CÂTEVA PRECIZĂRI CU PRIVIRE LA PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME PENTRU SOLARII

Dr. Victor Lăcătuş, 
Director Ştiiţific, ICDLF Vidra
Legumicultorii care au semănat tomatele mai devreme, unii chiar la sfârşitul lui decembrie începutul lui ianuarie, şi care au început, sau se pregătesc să înceapă repicatul, vor trebui să fie extrem de atenţi cu regimul termic. Acesta va trebui să fie mai redus cu câteva grade pentru a nu favoriza oncreştere vegetativă şi mai ales pentru a limita alungirea plantelor.

Reamintesc faptul că această alungire este favorizată şi de nebulozitatea accentuată, dar şi de reducerea cantităţii de lumină datorită măsurilor şi mijloacelor pe care le folosim pentru protejarea plantelor faţă de frigul de afară. Nu de puţine ori plantele sunt acoperite de treirânduri de folie: primul sub forma unor tunele joase, al doilea la dolie sub forma unui ecran şi în fine ultimul, folia de acoperire propriu zisă a solarului. Referitor la regimul termic din perioada de produs răsad de tomate, fac câteva precizări. Pentru germinaţia optimă a seminţelor se asigură o temperatură de 20 – 22 °C. După germinare, temperatura se scade la 17 – 18 °C, dacă lumina este favorabilă, sau la 13 -15 °C, dacă lumina este nefavorabilă. După repicare, din nou se creşte temperatura la 20 – 22 °C, timp de 3-4 zile, după care se revine la temperatura de 17 – 18 °C. Foarte important este ca după apariţia celei de a doua frunze adevărate, timp de 2-3 zile, temperatura să se reducă la 8 – 10 °C ceea ce va favoriza inducerea primei inflorescenţe mai devreme, adică după mai puţine frunze şi a unui număr mai mare de flori în prima inflorescenţă, adeseori datorită ramificării acesteia. Din păcate acest „joc” al temperaturilor este destul de dificil de realizat de marea majoritate a legumicultorilor, atât datorită sistemului tradiţional în care se produce de regulă răsadul la noi cât şi a momentului în care se face repicatul. Momentul optim pentru repicare este cel în aşa zisa fază „de cruciuliţă”, adică după formarea primei perechi de frunze adevărate. Temperatura în zona sistemului radicular trebuie să fie de 18 – 20 °C şi nu mai redusă de 12 °C. În caz contrar absorbţia unor elemente minerale va fi redusă semnificativ. Cel mai afectat element în condiţii de temperaturi scăzute este fosforul. Absorbţia acestuia se poate reduce şi cu peste 70 %, conducând la deficit de fosfor, ceea ce va însemna un sistem radicular slab dezvoltat, dar mai ales o stare energetică deficitară a întregii plante. Să nu uităm că fosforul este principalul transportor de energie al plantei. Simtomele vizibile care apar în cazul temperaturilor mai scăzute faţă de optim, sunt pe frunze.Acestea capătă o culoare violacee, mai ales pe partea inferioara, semn al unei absorbţii deficitare a fosforului. Folosirea în acest caz a unor îngrăşăminte foliare complexe, bogate în acest element, cum arfi FOLIMAX0,3 % este foarte benefică. Fenomenul este amplificat în cazul în care amestecul nutritiv este unul clasic, pe bază de pământ de ţelină, mraniţă şi nisip. Acest amestec este de regulă mai rece şi are un conţinut scăzut de fosfor hidrosolubil, mai ales dacă nu s-a adăugat superfosfat sau un îngrăşământ complex bogat în fosfor, pe bază de fosfat mono sau diamoniacal, sau fosfat de potasiu sau chiar acid fosforic.

Buna asigurare cu fosfor a plantelor legumicole, favorizează:
– un sistem radicular bine dezvoltat;
 o mai bună lăstărire;
 prelungeşte vegetaţia;
 creşterea numărului de flori şi procentul de legare a acestora;
 creşterea timpurietăţii;
 scăderea sensibilităţii plantelor la: Alternaria, Botrytis, Fusarium, Erwinia, Phytophtora;
Şi cultivatorii care au ales turba ca substrat pentru producerea răsadurilor pot avea probleme, dacă au semănat sau repicat mai devreme. Printre multiplele avantaje pe care le are acest substrat, se numără şi acela că permite plantelor un ritm mai accentuat de creştere. Deci ar trebui să semănăm mai târziu cu cca două săptămâni. Realizăm în acest fel şi o
importantă economie de energie. Sau, ce am dat în plus, ca bani, pentru procurarea turbei, recuperăm printr-un consum mai mic de energie pentru încălzit. Dar rămân celelalte avantaje, printre care lipsa agenţilor patogeni şi a seminţelor de buruieni, o bună capacitate de reţinere a apei ş.a.
Atenţie la tipul de turbă pe care îl folosim! În general, pe piaţă sunt două tipuri: pentru semănat şi pentru repicat. Cel pentru semănat, mult mai fin mărunţit, are o rezervă de elemente nutritive mai mică.
Asta înseamnă că dacă prelungim momentul repicării, plantele nu vor mai avea suficientă hrană şi vor dezvolta o culoare verde gălbui. În acest caz va trebui intervenit cu îngrăşăminte foliare complexe, cu macro şi micro elemente, aminoacizi şi alte substanţe bioactive, de genul FOLIMAX 0,3 – 0,5 %.Aceste intervenţii se vor face şi în cazul folosirii unei turbe adecvate, specială pentru repicare, dacă se prelungeşte perioada de producere a răsadului cu mult peste cea optimă. De exemplu pentru tomate, vârsta optimă este de 45-55 de zile. Ea poate să crească la 65 de zile, dacă se folosesc ghivece mai mari pentru repicat şi dacă se efectuiază 1-2 răriri a răsadurilor, adică o scădere a desimii plantelor pe m2, pentru a evita alungirea acestora.
Referitor la agenţii patogeni, atenţie la ciupercile de sol care sunt favorizate de temperaturile scăzute şi de umiditatea relativă ridicată a aerului. Este vorba de Pythium debaryanum, Rhizoctonia solani şi Fusarium spp., care provoacă aşa numita „cădere” a plantulelor de tomate, ardei, pătlăgele vinete, castraveţi, pepeni galbeni, varză, conopidă şi salată. De aceea recomand ca ori de câte ori condiţiile de mediu permit, să se aerisească răsadniţa sau solarul răsadniţă. Concomitent se vor efectua tratamente preventive cu Previcur sauProplant 0,15 %, sauPrevicurEnergy 0,1 %, sau Folpan, sau Merpan 0,15 %. Prevenirea alungirii plantelor se poate face cu un produs pe bază de Cycocel, 0,1-0,15 %. Tratamentul se aplică începând din faza de 2-3 perechi de frunze adevărate. Un efectretardant îl are şi apliarea unui tratament cu zeamă bordeleză. Atenţie la temparatura apei cu care se realizează soluţiile de tratament. Aceasta nu trebuie sa fie mai mică de 15 °C şi mai mare de 25 °C. Deasemenea este bine ca înainte de efectuarea tratamentelor cu 24-48 de ore, plantele să nu se ude. Referitor la udarea răsadurilor în această perioadă, în condiţii de temperaturi mai scăzute, normele vorfi mai mici la intervale ceva mai mari, pentru a se evita excesul de umiditate.Aceşti doi parametri sunt în funcţie de componentele amestecului nutritiv, de caracteristicile hidrofizice ale acestuia, adică de capacitatea de reţinere a apei.

Sursa informatii-agrorurale

Scrisoare din partea unui francez către ţăranii români care vor fi împiedicaţi să-şi mulgă vacile manual, 2007

Am aflat nu demult că se desfăşoară în acest moment la voi o dezbatere în ce priveşte aplicarea legislaţiei europene care va interzice ţăranilor români mulgerea manuală a vacilor şi îi va constrânge să folosească aparate automate dacă vor să obţină autorizaţia de a-şi vinde laptele şi derivatele lui. Partizanii aparatelor automate au mai ales interesul, ni se spune, de a asigura o calitate perfectă a laptelui, înlăturând bacteriile şi viruşii care ar putea să i se adauge prin mulgerea manuală şi de a suprima astfel orice risc de îmbolnăvire pentru consumator. Se pretinde astfel ca aplicarea reglementării europene va reprezenta un pas suplimentar în alinierea României la normele moderne care domnesc în Vest : un ţăran care mulge vaca cu mâna, ce arhaism ! E uşor de văzut că în imaginarul acestor progresişti se profilează tot scandalul secolelor trecute cu modurile lor rudimentare de viaţă, cu sărăcia lor revoltătoare şi cu obscurantismul celor ce se ataşează cu încăpăţânare la obiceiurile lor străvechi. 

Prieteni români, vă scriu pentru a vă spune că în Franţa a avut loc acum câteva decenii acest tip de dezbatere  asupra acestui subiect şi a altora legate de viaţa la ţară : generalizarea maşinilor de muls în fermele franţuzeşti care dateaza din anii ’60 a precedat supunerea agriculturii franţuzeşti la politica agricolă europeană. Începând cu această epocă, noi francezii am văzut efectele procesului de modernizare în care sunteţi angajaţi azi şi rezultatele acestor reglementari care vă sunt impuse. De aceea, aş vrea să vă avertizez despre ceea se ascunde în spatele acestei legi simple, aparent nesemnificative, care interzice mulgerea manuală a vacilor. Trebuie să înţelegeţi că avertismentul meu nu vine dintr-o superioritate pe care ne-ar da-o progresul tehnic şi economic sau dintr-o înţelegere mai fină a cursului istoriei. Din punctul acesta de vedere voi ne sunteti mai degrabă superiori – voi sau cel puţin aceia dintre voi care se încăpăţânează să refuze « dezvoltarea », « progresul » şi invenţiile de tipul acestor faimoase mulgătoare automate.

De fapt, pentru toţi cei care vor să-şi vândă producţia de lapte, această regulă europeană semnifică cumpărarea obligatorie a maşinilor de muls, ceea ce va provoca dispariţia, în termen mai lung sau mai scurt, a ţăranilor săraci care nu vor putea asuma costul acestui echipament şi al întreţinerii lui. Cei care vor putea să o facă vor fi aduşi pe terenul unei agriculturi productiviste aflate atât sub jugul reînnoirii tehnologice şi a politicilor agricole UE, cât şi sub acela al diverselor stimulări finaciare (subvenţii europene, vânzarea producţiei către industria agro-alimentară). Care va fi rezultatul ? Mari exploatări agricole mecanizate şi specializate. Dacă o gospodărie produce astăzi nu doar lapte ci şi unt, brânză şi smântână (fără să mai vorbim de legume, ouă şi carne), deîndată ce se va transforma în uzină agricolă, ea nu va mai produce decât lapte, dar în cantităţi mari, care va fi vândut unor firme care se vor ocupa să îl transforme în alte produse derivate.

