiniştilor?! – ca să-şi încerce puterile ca să intre şi el (sau ea) la o instituţie de învățământ, unde urma să susţină şi examen la limba franceză.
Dar, spre stupefacția membrilor comisiei de examinare, deşi aceştia erau mari specialişti în studiul limbii franceze, nici unul dintre ei n-a priceput nici o iotă din ce le vorbea în franceză candidatul. Fostul elev, cel mai bun la obiectul respectiv din acea şcoală, a rămas şi el foarte surprins că aceştia nu-l înțelegeau.
Alertată, comisia a anunţat pe dată ministerul, iar Ministerul Învățământului din Tadjikistan a trimis o inspecţie să vadă ce fel de franceză se predă acolo în aulul cela din creierul munţilor, de n-o poate pricepe nici un specialist.
Ajunşi la faţa locului, membrii comisiei au constatat cu stupoare că mai bine de patruzeci de ani, în loc de limba franceză, basarabeanul nostru le predase mai multor generaţii de tadjici limba... română. Cu atât mai mult, le-a recunoscut membrilor înaltei comisii, de-acum bătrnul profesor, că o alta el nici nu cunoaşte.
Până la urmă comisia a fost de acord cu argumentele că şi limba română e o limbă străină, că şi ea e una de proveniență latină, că şi limba română e frumoasă (concetăţeanul nostru exemplificând, bănuim, cu strofe din „Mioriţa" sau „Luceafărul"), că şi ea poate fi vorbită în nişte ţări din lume ş.a.m.d.
Comisia a dat până la urmă a lehamite din mână şi – cum profesorul era prea bătrân şi-l iubea tot aulul, ca să-l pedepsească prea aspru – i-a permis s-o predea mai departe, până va sosi în localitate un specialist de adevărată franceză, cu o singură condiţie – să nu-i mai spună limbii predate de el „franceză", ci română...
Astfel, în cataloagele acelei şcoli – unica în Tadjikistan, dar bănuim şi-n toată Asia Mijlocie – la capitolul „limba străină" e trecută „limba română", iar mulţi dintre maturii care țin în mâini atestatele acelor fii şi fiice de tadjici se întreabă poate în gândul lor: la ce le-o fi trebuind acestora limba română şi unde o vor putea aplica aceştia vreodată în viaţa lor de tadjici?!
Mi s-a mai povestit că – aşa cum în acea fostă republică sovietică începuse imediat după aceea şi un război fratricid, care mai continuă – autorităţile au şi uitat în curând de „profesorul" basarabean, un alt profesor de „limbi străine" Ministerul de la Dușanbe şi aşa n-a mai expediat în sătucul din vârful Pamirului, acesta predând în continuare limba română acelor tadjico-persani. Cum domnul profesor a fost unul bun, dar şi exigent –neposedând suficient de bine nici tadjica, nici rusa, a comunicat cu mai multe generații de elevi deveniţi ulterior părinţi şi bunici doar în „franceza" lui –, tot aulul cela de lângă Afganistan vorbeşte două limbi: tadjica şi româna.
Iar când a aflat că ministerul intenționează să le trimită un alt profesor, mai tânăr, cu o altfel de „franceză" „adevărată", satul a expediat pe dată o scrisoare de protest la Dușanbe, menționând că el nu doreşte o altă franceză, că el s-a obişnuit cu aceasta vorbită de „efendi învățător" şi pe care locuitorii lui – fiind elevi sârguincioși la vremea lor – o cunosc suficient ca să-și poată ajuta copiii sau nepoții să-şi facă temele pentru acasă, fiind şi prea bătrâni ca s-o ia de la capăt.
Undeva prin Pamir, munţii cei mai înalţi din Asia, cărora li se mai spune şi „acoperişul lumii", se află un aul mic, pierdut între pietre, care vorbeşte româneşte.
Atunci când Basarabia – aşa cum visează azi Voroninii, Mişinii, Ostapciucii, Ţaranovii, Potlogariovii şi alţi jalnici trecători prin istoria noastră – nu va mai vorbi româneşte, Dumnezeu, sunt sigur de acest lucru, va putea reconstitui limba română cu ajutorul copiilor acelui sătuc din Munţii Pamir, de deasupra lumii, care o vorbesc cu mai mult drag şi cu mai mult respect decât cei care opt ani au condus Republica Moldova ca pe o ţară duşmană, precum cotropitorii nemiloşi, care îngenunchind o ţară aveau un singur scop: cum să o distrugă în aşa fel încât aceasta să nu-şi mai revină niciodată.
Sursa Cotidianul

Stramosii

Stramosii