marți, 28 ianuarie 2014

Ajutoare de la stat pentru multinationale

IBM, Endava, DB Global Technology (Deutsche Bank), Dell, SCC Services, Telecom Global Services Center si Microsoft au primit in 2013 acorduri de finantare in baza schemei de ajutor de stat in proiecte IT care creeaza minim 200 de locuri de munca, conform datelor Guvernului. Valoarea totala a acestor proiecte de investitii depaseste 160,5 milioane euro, ajutorul de stat pe care il vor primi este de 67 milioane de euro, 3.151 de locuri de munca urmand sa fie create in cel mult 3 ani de la finalizarea investitiilor.

Guvernul a aprobat ajutoare de stat in valoare de peste 215,4 milioane euro in 2013 in baza a trei scheme de ajutor administrate in prezent de Ministerul de Finante, a anuntat joi institutia.

Printre principalii beneficiari de ajutor de stat in care au primit acorduri de finantare in anul 2013, in baza schemelor administrate de Ministerul Finantelor Publice, se afla companii cu capital strain de renume international precumDaimler, IBM, Microsoft, Dell, Delphi, Continental Anvelope etc. dar si companii cu capital romanesc precum Adeplast etc. Principalele proiecte finantate cu ajutor de stat si finalizate in anul 2013 sunt cele ale companiilor Pirelli, Dacia-Renault, Rombat, Contitech (parte a grupului Continental) etc.“, se arata in comunicatul Ministerului de Finante.
Ministerul de Finante administreaza in prezent trei scheme de ajutor de stat, reglementate prin:
- H.G. nr.1680/2008 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind asigurarea dezvoltarii economice durabile
- H.G. nr.753/2008 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind dezvoltarea regionala prin stimularea investitiilor
- H.G. nr.797/2012 privind instituirea unei scheme de ajutor de stat pentru sprijinirea investitiilor care promoveaza dezvoltarea regionala prin utilizarea tehnologiilor noi si crearea de locuri de munca.
Schema de ajutor de stat reglementata prin Hotararea de Guvern din iulie 2012 vizeaza investitiile care promoveaza utilizarea tehnologiilor noi (ITC) si crearea a cel putin 200 de locuri de munca. Locurile de munca trebuie create in cel mult 3 ani de la data finalizarii investitiei, iar firma are obligatia de a mentine posturile create cel putin 5 ani de la data efectuarii primei plati a ajutorului de stat aferent fiecarui loc de munca creat.
Guvernul a publicat pe site-ul sau lista companiilor care au primit in 2013 acorduri de finantare in baza acestei scheme de ajutor de stat, precum si detalii despre proiectele de investitii si locurile de munca pe care si-au asumat ca le vor crea.
Iata mai jos aceste proiecte, in functie de numarul de locuri de munca ce urmeaza sa fie create:
1. IBM a primit acordul de finantare in data de 05.07.2013. Proiectul, in valoare de 51,2 milioane de euro, vizeaza ‘extinderea activitatii IBM ROMANIA prin realizarea unei investitii initiale constand in achizitia de echipamente si crearea de noi locuri de munca’. Proiectul va fi implementat in localitatile Bucuresti si Brasov, IBM asumandu-si crearea a 900 de locuri de munca. Valoarea ajutorului de stat pentru acest proiect este de 21 milioane de euro.
2. Endava Romania a primit acordul de finantare in data de 14.06.2013. Valoarea totala a proiectului de investitii este de 20,7 milioane de euro si vizeaza activitati de realizare a softului la comanda ‘Dezvoltare regionala Endava 1000+’. Proiectul este implementat in Bucuresti, Iasi si Cluj, iar compania si-a asumat crearea a 500 de locuri de munca. Valoarea ajutorului de stat este de 9,5 milioane de euro.
3. DB Global Technology (Deutsche Bank) a primit acordul de finantare in data de 20.12.2013. Proiectul, in valoare de 39,24 milioane de euro, vizeaza “Centrul de tehnologie din Europa de Est al Deutsche Bank AG” si crearea a 500 de locuri de munca. Proiectul va fi implementat in Bucuresti, iar valoarea ajutorului de stat este de 15,69 milioane de euro.
4. Dell a primit acordul de finantare in data de 20.12.2013. Proiectul, in valoare de 21,09 milioane de euro, vizeaza “extinderea activitatii curente prin investitii in tehnologii noi si crearea de noi locuri de munca” si crearea a 455 de locuri de munca. Proiectul va fi implementat in Bucuresti, iar valoarea ajutorului de stat este de 8,43 milioane de euro.
5. SCC Services a aprimit acordul de finantare in data de 17.10.2013. Proiectul are o valoare totala de 7,74 milioane de euro si vizeaza “extinderea si diversificarea activitatii SC SCC SERVICES ROMANIA prin realizarea unei investitii initiale constand in achizitia de echipamente si crearea de noi locuri de munca’. Proiectul va fi implementat la Bacau, compania asumandu-si crearea a 376 de locuri de munca.
6. TELECOM GLOBAL SERVICES CENTER a primit acordul de finantare in data de 02.09.2013. Proiectul, denumit Umanis, este o investitie greenfiled, care va fi implementata in Bucuresti si va crea 220 de locuri de munca. Valoarea totala a proiectului este de 8,6 milioane de euro, iar valoarea ajutorului de stat este de 3,44 milioane de euro.
7. Microsoft a primit acordul de finantare in data de 05.07. 2013. Proiectul, in valoare de 11,91 milioane de euro, vizeaza “extinderea si diversificarea Diviziei de Suport si Servicii pentru clienti si parteneri a Microsoft Romania’ si crearea a 200 de locuri de munca. Proiectul va fi implementat in Bucuresti si Timisoara. Valoarea ajutorului de stat pentru acest proiect este de 5,06 milioane de euro.
Ajutoarele de stat in economie nu sunt o treaba usoara pentru o tara membra UE, mai ales pentru una cu statutul Romaniei. E foarte dificil sa acorzi ajutor financiar companiilor nationale, alea pe care Comisia si FMI le au in vizor pentru a fi privatizate. In cazul Oltchim, de pilda, guvernul a cautat tot felul de scheme justificative fata de FMI si CE pentru a putea da niste bani de salarii si pentru a nu inchide definitiv si destina fierului vechi combinatul.
Iata insa ca banii romanilor, altfel cersetorii Europei care isterizeaza cancelariile “lumii bune”, sunt foarte buni si, dupa toate aparentele, foarte usor de acordat ca ajutor de stat unor “bieti” intreprinzatori ca Microsoft, Dell sau Deutsche Bank! Numai daca alaturam numele acestor giganti ai corporatiilor cu notiunea de “ajutor de stat” si punem in context, adica ne gandim la isteria anti-cheltuieli publice, anti-finantare companii nationale, la regimul de taxe la care este supus intreprinzatorul autohton, rezulta o nepotrivire sfidatoare, batjocoritoare.
Dar este doar inca o dovada a regimului periferic, neocolonial, pe care il are tara noastra, care pentru 200 locuri de munca (doua sute!) plateste de-i iese pe nas corporatiilor hraparete, care sunt nimic altceva decat niste jigănii ciorditoare.
Sursa gandeste