Este comic că aceasta schimbare va avea loc în numele sănătăţii publice, urmând ideea că, dacă producţia de lapte într-o gospodărie nu respectă regulile de igienă cele mai elementare, industria este, în ceea ce o priveşte, absolut curată – asta ştim cu toţii mult prea bine. Ceea ce veţi vedea însă pe piaţă – ceea ce vedeţi deja – sunt produse lactate mult mai nocive decât vor fi fost vreodată produsele unei gospodării, produse poluate şi falsificate în funcţie de interesele economice ale unei industrii agro-alimentare devenite atotputernică. Concentraţia în număr mare a animalelor în grajdurile gigantice ale gospodăriilor devenite ferme agricole constituie de fapt un teren favorabil pentru apariţia şi propagarea rapidă a epidemiilor : pentru a le face faţă se vor folosi antibiotice care vor trece astfel în lapte, apoi în alimentaţia populaţiei, contribuind astfel la apariţia microbilor ce rezistă tuturor tratamentelor cunoscute. Obiceiul de a folosi produse farmaceutice fiind adoptat, agricultorii vor fi mai puţin reticenţi în a dopa legal sau ilegal animalele, pentru a le face mai productive şi pentru a-şi mari beneficiile : activatori de creştere, cocktailuri de anabolizante şi de antibiotice, hormoni sexuali de sinteză, iată câteva produse folosite în acest scop şi care vor provoca în rândul consumatorilor boli de toate felurile, dintre care cel mai adesea cancerul. Bineînteles cancerul, la fel ca şi diversele probleme ale sistemului nervos (Alzheimer, Parkinson etc.), sunt provocate şi de pesticidele folosite pentru cultivarea pamântului. Împrăştiate de vânt şi păscute de vaci, ele îşi vor lăsa urmele pâna în laptele lor. Printre cauzele acestor boli nu vor trebui ignorate nici făinurile animale care vor fi în mod cert introduse în alimentaţia bovinelor pentru că sunt mai ieftine decât cerealele şi decât furajele şi pentru că supraabundenţa lor artificială în proteine stimulează producţia de lapte. Pentru a obţine un tablou complet pe plan sanitar, mai rămâne de amintit doar poluarea laptelui cu substanţele toxice folosite în industrie în momentul când va fi extras, înmagazinat, transportat, transformat şi condiţionat. În fine, laptele se va degrada din punct de vedere nutritiv şi gustativ, o degradare asemănatoare cu aceea prin care trec toate bunurile a căror fabricare a fost mecanizată şi standardizată (legume fără gust, carne denaturată, vin amestecat cu alte produse, mobile făcute din imitaţie din lemn, haine uzate repede etc.). Ba mai rău : restructurarea economiei agrare româneşti după modelul tehnicist şi productivist va avea ca urmare dificultatea şi aproape imposibilitatea de a obţine lapte – şi în mod general mâncare – care să nu fie atins de manipulările industriei agro-alimentare, pe când astăzi, precum ştiţi, o bună parte dintre români pot să cumpere ieftin produse autentice ce vin din agricultura ţărănească. Este exact ceea ce s-a întâmplat în Franţa şi în Europa şi ceea ce a început de fapt şi în România.

Aceasta măsură care interzice mulgerea manuală a vacilor trebuie aşezată în cadrul mai general al industrializării agriculturii, cu tot ce înseamnă ea pentru mediul natural şi pe plan uman. Este vorba despre o industrializare care are ca urmare sărăcirea pământului prin exploatarea intensivă, poluarea apelor, dispariţia unor specii animale şi vegetale considerate neexploatabile sau nerentabile şi, în fine, transformarea destructivă a peisajelor şi a condiţiilor climatice care contribuie astfel la catastrofe care ne sunt prezentate în mod abuziv ca şi « naturale » : furtuni, secete, indundaţii, dereglări ale ritmicităţii anotimpurilor, etc. Pe plan uman industrializarea agriculturii nu presupune nimic altceva decât eradicarea programată a civilizaţiei ţărăneşti. Căci ea va aduce ruinarea a mii de ţărani ce nu vor putea să-şi modernizeze gospodăriile şi să trăiască din vânzarea propriei lor producţii pe piaţa modernă. Ea presupune un exod rural masiv, individualizarea raporturilor sociale şi diluarea legăturilor de familie. Ceea ce înseamnă golirea satelor, copiii familiilor ţărăneşti, cuceriţi de falsele reprezentaţii ale modului de viaţă orăşenesc şi consumerist , visând să devină burghezi la oraş şi regăsindu-se muncitori la periferia acestora. Industrializarea înseamnă şi concurenţa fiecăruia cu toată lumea, dependenţa mărită faţă de sistemul financiar (bănci, credite, datorii) şi faţă de tehnologiile tot mai complexe şi mai scumpe (instrumente-maşini, îngrăşăminte şi tratamente chimice, informatizarea gestiunii de stockuri, etc.).

Aceasta dispariţie a ţărănimii nu e un accident al istoriei, ci o politică planificată la scară europeană şi mondială de către elitele politice, conducătorii marilor firme chimice şi agro-alimentare şi experţii lor de toate felurile. Se vizează astfel o pricepere ţărănească, această lungă ştiinţă intuitivă şi lipsită de concepte care este înţelepciunea ţăranului; în fapt este vorba despre o etică, cea a lucrului bine făcut şi a cunoaşterii legilor naturii. Se vizează astfel un mediu de viaţă, cel al satului şi al peisajului său înconjurător; o cultură populară care se exprimă în artizanat, în obiceiuri, în tradiţiile orale şi în dialecte. Se vizează, în sfârşit, o economie bazată pe autosuficienţa tehnică şi alimentară a comunităţii rurale şi deci pe cea mai mare autonomie posibilă.

Odată cu decăderea ţărănimii tocmai această autonomie este sortită dispariţiei: producţia şi întreţinerea vieţii sunt încredinţate unui sistem economic şi tehnologic mondializat, incontrolabil din punct de vedere material. În faţa acestei deposedări, în faţa maşinismului genralizat nu este încă poate prea târziu pentru a cultiva din nou marile virtuţi ale ţărănimii : spiritul de independenţă, gustul pentru simplitate, întrajutorarea şi suveranitatea comunităţii asupra propriilor ei condiţii de existenţă.

Nu e prea târziu, căci ţărănimea care agonizează la noi am văzut-o la voi încă în viaţă. Bărbaţii îmbrăcaţi cu haine simple, purtând o şapcă ponosită, femeile în fusta cu şorţ negru şi cu batic pe cap, aceşti oameni al căror corp solid şi obosit se sprijină pe lume cu încredere, îi cunosc prea bine: bunicii mei erau ca şi ei; moştenirea graiului lor, a gesturilor şi a valorilor lor o recunosc în graiul, gesturile şi valorile părinţilor mei. În Franta, poporul este bolnav, bolnav pentru a fi dorit să-şi uite trecutul ţărănesc; mai întâi părăsindu-l pentru uzine şi pentru condiţia muncitorească ; apoi, acum, imaginându-se ca şi „clasă mijlocie”, mica burghezie modernă care aleargă după bani, dupa semne materiale de reuşită profesională, după timpul pe care societatea actuală i-l fură neîncetat. Fiecare se simte în mod confuz vinovat de a fi acceptat falsa civilizaţie a industriei, a statului şi a banilor, de a fi lăsat după sine viaţa la ţară şi bogăţiile ei adevărate. Dar această populaţie ţărănească este încă vie la voi – este încă vieîn voi : nu am văzut-o doar la ţară şi în sate; am văzut-o în oraşele voastre. Îmbrăcase hainele studentului, ale profesorului, ale muncitorului sau ale şomerului, dar în fond tot ea vorbea, gândea şi judeca. În ea, în voi trebuie să aveţi încredere pentru a opri acest proces de fărâmiţare a civilizaţiei ţărăneşti, acest proces de industrializare masivă a modurilor de viaţă, al felului de a gândi, care ia oamenilor orice autonomie, orice singularitate.

Va trebui, poate, să aibă loc într-o zi un alt fel de revoluţie, o revoluţie care să dea înapoi oamenilor simpli, oamenilor de rând, puterea asupra propriei lor vieţi, o revoluţie care ar viza descompunerea acestor sisteme hegemonice de tipul industriei şi al statului. Intre timp, trebuie însă să refuzaţi această ideologie progresistă care susţine că orice inovaţie tehnologică este în mod necesar şi un progres social sau moral. Nu vă încredeţi în această fascinaţie pentru Europa, pentru mândria de a fi european care abia reuşeşte să ascundă această „voinţă anxioasă de a se uniformiza”  pe care Pasolini o reproşa la vremea lui italienilor care tocmai se adaptaseră la ideologia europeană a societăţii de consum. Nu visaţi nici la mitul unei Naţiuni române înrădăcinate în era pre-industrială : naţiunea româna înţeleasă ca loc mistic şi comunitate imaginară nu va înlocui niciodată pământul şi comunitatea reală; problema ţărănească este universală, ea trece dincolo de naţiuni şi nu cunoaşte decât particularităţile ragionale. Menţineţi şi restabiliţi, în orice loc şi cu orice ocazie, aceste legături directe între productorii de la sat şi consumatorii de la oraş, care nu sunt sub controlul statului, care scurt-circuitează raporturile mercantile determinate de marea industrie, şi care au aprovizionat întotdeauna populaţia cu bunuri de primă necesitate, chiar şi în sânul crizelor celor mai grave. Menţineti vie marea tradiţie ţărănească, prezervaţi satele, peisajele şi cultura populară – dar nu ca muzeu, ci în act, în practica cotidiană, în căldura prieteniei şi a stimei reciproce. Transmiteţi cât mai departe bogăţia cunoştinţelor tehnice, agricole şi culinare, botanice şi medicinale acumulate de secole de civilizaţia ţărănească. Nu e vorba de a reveni la o pretinsa vârsta de aur a omenirii; e vorba de a instaura un raport nou între oraşe şi sate, care să întrerupă distrugerea lor comună atât pe plan material cât şi pe plan cultural şi care să permită fiecaruia dintre noi să regăsească condiţiile prealabile pentru construcţia unei societăţi autonome capabile să-şi domine tehnica şi economia.

