miercuri, 4 decembrie 2013

Monopol de stat pe creiere

Scriam nu de mult că e inadmisibil să se discute de competitivitate şi productivitate în toate domeniile, mai puţin în învăţământ, unde “consumatorii” nu au libertatea de a alege şi vine o agenţie de stat să decidă programa şcolară. Continuând această tematică cu ajutorul lui Murray Newton Rothbard şi a Manifestului Liberal, trebuie spus că birocraţii au de luat o sumedenie de decizii cruciale. Ei trebuie să hotărască cum să fie învăţământul. Tradiţional sau progresist? Antreprenorial sau socialist? Concurenţial sau egalitarist? Segregat sau integrat? Religios sau laic? Să includă educaţia sexuală sau nu? Să pună accent pe artele liberale, sau să fie vocaţional? Şi oricum ar face-o vor rămâne mulţi lipsiţi de tipul de educaţie pe care-l doresc. Dacă însă învăţământul ar fi privat, fiecare grup de părinţi ar putea patrona propriul său tip de şcoală. De fapt, şcolile ar acoperi întregul spectru, de la cele tradiţionale la cele progresiste; unele ar experimenta educaţia egalitaristă, fără note, iar altele ar pune accentul pe învăţarea riguroasă a materiilor, utilizând sistemul concurenţial al notelor; unele şcoli ar fi laice, altele religioase; unele ar fi liberale, accentuând virtuţile liberei iniţiative, altele ar favoriza diferite tipuri de socialism. 

Rothbard îşi fundamentează teza propunându-ne să privim spre industria de cărţi şi reviste, pentru că ele reprezintă o formă de educaţie extrem de importantă. Piaţa revistelor, fiind una liberă, conţine toate tipurile de publicaţii cerute de consumatori: există reviste sociale, liberale sau de tot felul de orientări ideologice; publicaţii academice; şi nenumărate reviste dedicate intereselor speciale şi hobby-urilor, precum şahul sau muzica. Piaţa cărţilor are o structură similară: există cărţi de largă circulaţie sau specializate. La fel se poate întâmpla şi cu învăţământul, unde poate apărea o “piaţă a şcolilor”. Prin contrast, dacă ar exista o revistă unică, de stat, cum ar trebui să fie liberală sau socialistă?

Rothbard propune, aşadar, un sistem educaţional la fel de diversificat ca şi acela al majorităţii celorlalte mijloace educaţionale. Şi se întreabă ce reacţie ar provoca statul dacă ar folosi banii contribuabililor pentru a pune la punct o reţea naţională de reviste şi ziare, după care i-ar obliga pe toţi oamenii sau pe toţi copiii să le citească? Sau ce s-ar întâmpla dacă s-ar interzice publicaţiile care nu corespund “standardelor” unei agenţii de stat? Fără îndoială că o astfel de propunere ar fi privită cu oroare, deşi e exact tipul de regim impus în şcoli. O presă publică obligatorie ar fi considerată un atentat la libertate, dar libertatea educaţională nu e la fel de importantă? Nu sunt oare ambele - libertatea presei şi cea a educaţiei - mijloace vitale pentru informare şi educarea publicului, libera cercetare şi căutarea adevărului? Ba, poate că suprimarea învăţământului liber ar trebui privită cu mai multă indignare decât cea a libertăţii presei, fiindcă asistăm la “spălarea” creierelor neformate ale unor copii, pentru a se supune aparatului de stat. Sursa jurnalul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sper sa putem comenta impreuna

Stramosii

Stramosii