joi, 9 ianuarie 2014

Fermierii, loviți de ”taxa pe stâlp”. Cum se calculează noul bir și la ce sume se ajunge

taran

Fermierii primesc o nouă lovitură de la Guvern: anul acesta vor trebui să achite taxa pe construcţiile speciale, adică pe sere – indiferent că sunt din sticlă sau folie de plastic întinsă pe structură de lemn – pătuluri, depozite de îngrăşăminte, ferme de păsări şi animale, heleştee sau garduri.
Nivelul taxei este de 1,5% din valoarea construcţiei supuse impozitării şi poate părea mic, însă impactul său se va resimţi direct în buzunarele producătorilor şi al consumatorilor români.



Ca urmare a aplicării noii taxe, costurile fermierilor vor creşte cu circa 15%, majorare care se va duce parţial şi în preţul materiei prime, adică a grâului. La această creştere a cheltuielilor se adaugă scumpirea carburanţilor determinată de schimbarea modului de calcul al accizelor, care va genera scumpiri în lanţ nu doar la pompă, ci şi la seminţe sau îngrăşăminte.

În ultimii ani producătorii s-au împrumutat la bănci, cu dobânzi mari, au accesat fonduri europene pentru a ridica silozuri sau ferme de păsări sau porci moderne. Fermierii au folosit materiale de calitate, scumpe. Cum valoarea de inventar al bunului supus impozitării se calculează ţinându-se cont de facturile plătite la achiziţia materialelor de construcţii, şi valoarea taxei va fi pe măsură.

Președintele LAPAR, 66.000 de lei la stat pentru un siloz

Laurenţiu Baciu, preşedintele Ligii Asociaţiilor Producătorilor Agricoli (LAPAR) are o fermă în judeţul Bacău, unde a ridicat un siloz evaluat la un milion de euro, echivalentul a peste 4,41 milioane de lei. La un nivel al taxei de 1,5% din valoarea silozului, producătorul va plăti peste 66.000 de lei impozit numai pentru acesta. În total, pe fermă, costurile din aplicarea taxei pe construcţiile speciale vor creşte cu 12-15%, bani care se vor duce să acopere golurile din buget, în loc să fie reinvestiţi în tractoare sau combine care să aducă recolte mai bogate.

Mai mult decât atât, taxa pe construcţiile speciale îi va afecta mai ales pe cei care vor să facă investiţii în agricultură, iar cea mai lovită categorie vor fi tinerii. “La noi, încă se calculează impozitul pe preţurile vechi, pentru că deja avem gardul ridicat. Dar cine va face unul nou, cu materiale de calitate, va plăti şi mult mai mult la impozit”, ne-a declarat Nicolae Sitaru, preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Cereale din Ialomiţa.

Impozitul pe construcţii speciale se calculează prin aplicarea unei cote de 1,5% asupra valorii construcţiilor din inventar, la data de 31 decembrie a anului anterior celui în care se plăteşte taxa. Aceasta poate fi achitată în două tranşe.

Ce construcţii sunt supuse impozitării

Potrivit Ordonanţei de Urgenţă 102/2013, fermierii vor plăti taxă pentru următoarele tipuri de construcţii speciale: clădiri agrozootehnice; construcţii agricole uşoare (barăci, magazii, şoproane, cabane); depozite de îngrăşăminte minerale sau naturale (construcţii de compostare); silozuri pentru furaje sau pentru cereale; pătule pentru porumb; construcţii pentru creşterea animalelor şi păsărilor, padocuri; heleştee, iazuri, bazine; ecluze şi ascensoare; baraje; jgheaburi pentru piscicultură; sere, solarii, răsadniţe şi ciupercării, indiferent că sunt din zidărie, beton, metal sau lemn şi sticlă; construcţie uşoară din lemn şi folie din masă plastic, dar şi alte construcţii agricole neregăsite în această listă, cum sunt gardurile.

3.000 de lei  - impozitul pentru gardul din jurul fermei

De exemplu, Nicolae Sitaru, preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Cereale din Ialomiţa, va plăti 3.000 de lei impozit pe gardul care împrejmuieşte ferma sa cu o suprafaţă de 3,5 hectare. În total, va da către buget, în contul taxei pe construcţiile speciale, aproape 90.000 de lei în 2014. Sursa agrointel