Prieteni români, sunteţi cunoscuţi pentru capacitatea voastră de a vă ţine deoparte de determinările aprige ale istoriei, de a „boicota istoria” cum scrie undeva filosoful Lucian Blaga. Dacă mişcarea istoriei trebuie să fie ghidată de dezvoltarea economiei de piaţă şi a tehnologiilor ei atunci da, rămâneţi fideli vouă înşivă şi boicotaţi istoria!

Patrick Marcolini (traducere în limba româna Delia Popa)

Sursa sniadecki

Idolul banului a distrus economia şi demnitatea omului: discursul neprevăzut al Papei Francisc la întâlnirea cu muncitorii şi şomerii din Cagliari

RV 22 sep 2013.
Vizita Papei Francisc în Sardinia a început, aşa cum s-a spus, cu o întâlnire care în câteva minute a catalizat atenţia agenţiilor de presă din lumea întreagă: a fost întâlnirea Papei cu muncitorii, şomerii şi întreprinzătorii din Sardinia.

La doar câteva zeci de minute după sosirea pe aeroportul din Cagliari, Sfântul Părinte a mers în Piaţa Yenne, unde era aşteptat de cel puţin 20 de mii de oameni, cei mai mulţi şomeri. Întâlnirea a început cu mărturiile muncitorilor aflaţi în şomaj tehnic.

Cuvintele unui tânăr care şi-a pierdut locul de muncă au dat peste cap organizarea acestui moment delicat al vizitei. Să ascultăm mărturia tânărului din Sardinia:
● „Urmările cele mai grele provocate de lipsa locurilor de muncă se răsfrâng asupra familiilor. Deseori, dispersarea soţilor şi greutăţile din relaţia cu fiii sunt consecinţele gravei crize de pe piaţa locurilor de muncă, în care din nefericire suntem implicaţi. Papa Francisc, eşti «tată» pentru noi toţi, nu lăsa ca turma ce ţi-a fost încredinţată să fie împrăştiată şi sfâşiată de răutatea acestui lup, care este lipsa de speranţă, un lup care înghite chiar şi vieţile noastre. Nu ne lăsa singuri!”

Mărturia tânărului şomer a lăsat în inima Sf. Părinte o impresie atât de puternică încât Papa a renunţat la discursul pregătit, pe care l-a înmânat succesiv arhiepiscopului de Cagliari. Pontiful a început să vorbească liber despre demnitatea muncii şi centralitatea omului în economie. Întorcându-se cu memoria la locurile natale, pe când tatăl său s-a mutat cu familia în Argentina, Papa Francisc a spus că au cunoscut în familie suferinţele crizei din anii ’30 ai secolului trecut:
● „Au pierdut totul! Nu găseau de muncă! Am auzit şi eu, în copilărie, vorbindu-se în casă de aceste vremuri. Eu nu le-am văzut, încă nu mă născusem, dar am simţit în casă această suferinţă, am auzit vorbindu-se de această suferinţă. Ştiu bine ce înseamnă şi trebuie să vă spun: «Curaj!»”

Dar, a reluat Pontiful, „sunt conştient că trebuie să fac orice pentru ca acest cuvânt – «curaj» – să nu fie doar un cuvânt frumos, spus în trecere. Să nu fie doar zâmbetul unui funcţionar cordial, un funcţionar al Bisericii care vine şi vă spune «Curaj!». Nu vreau să fie astfel! Aş vrea ca acest curaj să vină din interior şi mă ajute să fac tot posibilul ca păstor, ca om!”.

Sfântul Părinte a spus că ne aflăm în faţa unei provocări istorice, la care se poate răspunde numai prin „solidaritate şi inteligenţă”. Apoi a remarcat că primele două vizite în Italia, mai întâi în Lampedusa iar acum în Sardinia, au avut ca destinaţie câte o insulă. „În prima vizită”, a spus Papa, „am văzut suferinţa atâtor oameni care, riscându-şi viaţa, erau în căutare de demnitate, pâine şi sănătate. Erau refugiaţii”. Atunci, a continuat, „am văzut şi răspunsul Lampedusei, care deşi este o insulă, nu acceptat să se izoleze şi a continuat să-i primească pe refugiaţi. Acest fapt ne dă un exemplu de primire, de suferinţă şi răspuns pozitiv”. „Dar şi la Cagliari văd suferinţă”, a continuat Sfântul Părinte, care din Sardinia şi-a îndreptat privirea spre întreaga Europă şi lumea largă, afectate de drama crizei economice:
● „E o suferinţă care, după cum spunea unul dintre voi, te macină şi ajunge să-ţi fure speranţa. O suferinţă, cum este lipsa unui loc de muncă, ce te face să te simţi fără demnitate! Unde nu este de muncă, nu este demnitate! Şi aceasta nu este doar o problemă a Sardiniei – deşi aici e foarte puternică – şi nici nu e o problemă doar a Italiei sau a unor ţări din Europa. Este consecinţa unei alegeri mondiale, a unui sistem economic care conduce la această tragedie: e un sistem economic care a pus în centru un idol, un idol numit ban!”.

Dumnezeu, a reluat Pontiful, „a vrut ca în centrul lumii să nu fie un idol”, ci omul, „care, prin munca sa, să ducă mai departe lumea” creată de Dumnezeu. Acum, în schimb, „în acest sistem fără etică, în centru se află un idol şi lumea a devenit idolatră” în faţa banului:
● „Banii comandă! Banul comandă! Comandă toate lucrurile care slujesc acestui idol. Şi ce se întâmplă? Pentru a-l apăra pe acest idol, se încaieră unii peste alţii la centru dar cad cei de la margini, cad cei bătrâni, pentru că în această lume nu este loc pentru ei… Şi cad cei tineri, care nu găsesc de lucru şi astfel nu găsesc demnitate. Dar o lume în care generaţii de tineri nu găsesc de lucru este o lume fără viitor. De ce? Pentru că tinerii sunt privaţi de demnitatea lor!”

„E greu să ai demnitate fără un loc de muncă”, a observat Pontiful care a preluat suferinţa celor prezenţi exprimată la începutul întâlnirii prin lozinci în care nu cereau altceva decât un loc de muncă („Lavoro!”). Strigătul şomerilor, a spus Papa, „este o rugăciune necesară. Muncă înseamnă demnitate, muncă înseamnă să aduci pâine acasă, muncă înseamnă iubire!”. Dar „pentru a apăra acest sistem economic idolatru se instaurează «cultura deşeului»: sunt aruncaţi la rebuturi bunicii şi sunt aruncaţi la rebuturi cei tineri. Noi trebuie să respingem această «cultură a deşeului»!”

„Noi vrem un sistem economic just”, a reluat Sf. Părinte, „un sistem care să ne facă pe toţi să mergem înainte” şi „nu acceptăm acest sistem economic globalizat, care face atât de mult rău”. În centru să fie „bărbatul şi femeia, cum vrea Dumnezeu, şi nu banul!”.

Papa Francisc a recunoscut că „e uşor să spui cuiva să nu-şi piardă speranţa” şi totuşi e necesar a spune din nou că nu trebuie „să permitem ca speranţa să ne fie furată!”. Aceasta „este prezentă ca jarul sub cenuşă. Să ne ajutăm, de aceea, prin solidaritate, suflând în cenuşă, pentru ca focul să se aprindă încă o dată”. Speranţa „nu se confundă cu optimismul, pentru că speranţa nu este a unui om: speranţa o facem toţi împreună” şi trebuie sprijinită „între toţi, între voi toţi şi între noi toţi care suntem departe”.
● „Dar trebuie să fim înţelepţi, pentru că Domnul ne spune că idolii sunt mai vicleni decât noi. Domnul ne îndeamnă să avem înţelepciunea şarpelui şi bunătatea porumbelului. Să avem această înţelepciune şi să spunem lucrurilor pe nume: în acest moment, în sistemul nostru economic, în sistemul propus de globalizarea vieţii, în centru se află un idol, iar acest lucru nu este permis! Să luptăm cu toţi împreună pentru ca la centru, cel puţin în centrul vieţii noastre, să fie omul, familia, noi toţi, pentru ca speranţa să meargă mai departe. Nu lăsaţi să vi se fure speranţa!”

La încheierea acestui discurs, sau mai bine spus, a acestei mărturii personale, Papa Francisc a făcut o impresionantă rugăciune publică, menţionând în mod special locuitorii Sardiniei:
● „Doamne, nu avem locuri de muncă! Idolii vor să ne fure demnitatea. Sistemele injuste vor să ne fure speranţa. Doamne, nu ne lăsa singuri! Ajută-ne să ne ajutăm între noi, să uităm egoismul şi să simţim în inimă acel «noi», un «noi» care ne uneşte într-un popor care vrea să meargă înainte. Doamne Isuse, ţie nu ţi-a lipsit locul de muncă, dă-ne de lucru şi învaţă-ne să luptăm pentru muncă. Binecuvântează-ne pe fiecare dintre noi!”




Sursa Radiovatican

Monopol de stat pe creiere

Scriam nu de mult că e inadmisibil să se discute de competitivitate şi productivitate în toate domeniile, mai puţin în învăţământ, unde “consumatorii” nu au libertatea de a alege şi vine o agenţie de stat să decidă programa şcolară. Continuând această tematică cu ajutorul lui Murray Newton Rothbard şi a Manifestului Liberal, trebuie spus că birocraţii au de luat o sumedenie de decizii cruciale. Ei trebuie să hotărască cum să fie învăţământul. Tradiţional sau progresist? Antreprenorial sau socialist? Concurenţial sau egalitarist? Segregat sau integrat? Religios sau laic? Să includă educaţia sexuală sau nu? Să pună accent pe artele liberale, sau să fie vocaţional? Şi oricum ar face-o vor rămâne mulţi lipsiţi de tipul de educaţie pe care-l doresc. Dacă însă învăţământul ar fi privat, fiecare grup de părinţi ar putea patrona propriul său tip de şcoală. De fapt, şcolile ar acoperi întregul spectru, de la cele tradiţionale la cele progresiste; unele ar experimenta educaţia egalitaristă, fără note, iar altele ar pune accentul pe învăţarea riguroasă a materiilor, utilizând sistemul concurenţial al notelor; unele şcoli ar fi laice, altele religioase; unele ar fi liberale, accentuând virtuţile liberei iniţiative, altele ar favoriza diferite tipuri de socialism. 