miercuri, 8 ianuarie 2014

Cum este reglementata vanzarea terenurilor in tarile UE. Cum e in Romania…

Romania este singura tara din Europa care nu a facut nicio notificare catre UE pentru instituirea de restrictii la cumpararea terenurilor de catre straini. Rezultatul – 40% din suprafata arabila a tarii de 10 mil. de hectare este acum detinuta de straini cu acte sau fara. La aceasta suprafata se mai adauga alte cateva milioane de hectare detinute de arendasi straini care au drept de preemptiune la cumparare. Plus cateva milioane de hectare de padure. De mentionat ca romanii nu detin nici macar un hectar de teren arabil in vreo tara UE, potrivit datelor confederatiilor de agricultori. Tratatele de aderare, incheiate de tarile UE lasa la latitudinea fiecarei tari problematica vanzarii terenurilor catre straini, acesta fiind una care tine de siguranta alimentara a fiecarui stat. Cu alte cuvinte, problematica vanzarii terenurilor este una nationala, nu una comunitara. Tarile UE care au refuzat sa-si liberalizeze piata funciara si au notificat UE in consecinta nu au primit nicio sanctiune.
In tratatul de aderare la UE incheiat de Romania se precizeaza ca terenul arabil este un “capital”, in vreme ce tari precum Ungaria, de exemplu, au precizat in taratul de aderare ca terenurile sunt “bun national”.
Tratatul de aderare a fost “negociat” cu UE in anul 2004, in timpul mandatului premierului Adrian Nastase.
Negocierile au fost purtate de o delegatie condusa de ministrul de Finante de atunci, Mihai Tanasescu. Din echipa de negociere a facut parte si actualul ministru al Agriculturii, Daniel Constantin.
ROMANIA: Romania este singura tara din Uniunea Europeana care nu a facut nicio notificare cu privire la vanzarea terenurilor catre straini, in vreme ce toate celelalte tari au notificat UE cu privire la interdictiile aplicate.
In Romania, persoanele juridice straine nu au niciul fel de restrictie la cumpararea de teren arabil si paduri, iar singura restrictie aplicata persoanelor fizice este preeptiunea vecinilor de lot la cumpararea terenului scos la vanzare. De asemenea, pot cumpara teren in Romania si apatrizii sau cetatenii non-UE daca au domiciul la momentul achizitiei intr-unul din statele UE.
Pana in prezent strainii detin cu acte, potrivit datelor APIA, 800.000 de hectare de teren arabil. In total, strainii detin cu acte sau neintabulate aproximativ 4 milioane de hectare de teren arabil, respectiv 40% din suprafata arabila a tarii. La acesta suprafata se adauga mai multe milioane de hectare de paduri aflate in proprietatea strainilor.
Daca polonezii au stabilit distanta de la granite pana la care se poate face cumpararea de teren de catre straini la 150 de km, la noi aceasta cu greu s-a majorat de la 10 km la 20 km doar la presiunile Ministerului Apararii Nationale.
POLONIA: trebuie sa faci dovada ca ai rezidenta timp de 12 ani in tara pentru a putea cumpara teren arabil. Polonia a limitat cumpărarea terenurilor la 150 de kilometri de graniţă.
BULGARIA: Parlamentul a votat pentru extinderea până în 2020 a interdicţiei de vânzare de terenuri agricole către străini. Comisia Europeană a avertizat că aceasta reprezintă o încălcare a angajamentelor internaţionale ale Bulgariei şi că Sofia ar putea fi pasibilă de sancţiuni financiare. În perspectiva aderării la UE în 2007, Bulgaria a modificat Constituţia, ridicând interdicţia impusă străinilor de a achiziţiona terenuri agricole. Un moratoriu care expiră la 1 ianuarie 2014 a fost totuşi introdus şi parlamentarii au decis să-l prelungească până la 1 ianuarie 2020.
UCRAINA: Parlamentul ucrainean a decis, în noiembrie 2012, prelungirea interdicţiei asupra vânzării terenurilor agricole până la 1 ianuarie 2016. Ucraina are o suprafaţă agricolă de 41,6 milioane de hectare, din care terenul arabil reprezintă 32,48 milioane de hectare. Aproximativ şapte milioane de loturi sunt deţinute de persoane fizice. Interdicţia asupra vânzării de terenuri agricole în Ucraina există din 1996 şi urma să expire la 1 ianuarie 2013.
UNGARIA: noile norme europene privind vânzarea fără restricţii a terenurilor agricole ar trebui să fie aplicate începând cu data de 15 iunie 2014, însă Guvernul ungar încearcă să-şi protejeze terenurile agricole prin câteva măsuri drastice. Astfel, persoanele din Ungaria despre care se constată că sunt implicate în vânzarea de teren agricol ungar către străini vor fi pasibile de până la cinci ani de închisoare. “Terenurile agricole ungare vor fi deţinute de unguri”, a afirmat şi primul ministru Viktor Orban, după semnarea unui acord, la Budapesta, cu şeful Camerei agricole ungare. Guvernul ungar a decis, încă din luna aprilie, să ofere spre concesionare 200 de mii de hectare de teren arabil către agricultori, în cadrul unui nou program care se aplică parcelelor de teren care sunt în prezent închiriate prin contracte ce expiră până la 31 mai 2017. Scopul programului este consolidarea fermelor de familie, precum şi a celor mici şi mijlocii. Ungaria intenţionează să reducă ponderea fermelor mari la 20 la sută din terenul arabil total, faţă de 50 la sută în prezent. Prin aceste măsuri, legislaţia ungară încearcă să apere agricultura de speculaţii şi de “capital străin”. Se consideră că până la un milion de hectare de teren agricol din Ungaria au fost vândute deja în mod disimulat unor străini, menţionează publicaţia MTI.
ESTONIA: Guvernul Estonian a facut notificare catre UE, iar acum a scos un draft de lege care prevede ca nu poti cumpara teren decat daca esti cetatean estonian.
GERMANIA: nu poti cumpara teren decat daca faci parte din economia Germaniei, adica, daca faci dovada ca platesti taxe acolo. Germania face apel la un instrumentar sofisticat de protectie a propriilor agricultori si a resurselor funciare nationale – instrumente juridice de preemptiune a colectivitatii locale in favoarea interesului public, legislatie nationala, dublata de regulamente locale, instrumente fiscale, instrumente structurale de amenajare funciara publica, instrumente financiare.
FRANTA: legislatia prevede că proprietarul nu poate face ce vrea pe terenul aflat in proprietatea sa, pentru că acesta face parte din patrimoniul naţional. Franta face apel la un instrumentar sofisticat de protectie a propriilor agricultori si a resurselor funciare nationale – instrumente juridice de preemptiune a colectivitatii locale in favoarea interesului public, instrumente fiscale, instrumente structurale de amenajare funciara publica, instrumente financiare. In Franta, nu mai putin de cinci ministere trebuie sa-si dea acordul pentru incheierea unei tranzactii funciare. Dupa obtinearea acordului de la autoritatile central urmeaza aceeasi procedura pentru obtinerea acordului autoritatilor locale. Practic, toate aceste masuri fac imposibila vanzarea terenurilor catre straini.
Sursa Badpolitics

luni, 6 ianuarie 2014

Doctrina șocului (The Shock Doctrine)

“Doar o criză – actuală sau în perspectivă – produce schimbarea reală. Atunci când se produc crizele, acţiunile care sunt întreprinse depind de ideile aflate în circulaţie. Aceasta, cred, este funcţia noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menţinem în viaţă şi disponibile până când ceea ce este politic imposibil devine politic inevitabil”. - Milton Friedman, economist

“Guverne şi popoare ţipând de durere sunt forţate să îngenuncheze în faţa noastră, frânte, terorizate şi dezintegrate, cerşind o fărâmă de echitate şi de decenţă din partea noastră. Dar noi le râdem cu cruzime în faţă, şi tortura continuă nedomolită” - Davison Budhoo, senior economist la FMI în anii ’80, însărcinat cu programele de ajustare structurală în America Latină şi Africa.
Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor este o carte apărută în 2007, scrisă de jurnalista canadiană Naomi Klein și reprezintă baza pentru documentarul din titlu. Cartea a devenit un best seller internațional, fiind tradusă în 28 de limbi, printre care și româna (Editura Vellant, tradusă de către Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea). După cum era și de așteptat, cartea a stârnit reacții din cele mai diverse. Între cea mai importantă carte de economie a secolului al XXI-lea, proiectată din start pe listele de lecturi obligatorii ale multor canale de presă, şi acuzaţii de superficialitate conjugate cu tendinţa de a aluneca înspre teoriile conspiraţiei și chiar catalogări ca fiind pură propagandă comunistă. Doctrina șocului duce mult mai departe poziția antiglobalistă prin care jurnalista independentă se impunea în 2000 cu primul ei best seller, intitulat No Logo, strângând în cele peste 500 de pagini ale cărții, numeroase studii de caz ale terapiilor de șoc practicate și aplicate de mecanismul capitalismului dezastrelor.
Cartea este o lectură care te umple de amărăciune, este de-a dreptul îngrozitoare. Dar o vom percepe ca pe o carte de istorie contemporană, dens și riguros documentată de către o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii aproximativ 50 de ani. Este un editorial lung, de mare calitate, bazat pe o impresionantă cantitate de informație extrasă, selectată și studiată atent, într-un efort jurnalistic de-a dreptul impresionant.
Deoarece rezonez în mare parte cu recenzia acordată cărții de către Radu Iliescu, reproduc mai jos articolul său de pe site-ul constiinte.ro:
˝O lectură (despre lucruri) îngrozitoare, fireşte, cum ar putea fi altcumva o abordare a cinismului care se ascunde îndărătul celor mai multe dintre teoriile economice care ne sunt prezentate astăzi ca fiind tehnice, adică pur axiomatice, deasupra oricăror dezbateri şi dincolo de orice alternativă. Când am început-o, dacă aş fi fost întrebat, m-aş fi definit fără să clipesc din ochi ca fiind un om de dreapta. La capătul ei, am înţeles că binomul dreapta-stânga născut în zilele premergătoare revoluţiei franceze nu mai are azi niciun sens, afară doar dacă nu cumva am fi dispuşi să punem semnul egal între dreapta, pe de o parte, şi îmbogăţirea astronomică la scară planetară a unei mâini de oameni, cu preţul transformării a milioane şi milioane de alţi oameni în umanitate surplus. Dacă neoconservatorismul este tot ce a mai rămas din dreapta lui Joseph de Maistre, eu personal nu am nimic în comun cu monstruozitatea asta. Şi dacă stânga presupune accesul tuturor copiilor lui Dumnezeu la mâncare pe săturate, un cămin cald şi îngrijire medicală, atunci da, am fost dintotdeauna şi sunt un om de stânga.
Arme şi caviar
Principala teză a Doctrinei şocului este aceea că ceva fundamental s-a schimbat în ultimii ani, cu precădere de la căderea comunismului încoace. Ceva cu un impact atât de tulburător încât nu doar că merită să fie înţeles, chiar trebuie, în măsura în care virtual cel puţin, ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte, poate chiar în termeni de supravieţuire personală. Dacă cineva m-ar întreba pe mine personal cât de profundă este această schimbare, aş spune că e la fel de importantă ca şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, în caz că aşa ceva a avut loc vreodată. Despre ce este vorba? Educaţia colectivă a impregnat sute de ani axioma următoare: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere. Comportamentul recent al unui indicator economic mititel pare însă să contrazică înţelepciunea popoarelor: numele său este guns-to-caviar index.
Calcularea acestuia se face în funcţie de vânzarea de avioane de luptă şi avioane destinate managerilor corporaţiilor internaţionale. Ideea e simplă: când merge războiul, afacerile scad. Şi invers. Aproape douăzeci de ani, guns-to-caviar index a validat ceea ce ştim cu toţii. Fireşte, a existat întotdeauna o mână de manageri care să profite de război în sine, dar a fost vorba despre o cantitate economic insignifiantă. Din 2003 însă, anul invadării Iraqului, acest indicator a fost dat peste cap: cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână. Dacă hermeneutica este corectă, instabilitatea globală nu aduce profit doar vânzătorilor de arme, ci şi altor sectoare economice: securitatea high-tech, construcţii, sănătatea privată, petrol, gaze. Iar interpretarea este cât se poate de corectă: astăzi bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!
Cum este cu putinţă acest lucru? Printr-o transformare a cărei amplitudine ne scapă, dar care este echivalentul alunecării cu 1000 de km a unei plăci tectonice, cu şobolani cu tot. Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn, criza Tigrilor Asiatici (Thailanda, Indonezia, Malayezia şi Coreea de Sud), războiul din Iraq, tsunami din Sri Lanka şi uraganul Katrina în New Orleans? Un singur lucru: arme şi caviar.
Gangsteri şi economişti
Dacă oraşul american Chicago ar fi pus în situaţia de a delega unei personalităţi sarcina de a-l reprezenta în Istorie, cetăţenii lui ar fi pradă unei profunde dileme: Al Capone sau Milton Friedman? Primul a făcut avere vânzând alcool în anii prohibiţiei şi asasinând pe orice îi ameninţa afacerile. Al doilea a fost de departe mult mai periculos: era economist şi preda la universitate. Ca om de ştiinţă, considera că atunci când economia este distorsionată, trebuie să i se administreze în mod deliberat şocuri dureroase. Premiza teoriilor sale era aceea că “piaţa liberă” este un sistem perfect ştiinţific, unul în care indivizii, acţionând pentru satisfacerea dorinţelor lor egoiste, creează maximum de beneficiu pentru toţi. Ca şi marxiştii, Friedman şi ai lui au formulat nişte reguli stricte care trebuiau urmate : înainte de toate, guvernele trebuie să elimine toate regulile şi reglementările aflate în calea acumulării profitului. Apoi, trebuie să vândă tot ceea ce alcătuieste domeniul public pentru corporaţiile care pot scoate profit din ele. În cele din urmă, să taie dramatic cheltuielile pentru programe sociale.