Rothbard îşi fundamentează teza propunându-ne să privim spre industria de cărţi şi reviste, pentru că ele reprezintă o formă de educaţie extrem de importantă. Piaţa revistelor, fiind una liberă, conţine toate tipurile de publicaţii cerute de consumatori: există reviste sociale, liberale sau de tot felul de orientări ideologice; publicaţii academice; şi nenumărate reviste dedicate intereselor speciale şi hobby-urilor, precum şahul sau muzica. Piaţa cărţilor are o structură similară: există cărţi de largă circulaţie sau specializate. La fel se poate întâmpla şi cu învăţământul, unde poate apărea o “piaţă a şcolilor”. Prin contrast, dacă ar exista o revistă unică, de stat, cum ar trebui să fie liberală sau socialistă?

Rothbard propune, aşadar, un sistem educaţional la fel de diversificat ca şi acela al majorităţii celorlalte mijloace educaţionale. Şi se întreabă ce reacţie ar provoca statul dacă ar folosi banii contribuabililor pentru a pune la punct o reţea naţională de reviste şi ziare, după care i-ar obliga pe toţi oamenii sau pe toţi copiii să le citească? Sau ce s-ar întâmpla dacă s-ar interzice publicaţiile care nu corespund “standardelor” unei agenţii de stat? Fără îndoială că o astfel de propunere ar fi privită cu oroare, deşi e exact tipul de regim impus în şcoli. O presă publică obligatorie ar fi considerată un atentat la libertate, dar libertatea educaţională nu e la fel de importantă? Nu sunt oare ambele - libertatea presei şi cea a educaţiei - mijloace vitale pentru informare şi educarea publicului, libera cercetare şi căutarea adevărului? Ba, poate că suprimarea învăţământului liber ar trebui privită cu mai multă indignare decât cea a libertăţii presei, fiindcă asistăm la “spălarea” creierelor neformate ale unor copii, pentru a se supune aparatului de stat. Sursa jurnalul

Băutura miraculoasă care distruge cancerul.

Lui Seto, un bolnav de cancer pulmonar, un celebru nutriţionist din China i-a recomandat să o consume timp de 3 luni, iar rezultatele nu au întârziat să apară, scrie Unica.ro.

Seto s-a vindecat de cancer! Este o băutură minune şi este atât de simplu de preparat!

Pentru a face acest suc, ai nevoie de o sfeclă roşie, un morcov şi un măr, toate crude. Se spală bine, se taie cubuleţe, se pun în blender (cu tot cu coajă) cu puţină apă plată şi sucul se bea imediat.

Acest suc va ajuta în următoarele afecţiuni:
1. Previne dezvoltarea celulelor canceroase.
2. Preveni bolile de ficat, rinichi, pancreas şi poate vindeca ulcerul.
3. Întăreşte plămânii, previne atacurile de cord şi tensiunea arterială ridicată.

Dati click pe porumbel! Este genial!

Dati click pe porumbel!

Este genial!

Folderul "secret" al Facebook. Unde ajung mesajele despre care destinatorul nu este anuntat

Putini dintre utilizatorii Facebook stiu ca exista un folder special, care contine mesaje mai vechi, de care ei s-ar putea sa nu stie nimic. Acest folder se numester “altele” (other) si se afla chiar langa inbox, in sectiunea de mesaje.

Ads by INTERNET PROTV

Acest folder “secret” poate contine mesaje importante, de care destinatarii lor nici macar nu stiu.

Sistemul a fost conceput de Facebook in incercarea de a controla mesajele de tip spam, scrie Daily Mail, citand reprezentanti ai retelei de socializare.

Cei 1,1 miliarde de utilizatori nu sunt insa anuntati ca au primit un meaj in acest folder, nu exista un sistem de alerta.

Existenta acestui folder “ascuns” a fost facuta publica de David Pogue, specialist in tehnologie la New York Times.

El spune ca aici apar si mesaje importante, cum ar fi invitatii mai vechi, lansate de prieteni.

Este foarte simplu de verificat daca aveti mesaje in folderul "secret": procedati la fel cum faceti cand verificati mesajele din indox.

David Pogue crede ca acest folder a fost conceput si pentru programul “mesaj contra unui dolar”, program initiat recent de Facebook.

Astfel, oricine va poate trimite un mesaj, daca achita retelei sociale 1 dolar, chiar si cineva care nu va este prieten si in mod normal nu ar putea sa va contecteze.

Facebook precizeaza insa ca scopul acestui folder este controlarea mesajelor nedorite trimise de straini, care nu vor mai ajunge astfel in inbox.

Sursa stirileprotv

Un mit periculos: bicarbonatul de sodiu vindecă orice cancer

Deşi este prezentată ca un tratament miraculos, substanţa nu doar că nu opreşte boala, ci o grăbeşte, potrivit specialiştilor.

Un produs banal – bicarbonatul de sodiu - folosit la prepararea micilor şi împotriva acidităţii ridicate din stomac, este prezentat în ultimii ani pe tot mai multe site-uri, dintre care unele cu profil medical, ca o soluţie miraculoasă pentru tratarea cancerului.

Deşi nu există studii concludente în acest sens, tratamentul este promovat prin intermediul Internetului ca o metodă alternativă la dureroasa chimioterapie şi medicamentele clasice. Totuşi, autorităţi specializate din SUA şi Olanda avertizează că efectele bicarbonatului de sodiu, în cazul unui bolnav de cancer, pot fi fatale.

Promovat de media românească

Ideea acestui tratament a pornit de la un doctor oncolog italian, Tullio Simoncini, care a susţinut că, de fapt, toate formele cunoscute de cancer sunt cauzate de apariţia în organismul uman a unei ciuperci, candida albicans. “La această concluzie s-a ajuns în urma unor ani de cercetări ştiinţifice şi clinice, în urma unor comparaţii şi experimente cu bolnavii trataţi de această maladie gravă”, se arată pe unul dintre site-urile româneşti care promovează conceptul, terapiinaturiste.ro.

Citeşte şi: Ce înseamnă cu adevărat o alimentaţie sănătoasă? Medicii clarifică miturile frecvente din nutriţie

Ideea a prins repede în toată lumea, iar în România a fost mediatizată chiar şi de publicaţii financiare, la pagina de fapt divers. “Iniţial, doctorul Simoncini a făcut conexiunea între infecţiile fungice şi extinderea cancerului. Acesta a realizat faptul că atunci când o tumoare a fost spălată cu bicarbonat de sodiu (care este anti-micotic) aceasta s-a micşorat, iar apoi, în decurs de câteva zile, a dispărut complet”, scrie portalul financiarul.ro.

Substanţa este administrată fie oral, fie intravenos, fie într-o arteră care aprovizionează tumoarea cu sânge. Uneori, a fost administrată şi direct în plămâni, prin trahee, în cazul cancerului care a afectat aceste organe.

“În jur de opt milioane de oameni mor de cancer în fiecare an pe plan global şi se preconizează că până în anul 2030 cifra va ajunge la 12 milioane de decese anual. Pentru a stopa această creştere, Simoncini prezintă pe site-ul său cazurile multor pacienţi pe care i-a ajutat să se vindece. Cei mai mulţi au renunţat la chimioterapie sau operaţii dureroase şi au urmat tratamentul deloc dureros şi invaziv al italianului, iar după câteva luni, rezultatele analizelor s-au schimbat în bine.Experimentele medicului Tullio Simoncini arată că 99% din cazurile de cancer la sân, spre exemplu, se pot vindeca în doar şase zile, folosind doar un cateter care spală tumoarea cu soluţie de bicarbonat de sodiu”, afirmă şi o revistă specializată pe tratamente naturiste, cu succes la publicul dispus să încerce căi de vindecare alternative, Taifasuri.

Citeşte şi: Cum influenţează cafeaua sănătatea: Opt mituri pe care medicii le demontează

Condamnat pentru escrocherie

Studii medicale din SUA şi Olanda arată însă că admnistrarea bicarbonatului de sodiu la un bolnav de cancer poate avea efecte mai degrabă nocive decât vindecătoare. De altfel, dezbaterile pe această temă au pornit în Olanda după ce în 2007 o femeie de 50 de ani ce suferea de cancer la sân a fost adusă de urgenţă la spital, în Amsterdam, şi a murit după câteva zile. “S-a dovedit că Simoncini o tratase cu injecţii şi infuzii de bicarbonat de sodiu.O investigaţie a procurorilor şi a Inspectoratorul Olandez de Sănătate a fost deschisă în acest caz”, se arată în articolul “Aveţi grijă la tratamentul Simoncini împotriva cancerului”, scris de doctorul nefrolog Rob Koene, profesor olandez de la Universitatea din Nijmegen.

Ulterior, clinica unde aveau loc tratamentele a oprit procedurile, după ce s-a găsit o legătură directă între moartea femeii şi bicarbonatul de sodiu. Inspectoratul Olandez de Sănătate a emis un avertisment public în care arată că “infuzia de bicarbonat de sodiu la pacienţii vulnerabili este periculoasă şi ineficientă. Mai mult, prezintă riscuri pentru pacienţii cu tensiune arterială, boli de plămâni, inimă sau rinichi şi pacienţii cu cancer. Echilibrul corpului poate fi complet deranjat dacă se administrează cantităţi mari, ceea ce în cazul pacienţilor grav bolnavi poate duce la distrugerea organelor”.

Jurnaliştii olandezi au aflat că doctorul Tullio Simoncini nu mai avea drept de practică în Italia. “În anul 2003 i-a fost ridicat dreptul de a mai profesa, iar în 2006 a fost condamnat de un judecător italian pentru omor din culpă şi moarte ilicita si escrocherie. Dr. Simoncini susţine că toate tumorile conţin ciuperci. Dar aceste ciuperci nu au fost găsite la biopsie.

Animalele de laborator au fost expuse la candida albicans şi nu au fost găsite dovezi credibile că această expunere ar cauza cancer. Nu există nici o dovadă că bicarbonatul de sodiu poate trata infecţiile fungice”, explică şi un grup de doctori români care profesează în ţara noastră şi în SUA şi care au creat împreună pagina de Facebook Suplimentele Pro sau contra?

Complicaţii fatale

Iar potrivit Societăţii Americane de Luptă împotriva Cancerului (American Cancer Society - ACS) când cercetătorii au scos ţesutul bolnav din animale de laborator infectate, dacă teoria ciupercilor ar fi fost adevărată, ar fi trebuit să poată fi recoltaţi germeni şi apoi cultivaţi în condiţii controlate. “Nu există nici un studiu în publicaţiile ştiinţifice care să demonstreze că s-au găsit candida albicans şi cancer la animalele experimentale”, susţin reprezentanţii ACS.

În fine, acelaşi doctor Rob Koene atrage atenţia asupra pericolelor aduse de această terapie: “Simoncini susţine că tumoarea va scădea şi implicat va dispărea complet la jumătate dintre pacienţii astfel trataţi. Dar nu oferă nici o dovadă şi nu a publicat niciodată date ştiinţifice. Dar soluţia concentrată pe care el o administrează într-o perioadă scurtă de timp strică echilibrul mineral şi duce la complicaţii chiar fatale”.

România, pe locul 10 în Europa

Numărul românilor diagnosticaţi cu diverse forme de cancer a crescut abrupt în 2012, cu 78.000 de noi cazuri comparativ cu anul anterior, relevă un studiu al Agenţiei Internaţionale pentru Cercetarea Cancerului al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Statistica plasează România pe locul 10 în Europa, din acest punct de vedere. Cele mai frecvente tipuri de cancer din ţara noastră sunt cancerul de sân (8.900 de cazuri), cancerul de plămâni (peste 11.000) şi cancerul de colon (peste 10.000 de cazuri). Cei mai mulţi bolnavi au fost bărbaţi - 43.000 de persoane.

Sursa Romanialibera

Ordonanţă privind aprobarea Cartei drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice supuse verificării fiscale,

Fiscul face un pas înainte în războiul cu contribuabilii: după ce au trimis sute de mii de somaţii persoanelor juridice din România, acum extind TEROAREA în cazul persoanelor fizice. Inspectorii fiscali vor avea dreptul de a pătrunde în locuinţele persoanelor supuse verificării fiscale!

În plus, persoanele fizice care vor fi considerate suspecte de inspectorii ANAF vor avea pe cap Fiscul până la 6 luni sau chiar 12 luni, în cazuri speciale, când sunt necesare informaţii din străinătate.
Prevederile apar într-un proiect de Ordonanţă privind aprobarea Cartei drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice supuse verificării fiscale, postat pe site-ul Ministerului de Finanţe şi suspus dezbaterii publice. De cele mai multe ori dezbaterea publică este doar un pretext, iar legile şi ordonanţele trec în forma iniţială, propusă de guvernanţi.
Potrivit proiectului de Ordonanţă, Fiscul vrea să îşi faciliteze verificarea situaţiei fiscale personale a persoanei fizice cu privire la impozitul pe venit şi vor folosi, în acest sens, metodele indirecte, utilizate până acum în descoperirea evaziunii fiscale în cazul firmelor.
Practic, contribuabilii persoane fizice vor fi trataţi de Fisc la fel ca agenţii economici. Prin aplicarea acestei proceduri speciale, se va urmări identificarea veniturilor nedeclarate, prin verificarea situaţiei fiscale personale a persoanei fizice supusă verificării şi stabilirea bazei impozabile ajustate.
În lista obligaţiilor la care vei fi supus, se află la punctul 4 şi "Obligaţia de a permite efectuarea cercetărilor la faţa locului".
"Indiferent de locul unde se desfăşoară verificarea fiscală, aveţi obligaţia de a permite funcţionarilor împuterniciţi de organul fiscal să efectueze o cercetare la faţa locului, precum şi experţilor folosiţi pentru această acţiune, intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal".
Potrivit documentului ANAF, contribuabilii au dreptul de a refuza intrarea în domiciliu sau în reşedinţă, "caz în care intrarea în domiciliul sau în reşedinţa dumneavoastră se face cu autorizarea instanţei judecătoreşti competente". Cu alte cuvinte, Fiscul va intra peste tine în casă cu mandat, ceea ce poate fi doar o formalitate.
REALITATEA.NET îţi prezintă mai jos principalele reglementări din Carta drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice supuse verificării fiscale.
Verificarea situaţiei fiscale personale a persoanei fizice cu privire la impozitul pe venit reprezintă "ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale având ca obiect examinarea totalităţii drepturilor şi a obligaţiilor de natură patrimonială, a fluxurilor de trezorerie şi a oricăror altor elemente relevante pentru stabilirea situaţiei fiscale reale a persoanei fizice verificate".
În scopul efectuării acestor activităţi organul fiscal va proceda, în principal, la:
a) solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii de la autorităţi şi instituţii publice;
b) analiza tuturor informaţiilor, documentelor şi a altor mijloace de probă referitoare la situaţia fiscală a persoanei fizice verificate;
c) confruntarea informaţiilor obţinute prin administrarea mijloacelor de probă cu cele din declaraţiile fiscale depuse, conform legii, de persoana verificată sau, după caz, de plătitorii de venit ori terţe persoane;
d) solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii, clarificări, explicaţii, documente şi alte asemenea mijloace de probă de la persoana fizică verificată şi/sau de la persoane cu care aceasta a avut ori are raporturi economice sau juridice;
e) discutarea constatărilor organului fiscal cu persoana fizică verificată şi/sau cu împuterniciţii acesteia;
f) stabilirea, dacă este cazul, a diferenţei de bază de impozitare, prin utilizarea metodelor indirecte prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum şi a obligaţiilor fiscale corespunzătoare acesteia;
g) dispunerea măsurilor asigurătorii, în condiţiile legii.
Durata efectuării verificării fiscale este stabilită de organul fiscal şi nu poate fi mai mare de 6 luni, respectiv 12 luni în cazul în care sunt necesare informaţii din străinătate, potrivit Codului de procedură fiscală.

Ce obligaţii ai în raport cu Fiscul

Pe timpul desfăşurării verificării fiscale aveţi următoarele obligaţii:
1. Obligaţia de prezentare la locul, data şi ora precizată în avizul de verificare
Acţiunea de verificare fiscală se desfăşoară, de regulă, la sediul organului fiscal. În acest scop, veţi fi înştiinţat prin avizul de verificare despre data, locul şi persoana de contact la care să vă prezentaţi.
2. Obligaţia de a furniza informaţii
Dumneavoastră sau altă persoană împuternicită de dumneavoastră aveţi obligaţia să furnizaţi organului fiscal informaţiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale.
3. Obligaţia de a prezenta înscrisuri
În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, aveţi obligaţia să puneţi la dispoziţia organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri relevante pentru clarificarea stării de fapt fiscale.
4. Obligaţia de a permite efectuarea cercetărilor la faţa locului
Indiferent de locul unde se desfăşoară verificarea fiscală, aveţi obligaţia de a permite funcţionarilor împuterniciţi de organul fiscal să efectueze o cercetare la faţa locului, precum şi experţilor folosiţi pentru această acţiune, intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal.
Aveţi dreptul de a refuza intrarea în domiciliu sau în reşedinţă, caz în care intrarea în domiciliul sau în reşedinţa dumneavoastră se face cu autorizarea instanţei judecătoreşti competente.
5. Obligaţia de a îndeplini măsurile dispuse de organul de verificare fiscală
Aveţi obligaţia de a îndeplini măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia verificării fiscale, în termenele şi în condiţiile stabilite de organele de verificare fiscală.
6. Obligaţia de a plăti diferenţele de impozit stabilite cu ocazia verificării fiscale, precum şi dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente acestora
Sunteţi obligat să plătiţi diferenţele de impozit stabilite cu ocazia verificării fiscale, precum şi dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente acestora.

Ce drepturi au contribuabilii

Pe timpul desfăşurării verificării fiscale aveţi următoarele drepturi:
1. Dreptul de a fi înştiinţat despre acţiunea de verificare a situaţiei fiscale personale
Înaintea desfăşurării verificării fiscale, veţi fi înştiinţat despre această acţiune printr-un aviz de verificare, care va fi transmis, în scris, de organul fiscal cu cel puţin 15 zile înainte de data începerii verificării fiscale.
Prin avizul de verificare veţi fi înştiinţat cu privire la:
a) temeiul juridic al verificării;
b) data de începere a verificării;
c) perioada ce urmează a fi supusă verificării;
d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a verificării;
e) locul desfăşurării verificării şi persoana de contact la care vă veţi prezenta;
f) informaţiile şi înscrisurile relevante pentru verificare.
Aveţi la dispoziţie 60 de zile de la comunicarea avizului de verificare, sub sancţiunea decăderii, să prezentaţi documentele justificative în vederea clarificării situaţiei fiscale personale.
Avizul de verificare se comunică potrivit dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură fiscală şi este însoţit de Carta drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice supuse verificării fiscale.
2. Dreptul de a solicita amânarea datei de începere a verificării situaţiei fiscale personale
Amânarea datei de începere a verificării fiscale se poate face o singură dată, la solicitarea scrisă a dumneavoastră, pentru motive justificate.
În acest caz vi se va comunica data la care a fost reprogramată acţiunea de verificare fiscală.
3. Dreptul de a beneficia de asistenţă de specialitate
Pe toată durata exercitării verificării fiscale aveţi dreptul să beneficiaţi de asistenţă de specialitate sau juridică.
4. Dreptul de a solicita schimbarea locului de desfăşurare a verificării fiscale
La cererea scrisă a dumneavoastră verificarea fiscală se poate desfăşura şi la:
a) domiciliul dumneavoastră, dacă sunteţi în imposibilitate fizică de a vă deplasa;
b) domiciliul/sediul persoanei care vă acordă asistenţă de specialitate sau juridică, dacă domiciliul acestei persoane reprezintă şi sediul său profesional.
Solicitarea scrisă pentru desfăşurarea verificării fiscale la domiciliul dumneavoastră sau la domiciliul/sediul persoanei care vă acordă asistenţă se depune la organul fiscal înainte de data începerii verificării fiscale înscrisă în avizul de verificare.
5. Dreptul de a solicita prelungirea termenului de prezentare a informaţiilor şi înscrisurilor relevante pentru verificare
Perioada de 60 de zile de la primirea avizului de verificare, prevăzută pentru prezentarea de documente justificative sau alte clarificări relevante pentru situaţia dumneavoastră fiscală, poate fi prelungită cu 30 de zile, o singură dată, pentru motive justificate.
6. Dreptul de a colabora la stabilirea stării de fapt fiscale şi de a numi persoane pentru a furniza informaţii
Aveţi dreptul să colaboraţi la constatarea stărilor de fapt fiscale, aveţi dreptul să daţi informaţii, să prezentaţi înscrisuri relevante pentru verificarea fiscală, precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal, în condiţiile legii.
La începerea verificării fiscale, aveţi dreptul să numiţi persoane care să dea informaţii.
Dacă informaţiile date de dumneavoastră sau cele ale persoanei numite de dumneavoastră sunt insuficiente, atunci organul fiscal se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de informaţii.
7. Dreptul de a refuza furnizarea de informaţii
Soţul/soţia şi rudele dumneavoastră până la gradul al 3-lea inclusiv, pot refuza furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize, precum şi prezentarea unor înscrisuri.
Pot refuza să furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea activităţii lor preoţii, avocaţii, notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti, auditorii, experţii contabili, medicii şi psihoterapeuţii, cu excepţia informaţiilor cu privire la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legea fiscală în sarcina lor, precum şi a informaţiilor necesare clarificării şi stabilirii situaţiei fiscale reale a contribuabililor/plătitorilor cu care a avut sau are raporturi juridice.
Persoanele sus-menţionate, cu excepţia preoţilor, pot totuşi furniza informaţii, dar numai cu acordul dumneavoastră.
8. Dreptul de a fi verificat numai pentru impozitele şi taxele aflate în cadrul termenului de prescripţie
Perioada supusă verificării fiscale este perioada impozabilă definită de Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, cu respectarea termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale.
9. Dreptul de a fi verificat o singură dată
Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează o singură dată pentru impozitul pe venit şi pentru fiecare perioadă impozabilă.
Prin excepţie, conducătorul organului fiscal competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii verificării fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute organelor fiscale la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.
10. Dreptul de a solicita legitimarea organelor de verificare fiscală
La începerea verificării fiscale, organul de verificare fiscală este obligat să vă prezinte legitimaţia de verificare fiscală şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul activităţii de verificare fiscală.
11. Dreptul de a fi protejat pe linia secretului fiscal
Informaţiile pe care le furnizaţi dumneavoastră organelor de verificare fiscală, precum şi cele pe care acestea le obţin pe timpul desfăşurării verificării fiscale sunt protejate pe linia secretului fiscal.
12. Dreptul de a cunoaşte rezultatele verificării fiscale
Aveţi dreptul de a fi informat pe parcursul desfăşurării verificării fiscale asupra constatărilor rezultate.
La finalizarea verificării fiscale, organul fiscal vă prezintă constatările şi consecinţele lor fiscale, acordându-vă posibilitatea de a vă exprima punctul de vedere, cu excepţia cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în urma verificării fiscale sau în cazul în care dumneavoastră renunţaţi la acest drept şi notificaţi, în scris, acest fapt organelor fiscale.
Data, ora şi locul prezentării concluziilor vă vor fi comunicate, în scris, în timp util.
Aveţi dreptul să prezentaţi, în scris, punctul dumneavoastră de vedere cu privire la constatările verificării fiscale.
Decizia de impunere sau de încetare a procedurii de verificare fiscală vi se va comunica potrivit dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură fiscală.
13. Dreptul de a contesta decizia de impunere emisă în urma verificării fiscale
În cazul în care vă simţiţi lezat de rezultatul verificării fiscale, aveţi dreptul să contestaţi decizia de impunere emisă cu această ocazie de organul de verificare fiscală.
Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:
- datele dumneavoastră de identificare;
- obiectul contestaţiei;
- motivele de fapt şi de drept;
- dovezile pe care se întemeiază;
- semnătura dumneavoastră sau a persoanei împuternicite.
Contestaţia se depune în scris, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei de impunere emisă în urma verificării fiscale, la organul fiscal emitent al actului atacat.