Dereglementare, privatizare şi reducerea cheltuielilor. Taxele trebuie să dispară. Bogaţii şi săracii să fie impozitaţi cu acelaşi procent. Corporaţiile trebuie să-şi poată vinde produsele oriunde în lume, iar guvernele să nu facă nimic pentru a-şi proteja industriile locale. Toate preţurile, inclusiv cel pentru salarii, trebuie să fie determinate de piaţă. Fără salariu minim. Totul trebuie privatizat: sănătate, poştă, educaţie, pensii, parcuri naţionale. Acesta este, pe scurt, catehismul noii ideologii. Capitalism pur, fără sindicate, fără graniţe, concurenţă fără nicio regulă (era să uit: îmbogăţeşte-te sau mori încercând!). Nu trebuie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama că dogmele friedmanismului oscilează între războiul economic şi genocidul economic. Prin comparaţie, monopolul rachiului instaurat şi păstrat cu gloanţe de Al Capone era o adevărată operă de binefacere pentru gâtlejurile însetate.
Se pune întrebarea: dacă guvernul trebuie să renunţe la protejarea producătorilor autohtoni (dereglementând) şi la cea a cetăţenilor săi mai puţin avuţi (punând capăt programelor sociale), cu ce se mai ocupă după ce vinde pe câţiva creiţari bunurile naţionale? Cu semnatul hârtiilor. Un aparat de stat “performant”, adică redus la o mână de indivizi, ar trebui să se comporte în opinia lui Milton Friedman ca o curea de transmisie care să colecteze impozitele de la cetăţeni şi să le distribuie generos corporaţiilor. Fără licitaţii publice. Fără posibilitatea de a verifica, şi eventual de a le sancţiona pentru neîndeplinirea contractelor. Cu aceeaşi oameni şi în serviciul public, şi în asociaţiile acţionarilor, deci fără conflicte de interese. Statul retras cu totul din economie devine lacheul preaplecat al marilor corporaţii, şi kappo necruţător pentru cetăţenii săi. Într-un discurs, managerul unei mari corporaţii spunea: “Să nu credeţi că am ceva împotriva guvernului, că aş vrea cumva să dispară. Realitatea e că doresc doar să fie atât de mic încât să-l putem duce într-o cadă şi să-l înecăm.” Un guvern atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric…
Tortura în masă
Timp de mai mult de trei decade, Friedman şi admiratorii lui au perfectat următoarea strategie : aşteptarea crizelor majore, apoi vânzarea bucată cu bucată a statelor către jucătorii economici privaţi în timp ce cetăţenii încă nu şi-au revenit din şoc, transformând apoi “reformele” în ceva permanent. În cazul războiului din Iraq, a tsunamiului din Sri Lanka şi a uraganului din New Orleans, procesul numit “reconstrucţie” a început prin desăvârşirea dezastrului original prin ştergerea a tot ceea ce mai rămăsese din sfera publică şi comunităţile organice, trecându-se apoi la înlocuirea acestora cu un fel de nou-ierusalim-al-corporaţiilor, toate acestea înainte ca victimele războiului sau ale dezastrului natural să fie capabile să se organizeze şi să apere ceea ce le aparţine. Conform ziaristei Naomi Klein, doctrina şocului reia la scară mare ceea ce face tortura în timpul interogatoriilor CIA. Are loc “ştergerea structurilor mentale”, pentru ca prizonierul/societatea să ajungă la tabula rasa. Torţionarii îşi îndeplinesc scopul atacând creierul cu tot ceea ce interferează cu funcţionarea sa normală. În ţările Americii Latine s-au organizat lovituri de stat, au fost răpiţi, torturaţi şi au dispărut zeci de mii de oameni, s-a tras discreţionar în manifestanţii paşnici. În Rusia, Boris Elţîn a înconjurat clădirea Parlamentului cu armata şi a incendiat-o cu obuze şi focuri de mitralieră. În Iraq, toţi angajaţii la stat (armata, doctorii şi asistentele, profesorii, poliţiştii) au fost concediaţi peste noapte prin decretul lui Paul Bremer, sub pretextul de-Baath-ificării. Deng Xiaoping a omorât în Piaţa Tienanmen câteva mii de manifestanţi paşnici, rănind alte zeci de mii.
A existat o armonie între “piaţa liberă” şi teroarea în masă. Dictatura lui Augusto Pinochet, prima asumare politică a teoriilor Şcolii din Chicago, s-a soldat cu 3.200 de persoane dispărute sau executate, cu cel puţin 80.000 de oameni încarceraţi, cu peste 200.000 de refugiaţi politic. Economia chiliană s-a contractat cu 15%, iar şomajul, care era de 3% sub preşedintele Salvator Allende, a urcat la 20%. În 1982, în ciuda aderenţei stricte la doctrina lui Milton Friedman, economia chiliană ajunsese la explozia datoriei externe, hiperinflaţie şi şomaj de 30%. Se pare că singurul lucru care a salvat Chile de la colaps a fost faptul că dictatorul n-a îndrăznit niciodată să privatizeze minele de cupru Coldeco, care generează singure 85% din veniturile guvernamentale. Ani mai târziu, în Iraq, ocupanţii americani au confiscat pur şi simplu petrolul, care produce aproape 90% din veniturile guvernului, în favoarea companiilor americane, condamnându-i pe indigeni la sărăcie perpetuă. Numărul exact al celor omorâţi pentru impunerea neoliberalismului în America Latină n-a fost niciodată calculat, undeva între 100.000 şi 150.000. Vasta lor majoritate nu erau membri ai grupurilor armate, ci activişti non-violenţi din fabrici, ferme, universităţi. Erau economişti, artişti, psihologi şi lideri de sindicat. Pe scurt, oricine reprezenta o viziune asupra societăţii construită pe altceva decât profitul pur.
În Bolivia, în urma aplicării terapiei de şoc, numărul celor care mai plăteau contribuţii la protecţia socială a scăzut între 1983 şi 1988 la 61%. Dar, aşa cum spunea un reprezentant al unei uniuni a ţăranilor: “statisticile guvernamentale nu reflectă numărul celor forţaţi să trăiască în corturi; zecile de mii de copii malnutriţi care primesc doar o bucată de pâine şi o cană de ceai maté pe zi, miile de campesinos care vin în capitală căutând de lucru şi sfârşesc prin a cerşi pe stradă.” În Polonia, terapia de şoc a dus la scăderea cu 30% a producţiei industriale în primii 2 ani ai reformei. Şomajul a crescut vertiginos, ajungând la 25% în anumite zone. Chiar şi atunci când economia a reînceput să meargă, şomajul a rămas cronic (conform statisticilor Băncii Mondiale, Polonia are acum o rată a şomajului de 20%). Pentru a impune terapia stil Chicago în Rusia, preşedintele Boris Elţîn a dizolvat corpul legislativ, a suspendat Curtea Constituţională (creată de Mihail Gorbaciov), precum şi constituţia, a trimis tancurile să patruleze pe străzi, a impus cenzura presei. În 1989, 2 milioane de ruşi trăiau sub pragul de sărăcie, cu mai puţin de 4 dolari pe zi. La jumătatea anilor ’90, după ce terapia de şoc îşi administrase “medicamentul amar”, 74 milioane de oameni trăiau sub pragul de sărăcie, conform statisticilor Băncii Mondiale. Dintre aceştia, 37 de milioane trăiau într-o sărăcie considerată “disperată”.
Ce înseamnă să permiţi libera circulaţie a capitalurilor ? Înseamnă să te expui dezastrului care a lovit Tigrii Asiatici. În anii ’90, aceste ţări ofereau imaginea unui miracol economic care nu avea nimic în comun cu teoriile economiştilor din Chicago. Riguros protejat, capitalul autohton rodise. Au făcut însă greşeala de a permite accesul investitorilor străini pe pieţele de capital. A fost de ajuns un zvon la bursa de valori, unul singur : că Thailanda nu are suficiente devize liber convertibile ca să-şi protejeze moneda naţională. Investitorii occidentali au început să-şi retragă fondurile, vânzând haotic. Pentru că nu făceau diferenţe între ţările asiatice, nebunia s-a amplificat: au urmat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Coreea de Sud. Situaţia s-ar fi putut redresa prin acordarea unui împrumut extern, numai că organismele internaţionale au ieşit înainte cu un mesaj comun: Nu ajutaţi Asia! Catastrofa apăruse în ochii americanilor ca o oportunitate deghizată.
Ce aveau în comun Tigrii Asiatici, în afara vitezei ameţitoare cu care se dezvoltaseră? Refuzul “pieţei libere”, materializat prin legi severe care restricţionau globalizarea. Străinii nu aveau voie să cumpere pământ şi firmele autohtone. Statul juca un rol semnificativ în economie, păstrând monopolul sectoarelor-cheie. Multe dintre importurile provenind din Japonia, Europa sau SUA erau pur şi simplu blocate. Pentru Şcoala din Chicago, această realitate era inacceptabilă. Timp de luni de zile după provocarea crizei capitalurilor, FMI a refuzat să acorde un ajutor financiar care ar fi putut uşura situaţia. Când, în cele din urmă, au început negocierile, primul-ministru al Malayeziei, Mahathir Mohamad, a refuzat să participe la ele: “nu vreau să distrug economia ţării mele ca s-o fac mai bună”. Preţul apocalipsei financiare începea deja să fie plătit: 24 de milioane de oameni îşi pierduseră deja slujbele. Thailanda pierdea zilnic 2000 de locuri de muncă în timpul “reformelor”, adică 60.000 pe lună. În Coreea de Sud – 30.000 lunar, mai ales ca rezultat al cerinţelor inutile ale FMI de reducere a cheltuielilor bugetare. În Indonezia, rata şomajului s-a triplat în 2 ani. Conform Băncii Mondiale, 20 de milioane de asiatici au căzut în această perioadă sub pragul sărăciei. Prostituţia şi vânzarea copiilor înregistrau un boom.
Când FMI şi-a terminat treaba, bunurile Tigrilor Asiatici erau de vânzare la mai nimic. În doi ani, faţa Asiei se schimbase, sute şi sute de firme locale fuseseră eliminate în folosul multinaţionalelor. O teribilă tragedie fusese exploatată pentru a permite accesul capitalului străin pe pieţele autohtone. Tot ce fusese construit timp de decenii de coreeni, thailandezi, filipinezi, indonezieni, fusese făcut bucăţi, scos la mezat şi apoi aruncat la gunoi pentru a elimina competiţia cu importurile. Este adevărat că FMI-ul “stabilizase” economia, e ceea ce face acest organism de obicei, dar acest echilibru se face aruncând milioane de oameni peste bord: lucrătorii în sectorul public, proprietarii micilor afaceri, fermierii de subzistenţă, sindicaliştii. Marele secret al “stabilizării” este că cei aruncaţi la apă nu se mai caţără niciodată înapoi. Cu excepţia Malayeziei, celelalte ţări asiatice sunt acum pieţe de desfacere pentru produsele americane.
Ultima frontieră
Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.
Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual. 51% din gigantul petrolier Sidanko a mers pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenklaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin.
Ce se ascunde în spatele retoricii lui Milton Friedman şi a Şcolii din Chicago? Un exerciţiu de cucerire de tip colonial, în condiţiile postmodernităţii. La urma urmei, mesajul economistului nu este decât o reluare parodică a celebrei afirmaţii a lui Adam Smith, conform căreia piaţa ar avea mecanisme de reglare naturale, mâna invizibilă care aranjează lucrurile fără ca vreo autoritate să trebuiască să intervină în vreun fel. Nu ştiu dacă nerozia strămoşului britanic e mai mare decât cea a contemporanului american. Însă pentru oricine e clar că deregularizarea pieţelor e similară cu gestul de a arunca nişte peşti de acvariu într-un ocean în care fojgăie rechinii. Putem arbora o mină fericită, n-avem decât să spunen că peştişorii sunt la fel de liberi ca şi predatorii, realitatea e că niciodată un Carasius auratus nu s-a hrănit cu o balenă albastră. Deşi, libertatea s-o facă nu i-a lipsit, aici nu avem dubii.
Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără “naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau “terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste “terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă.
Apogeul şi decăderea unei ideologii