Sursa directproprietar

Karl Marx: Teoria modernă a colonizării

Economia politică confundă din punct de vedere principial două categorii foarte diferite de proprietate privată, din care una se bazează pe munca proprie a producătorului şi cealaltă pe exploatarea muncii altuia. Ea uită că aceasta din urmă nu este numai opusul celei dintîi, dar şi creşte pe mormîntul ei.

În Europa occidentală, patria economiei politice, procesul acumulării primitive este mai mult sau mai puţin încheiat. Aici regimul capitalist sau şi-a supus direct întreaga producţie naţională sau, acolo unde relaţiile sînt mai puţin dezvoltate, controlează cel puţin indirect păturile sociale în declin, care continuă să existe alături de el şi care aparţin modului de producţie perimat. Acestei lumi a capitalului economistul îi aplică concepţiile de drept şi de proprietate ale lumii precapitaliste cu un zel cu atît mai mare şi cu o onctuozitate cu atît mai mare, cu cît ideologia îi este mai puternic contrazisă de fapte.

Altfel stau lucrurile în colonii. Regimul capitalist întîmpină aici la fiecare pas piedici din partea producătorului, care, în calitate de posesor al propriilor sale condiţii de muncă, se îmbogăţeşte pe sine din munca sa, şi nu pe capitalist. Contradicţia dintre aceste două sisteme economice diametral opuse se manifestă aici, practic în lupta lor. Acolo unde capitalistul se sprijină pe puterea metropolei sale, el caută să înlăture prin violenţă modul de producţie și de însuşire bazat pe munca proprie a producătorului. Aceleaşi interese care îl determină în metropolă pe sicofantul capitalului, pe economist, să fundamenteze din punct de vedere teoretic identitatea dintre modul de producţie capitalist şi opusul său, aceleaşi interese îl împinge aici „să spună lucrurilor pe nume” şi să proclame cu glas tare opoziţia dintre cele două moduri de producţie. În acest scop el demonstrează că dezvoltarea forţei productive sociale a muncii, cooperarea, diviziunea muncii, folosirea pe scară largă a maşinilor etc. sînt imposibile fără exproprierea muncitorilor şi fără transformarea corespunzătoare a mijloacelor lor de producţie în capital. În interesul aşa-numiţei avuţii naţionale, el caută mijloace artificiale pentru a provoca sărăcia poporului. Platoşa sa apologetică se sfarmă aici, bucată cu bucată, ca iasca uscată.

Marele merit al lui E. G. Wakefield nu este de a fi spus ceva nou despre colonii, ci de a fi descoperit în colonii adevărul despre relaţiile capitaliste din metropolă.. Aşa cum, la începuturile sale, sistemul protecţionist  tindea să fabrice capitalişti în metropolă, tot astfel teoria colonizării a lui Wakefield, pe care Anglia a încercat un timp s-o pună în practică pe cale legislativă, tindea să fabrice muncitori salariaţi în colonii. Este ceea ce numeşte el „systematic colonization“ (colonizare sistematică).

În primul rînd Wakefield a descoperit în colonii că faptul de a avea bani, mijloace de subzistenţă, maşini şi alte mijloace de producţie nu face dintr-un om un capitalist atîta timp cît nu există elementul complementar, muncitorul salariat, atîta timp cît nu există celălalt om, care este pus în situaţia de a se vinde de bunăvoie pe sine însuşi. El a descoperit de asemenea că capitalul nu este un lucru, ci o relaţie socială între persoane, mijlocită de lucruri. Domnul Peel, se plînge el, a luat cu sine din Anglia în Noua Olandă, pe malul rîului Swan, mijloace de subzistenţă şi mijloace de producţie în valoare de 50.000 l. st. Domnul Peel a fost atît de prevăzător, încît a luat cu el şi 3.000 de muncitori, bărbaţi, femei şi copii. Ajuns la destinaţie, „domnul Peel rămase fără un singur slujitor care să-i facă patul sau să-i aducă apă de la rîu“. Bietul domn Peel! El a prevăzut totul, dar a uitat să exporte relaţiile de producţie engleze pe malul rîului Swan!

Pentru a înţelege descoperirile lui Wakefield, despre care vom vorbi mai jos, sînt necesare două observaţii preliminare. Ştim că, dacă mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă sînt proprietatea producătorului nemijlocit, ele nu sînt capital. Ele devin capital numai în condiţii în care servesc concomitent ca mijloace de exploatare şi ca mijloace de dominare a muncitorului. Acest suflet capitalist al lor este însă atît de strîns legat în capul economistului de substanţa lor materială, încît el le numeşte în toate împrejurările capital, chiar şi atunci cînd sînt exact contrariul. Astfel procedează şi Wakefield. Mai departe: fărîmiţarea mijloacelor de producţie, proprietate individuală a multor lucrători cu gospodării de sine stătătoare şi independenţi unii de alţii, este numită de el repartizare egală a capitalului. Cu economistul se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu juristul feudal. Acesta din urmă aplica chiar şi relaţiilor pur băneşti etichetele sale de drept feudal.

„Dacă — spune Wakefield — capitalul ar fi repartizat în proporţii egale între toţi membrii societăţii, nimeni n-ar avea interesul să acumuleze mai mult capital decît ar putea utiliza cu propriile lui mîini. Acesta este cazul, într-o anumită măsură, în noile colonii americane, unde pasiunea pentru proprietatea funciară împiedică existenţa unei clase de muncitori salariaţi“.

Aşadar, atîta timp cît muncitorul poate acumula pentru sine însuşi — şi el poate să facă acest lucru atîta timp cît rămîne proprietarul mijloacelor sale de producţie —, acumularea capitalistă şi modul de producţie capitalist sînt imposibile. Lipseşte clasa muncitorilor salariaţi, indispensabilă în acest scop. În ce mod a fost efectuată însă, în vechea Europă exproprierea muncitorului de condiţiile sale de muncă, adică în ce mod au apărut capitalul şi munca salariată? Printr-un contrat social extrem de original.

„Omenirea… a adoptat o metodă simplă pentru stimularea acumulării capitalului“, care îi apărea, bineînţeles, de pe vremea lui Adam ca ultim şi unic scop al existenţei ei; „ea s-a împărţit în proprietari de capital şi în proprietari de muncă… Această împărţire a fost rezultatul unei înţelegeri şi combinări liber consimţite“.

Într-un cuvînt, masa omenirii s-a expropriat pe sine însăşi în onoarea „acumulării capitalului“. În acest caz însă ar trebui să se presupună că instinctul acestei abnegaţii fanatice ar trebui să se manifeste cu toată forţa îndeosebi în colonii, căci numai acolo există oameni şi împrejurări care ar putea transpune acest contrat social din imperiul viselor în imperiul realităţii. Dar atunci la ce mai e nevoie, în genere, de „colonizare sistematică“ în opoziţie cu colonizarea naturală? Dar, dar:

„este îndoielnic că în statele nordice ale Uniunii americane o zecime a populaţiei aparţine categoriei muncitorilor salariaţi… În Anglia… marea masă a populaţiei este alcătuită din muncitori salariaţi“.

Mai mult, tendinţa de autoexpropriere a omenirii muncitoare în onoarea capitalului este atît de neînsemnată, încît sclavia, chiar potrivit lui Wakefield, constituie unica bază naturală a avuţiei coloniale. Colonizarea sistematică a sa este un simplu expedient, dat fiind că are de-a face cu oameni liberi, nu cu sclavi.