Milton Friedman a murit. Ravagiile ideologiei “pieţei libere” sunt atât de evidente, încât în multe părţi ale lumii este foarte greu să găseşti un om care să nu fi cunoscut în mod direct efectele doctrinei şocului. După ce au fost năuciţi în repetate rânduri, mulţi au învăţat să fie atenţi în aceste momente. Odată ce mecanismele doctrinei şocului au fost înţelese pe deplin, comunităţi întregi devin din ce în ce mai greu de luat prin surprindere, din ce în ce mai dificil de confuzionat. Libanul de după războiul din 2006 reprezintă prima lecţie a unui popor care nu mai este dispus să accepte daruri otrăvite. Cu distrugeri evaluate la 9 miliarde de USD, primul-ministru Fuad Siniora era gata să primească împrumuturile acordate de FMI şi comunitatea statelor din Europa şi SUA, în schimbul binecunoscutelor imperative ideologice. Numai că Libanul mai avea o experienţă similară, dobândită în urma războiului precedent cu Israelul. Acelaşi ciclu: distrugere – împrumuturi – înstrăinare. Oamenii îşi aminteau cât de bucuroşi fuseseră că războiul se terminase, că străzile erau reconstruite. Până să se dezmeticească, totul era însă vândut, banii împrumutaţi construiseră averi private, pe care le plăteau tocmai cei cărora li se interzicea accesul în spaţiile noilor îmbogăţiţi.
Libanezii n-au mai vrut să înghită a doua oară aceeaşi escrocherie. Iar guvernul a trebuit să se resemneze. În paralel, Mişcarea Hizballah a început reconstrucţia, piatră cu piatră, cămin cu cămin. Familiile afectate de bombardamente primeau 12.000 USD pentru cheltuielile anului următor, adică de patru ori mai mult decât dăduse guvernul american refugiaţilor din New Orleans după uraganul Katrina, după cum remarcau ziariştii Ana Nogueira şi Saseen Kawzally. Versiunea adoptată de această forţă politică n-a vizat construirea de hoteluri de cinci stele, ca în Kabul, nici de piscine olimpice pentru poliţişti, ca în Iraq. S-a evitat experienţa negativă a supravieţuitorilor din Sri Lanka, din ajutoarele cărora s-au construit hoteluri pe plajă. S-a angajat mâna de lucru locală, nu ca în Iraq, unde “reconstrucţia” s-a făcut cu muncitori străini, într-o ţară în care şomajul atingea 70-80%.
America Latină s-a trezit şi ea din letargie. În noiembrie 2006, Rafael Correa, economist de stânga, îl învingea în alegerile din Ecuador pe Alvaro Noboa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Correa făcea apel în campanie la “depăşirea aberaţiilor neoliberalismului” şi i-a declarat pe funcţionarii Băncii Mondiale persona non grata în ţara lui. În Bolivia, preşedintele Evo Morales naţionaliza resursele de gaze naturale de la multinaţionalele “jefuitoare”. Chile şi Argentina sunt conduse de politicieni care declară public că sunt împotriva experimentelor Şcolii din Chicago făcute în ţările lor. Atât preşedintele chilian, Michelle Bachelet, cât şi cel argentinian, Néstor Kirchner, au fost încarceraţi în perioada dictaturilor anterioare. Socialism?! Mai putem gândi astăzi în termeni ideologici, păstrându-ne totuşi aderenţa la real? Ceea ce se construieşte acum în America Latină are puţine în comun cu doctrina socialistă. Mai puţină centralizare ca în anii ’60, mişcări mult mai greu de demolat dacă sunt decapitaţi câţiva lideri. Ruperea legăturilor la nivelul teoriilor economice cu SUA atunci când Venezuela, Costa Rica, Argentina şi Uruguay au anunţat că refuză să mai trimită studenţi la School of America. Mai radical decât toţi, Rafael Correa a refuzat să reînnoiască înţelegerea pentru găzduirea celei mai mari baze militare americane din America de Sud.
Ceva extrem de neplăcut pentru Friedman, dar şi pentru Stalin, pare să se întâmple. În Brazilia, un milion şi jumătate dintre foştii fermieri care trăiau în gunoaie la marginea oraşelor au cerut pământ neutilizat, pentru a-şi relua viaţa de dinainte. În Argentina, două sute de fabrici în faliment au fost resuscitate de muncitori, care le-au transformat în cooperative de proprietari. Hugo Chávez a făcut din dezvoltarea cooperativelor în Venezuela o prioritate. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD, refuzând să angajeze lucrători din Iraq, îşi exprima recunoştinţa faţă de plătitorul de taxe american mutându-şi cartierul general în Dubai. Respingând visul nord-american al unei zone comerciale libere din Alaska în Terra del Fuego, Bolivia a propus Alternativa Boliviană pentru Americi (ALBA), bazată pe barter, în care fiecare ţară propune ceea ce produce mai bine, în schimbul a ceea ce are nevoie, independent de preţurile pieţei globale. În loc să lase ca acestea să fie decise de traderii din New York şi Londra, sud-americani preferă să le stabilească ei înşişi. FMI, puterea supremă în anii ’90, începe să nu mai aibă ce căuta pe continent. În 2005, portofoliul sudamerican se ridica la 80% din împrumuturile organismului internaţional – în 2007, doar 1%. Beneficiind din veniturile aduse de petrol, Venezuela a început să acorde împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare. Înconjurată de ape financiare tulburi, America Latină construieşte o zonă de relativ calm economic şi predictibilitate, adică ceva ce globalizarea consideră că ar fi imposibil.
După cum spuneam, Milton Friedman a murit, ducând cu el în mormânt o ideologie care s-a străduit din greu să ascundă un secret murdar: nu fusese niciodată, nicăieri, votată. Deşi afirma cu tărie că democraţia şi piaţa liberă merg mână în mână, avea nevoie disperată să-i elimine pe toţi cei care credeau că peştii din acvariu nu pot înota în acelaşi loc cu rechinii şi balenele. Cu o ipocrizie grosonală, “omul de ştiinţă” care a conceput-o s-a deplasat personal pentru a da lecţii de economie criminalilor din lumea întreagă (Augusto Pinochet şi Deng Xiaoping sunt cele mai notabile nume), susţinând ulterior că nu există nicio legătură între ideile sale şi masacrele şi tortura comise în văzul lumii. Astăzi, unii dintre elevii lui Friedman fac obiectul acuzaţiilor de genocid şi compar pe banca acuzaţilor în ţările în care şi-au exercitat activitatea politică. Concitadinul lui, gangsterul Al Capone, se face vinovat de câteva asasinate comise cu sânge rece. Profesorul universitar Milton Friedman dă socoteală Justiţiei Divine pentru sute şi sute de mii de morţi şi dispăruţi, zeci de milioane de flămânzi, chinuiţi şi dezmoşteniţi din lumea întreagă. Preţul îngrozitor pentru nişte construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi. Dacă m-ar întreba cineva vreodată pe cine prefer dintre cei doi, optez fără regret pentru Capone. A fost mult mai puţin periculos decât un profesor de economie, şi atunci când a promis însetaţilor rachiu, s-a ţinut de cuvânt!˝.(Surse: sub-lupa.blogspot.com // fymaaa.info

Razbointrucuvant.ro:

Doctrina socului, dupa cum releva excelenta recenzie de mai sus si documentarul video, prezinta foarte clar patternul de propaganda si actiune al neoliberalismului care a inspirat si inspira politicile SUA, FMI, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, mai nou.
Totusi se cuvin aduse cateva precizari:
- doctrina socului nu e o doctrina propriu-zis, ci este o idee: socul, dezastrul, criza sunt, de fapt, OPORTUNITATI si chiar METODE de actiune, mijloace folosite in vederea unui SCOP; cel mai adesea, socul e menit sa distruga vechea ordine a lucrurilor si sa instaureze una noua.
- aceasta idee nu este nicidecum doar de apanajul neoliberalismului. Ea se regaseste in toate programele, filosofiile si ideologiile politice ale modernitatii revolutionar-utopice;
- se regaseste, de pilda, in ideile pasoptistilor romani. Nicolae Balcescu spunea: “cu cat este mai rau, cu atat este mai bine”, sensul fiind ca dezastrul social sau politic, haosul, reprezinta momente bune pentru gruparea masonica de revolutionari din care facea parte pentru a dobandi puterea statala. Asadar, regasim doctrina socului la pasoptistii nationalisti.
- fara indoiala, cel mai clar exemplu de “doctrina a socului” regasim la revolutionarii anarhici, nihilisti, comunisti si bolsevici, care se origineaza in jacobinismul revolutiei franceze – partea cu Teroarea si Ghilotina. Programul comunist, in sine, este de restructurare profunda a societatii, de rascolire pana in strafundurile straturilor sociale, pentru a distruge tot ce avea propriu si pentru a instaura propria ordine. Restructurare a societatii prin: teroare, uciderea unor categorii intregi sociale (intelectuali, burghezi, mosieri, chiaburi etc.); inchiderea in lagare si inchisori, reeducarea; distrugerea vechilor reguli sociale si morale si instaurarea altora noi, razboi etc.
- doctrina a socului gasim, evident, si la nazism si fascism. Acelasi modus operandi ca la bolsevici: daramarea unei ordini vechi pentru instaurarea uneia noi, prin reinventarea totala a societatii, prin exterminari, teroare, razboi etc.
- toate gruparile de mai sus au reusit sa controleze situatia si sa ajunga la putere in urma unei crize, in momente de mare instabilitate sociala si politica, de mare nesiguranta; ideologia lor a parut ca salvatoare, programul de actiune ca necesar; mentinerea la putere s-a reusit, in cazul maximal al regimurilor de tip totalitar, prin intretinerea unei crize continue: revolutia perpetua, prin care zeci de milioane au fost ucisi. In cazul regimurilor “soft”, prin reforma perpetua, in urma carora oamenii au fost scosi din vechile lor randuieli si transformati in forta de munca ieftina, platitori de taxe si de credite pentru stat si banci.
Cui apartine insa ideea de a provoca si de a profita de criza? Este o idee luciferica, de sorginte masonica.
Se mai cuvin a fi facute cateva precizari:
Neoliberalismul este o ideologie si o teorie economica. In calitatea sa de ideologie, e pura fictiune: vorbeste despre piata libera, privatizare, competitie etc. In realitate, in timpul nostru, asa ceva nu mai exista. Sistemul in care traim este unul de stranse conexiuni intre stat si corporatii private, intre stat si diferite complexe de putere: complexul bancar, industrial, militar etc. Aceste complexe actioneaza, in directiile majore, in functie de de strategiile discutate in cercurile “think-tankurilor” de tip Bilderberg sau Comisia Trilaterala, de pilda.
Problema este ca, asa cum vizibil reiese din documentar, problema “doctrinei socului” este atribuita doar neoliberalilor. Socialistii, sau tabara cu Keynes in loc de Hayek/Friedman, cu programele de tip New Deal, de la Roosevelt pana la Obama, sunt the good guys. Ceea ce nu e deloc cazul. Si socialistii au EXACT aceeasi “doctrina”: programele lor de nationalizare/centralizare/planificare a economiei nu pot fi impuse decat in urma unei crize si decat perpetuand un soc al schimbarii sociale. Sigur, aceste programe sunt facute nu in numele pietei libere, ci in numele justitiei sociale, insa ele contribuie la instaurarea aceluiasi Leviathan care ne guverneaza totalitar vietile, eventual intr-o varianta mai soft, a la Huxley (pentru regiunile bogate ale lumii, caci pentru regiunile sarace socialismul tot sarac este).
Cel mai bun lucru pe care avem sa il facem este sa renuntam la gandirea ideologica. Piata libera, justitia sociala, initiativa privata, privatizarea, drepturile sociale, sunt toate un bla-bla in spatele caruia se ascund strategii de putere. Important nu este doar mijlocul folosit de aceste strategii, ci SCOPUL.
In prezent, in urma aplicarii neoliberalismului feroce, a venit, pare-se, randul socialismului sa urce la putere. Acesta este insotit si de o puternica ideologie a corectitudinii politice si a promovarii homosexualitatii si avortului. Pare ca omenirea e condamnata intre colonialism abject, exploatare, criza, alarmism, supraveghere biometrica, si colectivizari ale problemelor economice si sociale insotite de drepturi pentru gay.
[Evident, schematizam si simplificam mult si NU ne referim la politicile publice sau la deciziile care s-ar impune obiectiv, care uneori pot fi de inspiratie liberala, socialista, nationalist-economica, in functie de context si utilitate.]
In realitate, spatiul de manevra atat pentru strategiile de putere neoliberale cat si pentru cele socialiste se ingusteaza tot mai mult. Ceea ce inseamna ca lumea va parea a fi fara alternativa si ca cere o resetare generala, totala. Un ultim soc pentru o solutie finala: tiranul iluminat.
Sursa gandeste.org

Stramosii

Stramosii