„Primii colonişti spanioli din Santo Domingo n-au avut muncitori din Spania. Dar fără muncitori“ (adică fără sclavie) „capitalul ar fi dispărut sau cel puţin s-ar fi redus la mici proporţii în care fiecare individ îl poate utiliza cu propriile lui mîini. Aşa s-a şi întîmplat într-adevăr în ultima colonie întemeiată de englezi, unde un capital mare, constînd din sămînţă, vite şi unelte, s-a irosit din lipsă de muncitori salariaţi şi unde nici un colonist nu posedă un capital mai mare decît poate utiliza cu propriile lui mîini“.

Am văzut că exproprierea pămîntului maselor populare constituie baza modului de producţie capitalist. Esenţa unei colonii libere constă, dimpotrivă, în aceea că masa pămîntului mai este încă proprietatea poporului şi că, în consecinţă, fiecare colonist poate transforma o parte din pămînt în proprietate privată şi în mijloc de producţie individual, fără a-l împiedica pe colonistul care vine mai tîrziu să facă acelaşi lucru . Acesta este secretul atît al înfloririi coloniilor cît şi al racilei lor: rezistenţa în faţa stabilirii capitalului.

„Acolo unde pămîntul este foarte ieftin şi toţi oamenii sînt liberi, acolo unde fiecare poate obţine după dorinţă o bucată de pămînt pentru sine, acolo nu numai că munca este foarte scumpă dacă ţinem seama de partea care revine muncitorilor din produsul său, dar în general este foarte greu să se obţină muncă combinată indiferent la ce preţ“.

Dat fiind că în colonii separarea muncitorului de condiţiile de muncă şi de rădăcina lor — pămîntul — nu există încă sau există numai sporadic ori pe un spaţiu prea limitat, nu există încă nici separarea agriculturii de industrie, nici industria casnică ţărănească nu este încă desfiinţată. Cum să existe atunci piaţă internă pentru capital?

„Nici o parte din populaţia Americii nu se ocupă exclusiv cu agricultura, cu excepţia sclavilor şi a proprietarilor lor, care combină capitalul şi munca pentru lucrări mari. Americanii liberi care-şi cultivă singuri pămîntul au în acelaşi timp multe alte îndeletniciri. De obicei ei îşi confecţionează singuri o parte din mobilele şi uneltele necesare. Adesea ei îşi construiesc singuri casele şi duc produsul propriei lor industrii pe pieţe îndepărtate. Ei sînt în acelaşi timp torcători şi ţesători, fac săpun şi luminări, încălţăminte şi îmbrăcăminte pentru consumul lor propriu. În America, agricultura este adesea ocupaţia accesorie a unui fierar, a unui morar sau a unui mic comerciant“.

Unde rămîne, între asemenea oameni ciudaţi, „teren de abstinenţă“ pentru capitalist?

Marea frumuseţe a producţiei capitaliste constă nu numai în aceea că ea reproduce în mod permanent pe muncitorul salariat ca muncitor salariat, dar şi în aceea că pe măsura acumulării capitalului ea produce încontinuu o suprapopulaţie relativă de muncitori salariaţi. În felul acesta, legea cererii şi ofertei de muncă este menţinută pe făgaşul dorit, fluctuaţiile salariului sînt limitate corespunzător exploatării capitaliste şi, în sfîrşit, se asigură dependenţa socială, atît de indispensabilă, a muncitorului faţă de capitalist — o relaţie de dependenţă absolută, pe care acasă, în metropolă, economistul poate s-o prezinte în mod mincinos şi prolix ca o relaţie contractuală liberă între vînzător şi cumpărător, între doi posesori de marfă la fel de independenţi, posesor al mărfii capital şi posesor al mărfii muncă. Dar în colonii această frumoasă iluzie se destramă. Populaţia absolută creşte aici mult mai repede decît în metropolă, dat fiind că mulţi muncitori vin pe lume maturi şi totuşi piaţa muncii nu este niciodată saturată. Legea cererii şi ofertei de muncă suferă un eşec. Pe de o parte, lumea veche trimite acolo în permanenţă capital avid de exploatare şi setos de abstinenţă; pe de altă parte, reproducţia regulată de muncitori salariaţi ca muncitori salariaţi se loveşte de piedicile cele mai neplăcute şi în parte de neînvins. Şi ce-i mai pasă de producţia de muncitori salariaţi excedentari în raport cu acumularea capitalului! Muncitorul salariat de azi devine mîine ţăran sau meseriaş independent, care lucrează pe cont propriu. El dispare de pe piaţa muncii, dar nu în casa de muncă. Această transformare permanentă a muncitorilor salariaţi în producători independenţi — care, în loc să muncească pentru capital, muncesc pentru ei înşişi şi, în loc să-l îmbogăţească pe domnul capitalist, se îmbogăţesc pe ei înşişi — exercită, la rîndul ei, o influenţă foarte dăunătoare asupra situaţiei de pe piaţa muncii. Nu este vorba numai de faptul că gradul de exploatare a muncitorului salariat rămîne scandalos de scăzut, ci şi de faptul că muncitorul pierde o dată cu relaţia de dependenţă şi sentimentul de dependenţă faţă de capitalistul abstinent. De aici toate neajunsurile pe care bravul nostru E. G. Wakefield le descrie în mod atît de sincer, de elocvent şi de emoţionant.

Oferta de muncă salariată, se plînge el, nu este nici constantă, nici regulată, nici suficientă. Ea „este în permanenţă nu numai prea mică, ci şi nesigură“.

„Deşi produsul care urmează să fie împărţit între muncitor şi capitalist este mare, muncitorul ia o parte atît de mare, încît el devine repede capitalist… Dimpotrivă, puţini sînt în stare, chiar dacă trăiesc neobişnuit de mult, să acumuleze mase mari de avuţie“.

Muncitorii nu permit pur şi simplu capitalistului să se abţină de la retribuirea celei mai mari părţi a muncii lor. Capitalistului nu-i foloseşte la nimic dacă, fiind prevăzător, importă din Europa, o dată cu propriul său capital, şi pe propriii săi muncitori salariaţi.

„Curînd ei încetează de a fi muncitori salariaţi şi se transformă în ţărani independenţi sau chiar în concurenţi ai foştilor lor patroni, chiar pe piaţa muncii salariate“.

Imaginaţi-vă ce grozăvie! Bravul capitalist a importat din Europa, cu banii lui, pe propriii lui concurenţi! Asta-i culmea! Nu este de mirare că Wakefield se plînge de lipsa relaţiei de dependenţă şi a sentimentului de dependenţă al muncitorilor salariaţi în colonii. „Din cauza salariilor ridicate — spune discipolul său Merivalei) —, în colonii există tendinţa nestăvilită de a obţine muncă mai ieftină şi mai docilă, de a avea o clasă căreia capitalistul să-i poată dicta condiţiile în loc ca ea să i le dicteze lui… În ţările cu civilizaţie veche, muncitorul, deşi liber, este, în virtutea unor legi naturale, dependent de capitalist; în colonii, această dependenţă trebuie creată prin mijloace artificiale.

Care sînt însă, după părerea lui Wakefield, consecinţele acestei situaţii proaste în colonii? Un „sistem barbar de dispersare“ a producătorilor şi a avuţiei naţionale. Fărîmiţarea mijloacelor de producţie între nenumăraţi proprietari care lucrează pe cont propriu distruge, o dată cu centralizarea capitalului, orice bază a unei munci combinate. Orice întreprindere de durată, care cuprinde un şir de ani şi care cere investiţii de capital fix, întîmpină greutăţi. În Europa, capitalul nu ezită nici o clipă, căci clasa muncitoare constituie o anexă vie a lui, care există totdeauna din abundenţă şi îi stă întotdeauna la dispoziţie. Dar în ţările coloniale? Wakefield relatează o întîmplare cît se poate de tristă. A stat de vorbă cu nişte capitalişti din Canada şi din statul New York, unde — trebuie menţionat — valul imigraţiei este adesea oprit şi lasă un sediment de muncitori „excedentari“.

„Capitalul nostru“ — suspină unul dintre personajele melodramei — era pregătit pentru multe operaţii a căror executare necesită mult timp; dar puteam noi să începem atare operaţii cu nişte muncitori despre care ştiam că ne vor întoarce curînd spatele? Dacă am fi fost siguri că vom putea reţine munca acestor imigranţi, i-am fi angajat pe loc cu plăcere şi chiar la preţuri ridicate. Mai mult, avînd certitudinea că-i pierdem, i-am fi angajat totuşi dacă am fi fost siguri de un nou aflux de imigranţi corespunzător nevoilor noastre“.

După ce Wakefield prezintă cu lux de amănunte contrastul dintre agricultura capitalistă engleză cu munca ei „combinată“ şi gospodăria ţărănească fărîmiţată din America, el ne arată involuntar şi reversul medaliei. El prezintă masa populaţiei americane ca fiind înstărită, independentă, întreprinzătoare şi relativ cultă, în timp ce

„muncitorul agricol englez este un nenorocit în zdrenţe (a miserable wretch), un pauper… În ce ţară în afară de America de Nord şi alte cîteva colonii noi salariile plătite pentru munca liberă folosită la sate depăşesc în mod substanţial mijloacele de subzistenţă cele mai necesare ale muncitorului?… Caii folosiţi la munca agricolă în Anglia sînt, fără îndoială, mult mai bine hrăniţi decît agricultorul englez, deoarece ei reprezintă o proprietate valoroasă.

Dar avuţia naţională este, prin însăşi natura sa, identică cu mizeria poporului.

Cum poate fi însă vindecată plaga anticapitalistă a coloniilor? Dacă am transforma dintr-o dată tot pămîntul din proprietate a poporului în proprietate privată, am distruge într-adevăr rădăcinile răului, dar şi coloniile. Arta este să împuşti doi iepuri dintr-o dată. Trebuie ca guvernul să fixeze pentru pămîntul virgin un preţ artificial, independent de legea cererii şi ofertei, care să-l silească pe imigrant să lucreze mai multă vreme ca muncitor salariat pînă ce va putea cîştiga destui bani pentru a cumpăra pămînt şi a se transforma în ţăran independent. Fondul creat din vînzarea pămîntului la un preţ relativ inaccesibil muncitorului salariat, cu alte cuvinte fondul de bani stors din salariu prin violarea legii sacre a cererii şi ofertei, guvernul trebuie la rîndul lui să-l utilizeze, pe măsură ce se formează, pentru a importa cu el oameni fără căpătîi din Europa în colonii şi a asigura astfel domnului capitalist piaţa muncii salariate. În aceste condiţii, tout sera pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles. Acesta este marele secret al „colonizării sistematice“.

„Înfăptuindu-se acest plan — exclamă Wakefield triumfător —, oferta de muncă va fi constantă şi regulată; în primul rînd, întrucît nici un muncitor nu va putea să-şi procure pămînt înainte de a fi lucrat pentru bani, toţi muncitorii imigraţi, prin faptul că lucrează combinat în schimbul salariului, ar produce pentru patronul lor capital pentru a-i da posibilitatea să folosească mai multă muncă; în al doilea rînd, oricine ar renunţa la munca salariată şi ar deveni proprietar funciar ar asigura, tocmai prin cumpărarea pămîntului, un fond destinat importării de muncă proaspătă în colonii“

Preţul pămîntului, impus de către stat, trebuie să fie, bineînţeles, „suficient“ (sufficient price), adică atît de ridicat, „încît să-i împiedice pe muncitori să devină ţărani independenţi pînă cînd vor sosi alţii care să le ia locul pe piaţa muncii salariate“. Acest „preţ suficient al pămîntului“ nu este decît un eufemism pentru preţul de răscumpărare pe care muncitorul îl plăteşte capitalistului în schimbul permisiunii de a se retrage de pe piaţa muncii salariate pe bucata lui de pămînt. El trebuie să producă mai întîi pentru domnul capitalist „capital“, pentru ca acesta să poată exploata mai mulţi muncitori şi să aducă apoi, pe piaţa muncii, un „om în loc“, pe care cîrmuirea îl expediază pe cheltuiala lui, peste mare, fostului lui stăpîn capitalist.

Este cît se poate de caracteristic faptul că guvernul englez a aplicat ani de-a rîndul această metodă de „acumulare primitivă“, recomandată de domnul Wakefield îndeosebi pentru colonii. Eşecul a fost, bineînţeles, tot atît de ruşinos ca şi acela al legii bancare a lui Peel223. Singura consecinţă a fost devierea afluxului emigraţiei dinspre coloniile engleze spre Statele Unite. Între timp, progresul producţiei capitaliste în Europa, însoţit de presiunea crescîndă a guvernului, a făcut ca reţeta lui Wakefield să fie inutilă. Pe de o parte, torentul uriaş şi neîntrerupt de oameni împins an de an spre America lasă sedimente care se depun în estul Statelor Unite, deoarece valul emigraţiei din Europa aruncă acolo oamenii pe piaţa muncii într-un ritm mai rapid decît îi poate lua cu sine valul emigraţiei spre vest. Pe de altă parte, războiul civil din America a avut ca urmare o uriaşă datorie publică şi, în consecinţă, impozite împovărătoare, apariţia unei aristocraţii financiare dintre cele mai ordinare, donarea unei părţi enorme din terenurile publice unor societăţi de speculanţi, create în scopul exploatării de căi ferate, mine etc., pe scurt cea mai rapidă centralizare a capitalului. Marea republică a încetat, aşadar, de a fi pămîntul făgăduinţei pentru muncitorii emigranţi. Producţia capitalistă înaintează aici cu paşi uriaşi, deşi scăderea salariilor şi dependenţa muncitorului salariat sînt încă departe de a fi ajuns la nivelul european. Neruşinarea cu care guvernul englez a irosit pămînturile coloniale necultivate dîndu-le aristocraţilor şi capitaliştilor — irosire denunţată vehement chiar de Wakefield — şi afluxul de oameni atraşi de minele de aur şi concurenţa pe care i-o face pînă şi celui mai mic meseriaş importul de mărfuri engleze au dat naştere, îndeosebi în Australia, unei considerabile „suprapopulaţii relative de muncitori“, astfel că aproape fiecare pachebot aduce vestea tristă că piaţa australiană a muncii este suprasaturată — „glut of the Australian labour-market“ — şi că prostituţia înfloreşte acolo în unele locuri la fel de puternic ca la Londra în Haymarket.

Dar aici nu ne ocupăm de situaţia coloniilor. Singurul lucru care ne interesează este secretul descoperit în Lumea nouă de economia politică a Lumii vechi şi proclamat în gura mare: modul de producţie şi de acumulare capitalist, deci şi proprietatea privată capitalistă, presupun distrugerea proprietăţii private bazată pe munca proprie, adică exproprierea muncitorului.

Fragment din Capitalul- Critica economiei politice, vol. 1 de KARL MARX

Sursa gandeste

De la începutul anului 2009, atunci când criza economică şi financiară începea să se observe şi la noi în ţară, şi până în prezent, adică trei ani de criză, românii s-au văzut nevoiţi să scoată din buzunar o sumă aproape dublă pentru un plin la maşină.

Capital.ro a calculat creşterea preţurilor carburanţilor în cei trei ani de criză şi a constat că România ocupă locul doi în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte scumpirea carburanţilor. Menţionăm că am comparat datele prezentate de Eurostat la Oil Bulletin.  Datele analizate sunt cele raportate la  12 ianuarie 2009, respectiv 16 ianuarie 2012.

Cea mai mare scumpire a benzinei (preţ la pompă) în perioada menţionată s-a produs în Grecia. Aici preţul s-a dublat. România este pe locul II cu o creştere a preţului de circa 90%. Următoarea clasată este Letonia, unde preţurile au fost majorate cu 77,5%. Media creşterilor în UE la benzină este de 56,7%.

În ceea ce priveşte motorina, aici preţurile au crescut cel mai mult în Cipru, cu aproape 72%. Pe locul secund este România cu o scumpire de 67,5%, iar pe al treilea loc se poziţionează Ungaria cu 66%. Media în UE, conform calculelor capital.ro, este de aproape 52%.

Vă mai amintiţi cât costa un litru de benzină în ianuarie 2009?

Conform datelor prezentate pe Oil Bulletin, un litru de benzină costa la începutul anului 2009 sub 3 lei, mai exact 2,85 de lei (66 eurocenţi). În prezent, cel mai ieftin sortiment de benzină costă 5,45 de lei (1,26 de euro). Un litru de motorină, cel mai ieftin sortiment, avea, în ianuarie 2009, preţul de 3,38 de lei (79 eurocenţi). Acum preţul este de 5,71 lei (1,32 euro).

Dacă ne raportăm la veniturile românilor din acea perioadă putem observa că din salariul mediu net din ianuarie 2009 (1355 de lei, conform INS) se puteau face cel puţin 10 plinuri (în cazul benzinei, la un autoturism la cu capacitatea rezervorului de 45 de litri). Salariul mediu net aferent lunii ianuarie va fi anunţat abia peste două luni, dar dacă ne raportăm la ultimul comunicat al INS, aferent lunii noiembrie (1491 de lei), cu salariul mediu net românii mai pot face doar şase plinuri la preţurile actuale.  

De unde vine creşterea

Chiar dacă pare surprinzător, scumpirea carburanţilor nu se regăşeşte doar în profiturile companiilor petroliere de pe piaţa românească. Cea mai mare parte a creşterii preţurilor a fost determinată de taxe şi impozite. Menţionăm faptul că am luat în calcul doar preţurile la pompă şi pe cele fără taxe, fără a efecuta vreun calcul privind zăcămintele de petrol la care are acces OMV Petrom. 
De exemplu, una dintre cele mai mari scumpiri a avut loc la începutul lunii iulie 2010, atunci când majorarea TVA de la 19% la 24% a dus la creşterea preţurilor cu 18 bani, atât la motorină, cât şi la benzină. 

Alte efecte ale scumpirii carburanţilor au fost creşterea accizelor. Cea mai spectaculoasă majorare a avut loc la motorină, pentru că România nu a ajuns, încă, cu accizele la nivelul statelor din Uniunea Europeană, iar ţara noastră s-a obligat, prin Tratatul de aderare, să majoreze în trepte accizele în aşa fel încât în 2013 să ajungem la nivelul cerut de Bruxelles. Ministerul Finanţelor Publice a modificat, în perioada analizată, din şase în şase luni, nivelul accizelor la motorină. Doar la începutul acestui an, creşterea accizelor la motorină, plus cursul valutar la care se calculează acestea în 2012, a dus la scumpirea sortimentelor de motorină cu 9 bani/litru.
Astfel, dacă analizăm preţurile carburanţilor FĂRĂ TAXE putem observa că România se poziţionează abia pe locul 15 în UE în ceea ce priveşte procentul de creştere a preţului motorinei în cei trei ani de criză cu 80,7%, cu un punct procentual mai mic decât media UE de 81,7%. Vezi mai jos tabelul.

Stat                   Creştere preţ motorină fără taxe 
Portugalia          96,4%    
Suedia               96,2%    
Marea Britanie   96,2%    
Cipru                  95,8%    
Cehia                 94,5%    
Polonia               93,1%    
Slovenia             90,7%    
Estonia              90,4%    
Danemarca        89,5%    
Belgia                88%    
Ungaria             88%    
Bulgaria             87%    
Franta               84%    
România           80,7%    
Spania              80,2%    
Luxemburg       80%    
Finlanda            77%    
Letonia             76,8%    
Slovacia            76,7%    
Italia                 75,7%    
Austria              75%    
Germania          75%    
Lituania            73%    
Olanda             69%    
Grecia              68%    
Malta               49%    
Irlanda            43%    


Acelaşi lucru nu putem să-l spunem însă atunci când ne uităm la scumpirea benzinei. Aici, petroliştii au aplicat în trei ani de criză o creştere de 148%, ceea ce ne oferă locul 5 între statele europene. Cea mai mare creştere a preţurilor FĂRĂ TAXE a avut loc în Marea Britanie (circa 157%). Media UE la benzină, în cei trei ani de criză indică de asemenea mai mult decât dublarea (117%). Doar patru ţări se pot lăuda cu preţuri Fără taxe la benzină care nu au fost dublate în perioada analizată.


Stat                     Creştere preţ benzină fără taxe 
Marea Britanie    156,8%    
Suedia                153,9%    
Polonia               152,9%    
Cehia                  152%    
România             148%    
Portugalia           143%    
Estonia               132%    
Slovenia             129%    
Ungaria              127%    
Belgia                 125%    
Danemarca         120%    
Franta                117%    
Austria               115%    
Bulgaria             115%    
Germania           114%    
Luxemburg         114%    
Grecia                 111%    
Cipru                  110%    
Spania                109%    
Finlanda             108%    
Slovacia              106%    
Letonia               103%    
Lituania             102%    
Italia                   95%    
Olanda                82,7%    
Irlanda                77%    
Malta                  47%    

Sursa Capital