joi, 31 iulie 2014

Umanofobia sau fobia de oameni!

respingere
Iata un termen nou pe care nu l-am gasit pe google deci poate fi inventat si explorat

Umanofobia este un rezultat al lipsei libertatilor umane. Ea apare prin inlocuirea democratiei participative cu o democratie in limite stricte sau o lipsa a democratiei, o dictatura cautata si asumata.

Umanofobia are nevoie de armate de oameni, militari, politisti, extremisti, pentru a se contura si a lua forma. Teama de oameni se concretizezea printr-un exces de norme, prin inventarea de organizatii inchise si foarte strict reglementate, prin construirea unor trepte valorice pe care daca nu ajungi din punct de vedere umanofob nu existi.

Umanofobia foloseste drept instrument pentru a se contura o scara de valori in care urci daca ai dovedit ca ai o limita importanta. Orice limita asumata se subordoneaza altor limite, totul fiind definit printr-o rasplata financiara.

Indepartarea de om si teama de umanitate se construieste in colivii poleite cu aur, in care cei limitati, se feresc de ganduri de liberatate si se inconjoara cu obiecte stralucitoare si confort sau invers se inconjoara de pauperitate asumata si stoicism.

Teama de umanitate, construieste ziduri, si intareste ideea ca conditia umana este ceva inferior care trebuie depasit prin tehnici avansate, masini de lux, tehnologie in general.
Cel lipsit de aceste mijloace devine pentru umanofob un om inapoiat, trsit si parasit de soarta si care nu va putea niciodata sa se ajunga, cum sau ajuns cei aflati varful piramidei umanofobe.

Umanofobii fug de sentimente, fug de contactul cu mediul viu si se inconjoara de prefacatorie, minciuna si arificial, facand din acestea un adevarat spectacol prin care se delimiteaza de asa zisii oameni de rand.

Umanofobul bine inteles se va gandi ca pamantul este supraincarcat de oameni, ca oamenii in general sunt rai si ne intelegatori, si nu va intelege niciodata o alta civilizatie decat cea in care traieste el.

Umanofobul ii uraste pe cei care exprima liber alte idei decat ale lui, ii uraste pe cei care se imbraca altfel, se comporta altfel, traiesc altfel.

Un umanofob desavarsit crede in extraterestrii, crede ca robotii vor inlocui oamenii cei imperfecti si uraste probabil sa ii fie atinse incaltarile de noroi.

Un umanofob sef, va vroi sa controleze gandurile si trairile celor din jur de teama ca acestea sa nu fie altfel decat ale lui. Pentru asta va construi organizatii secrete care vor trebui sa controleze totul pentru el. Pentru asta isi va alege oameni dupa chipul si asemanarea lui, ii va educa ii va elimina, va face orice sa ii transforme si sa ii supuna.

Umanofobia in sens larg inseamna teama ca oamenii iti ameninta conditia existentiala, nu ti se supun , nu devin, nu au zeul tau, au alte origini, au alta culoare, au alte obiceiuri, au alta educatie, au alta organizare...

marți, 29 iulie 2014

ATENTIE LA CEAPA SI USTUROI

Am primit zilele trecute un mail care mi s-a parut interesant.Pare incredibil, dar daca este adevarat?!
Iata despre ce este vorba:
“Acum citeva zile m-am trezit la 3 dimineata cu un copil cu febra si nasuc mucios, rugindu-ma sa-i iau temperatura    si sa-i dau “michimente” ca a racit…Dupa ce i-am dat lingurita de siropel panadol, am luat o ceapa, am taiat-o si am asezat-o intr-un bol, exact linga perna copilei… 5 ore mai tirziu, la ora 8 cind ne-am trezit, nu mai avea febra , doar nasuc un pic mucios, iar ceapa arata ingrozitor – galben-verzui si mirosea de ziceai ca a putrezit demult. Ce e scris mai jos nu e poveste: sunt intimplari reale.
Din studiile efectuate asupra proprietatilor si efectelor Cepei si Usturoiului, se pare ca aceste doua vegetale deosebite au proprietatea de a “absoarbe” virusii si bacteriile, in momentul in care sunt “activate”, adica in momentul in care intra in contact cu aerul.
Astfel, in trecut, in traditia romaneasca Ceapa si Usturoiul se “desfaceau” la masa si se mancau direct, ca atare, pe loc. Nu se preparau spre a se lasa “pe mai tarziu”.
Si de ce se facea asa?… In momentul in care Ceapa si Usturoiul sunt “activate” (intra in contact cu aerul), ele incep sa “absoarba” din mediul inconjurator virusii si bacteriile.
Cind se mananca direct, pe loc, ea intra direct in organism. Astfel, procesul de absorbtie al virusilor si bacteriilor se produce doar in interiorul organismului, preluand de acolo virusi si bacterii.
In cazul in care Ceapa si Usturoiul nu se consuma “pe loc”, in contact cu aerul ele incep “absorbirea” de virusi si bacterii din mediul inconjurator (pana la momentul in care le mancam), pe care noi apoi le introducem in organismul nostru gata “impanate”.
Astfel, putem alege:
- folosim Ceapa sau Usturoiul spre a atrage virusii si bacteriile din atmosfera, pe care apoi sa le introducem in organism, sau
– folosim Ceapa si Usturoiul sa absoarba doar virusii si bacteriile din organism?…
De noi depinde…
CEAPA                        foto_24987

In 1919 cand gripa a ucis 40 milioane de oameni, un doctor vizita fermierii pentru a-i ajuta sa combata gripa. Multi dintre fermieri si familiile lor o contractasera si multi chiar murisera.
Doctorul a ajus la un fermier unde, spre surprinderea lui, toti  membrii familiei erau sanatosi. Cand doctorul a intrebat fermierul ce facea el diferit de ceilalti, sotia lui a spus ca a pus o ceapa  curatata intr-un vas in fiecare camera a casei (si probabil pe vremea aceea casa avea doar 2 camere). Doctorul nu a crezut si a cerut  una din cepe pentru a o analiza la microscop. Spre surprinderea lui a descoperit virusul gripei in ceapa. In mod evident aceasta a absorbit
virusul pastrand familia sanatoasa.
Apoi, am auzit aceasta povestire de la coafeza mea din Arizona . Acum  multi ani angajatii ei se imbolnaveau de gripa si la fel multi dintre clienti. In urmatorul an ea a pus cepe in boluri peste tot in salon.
Spre surprinderea ei nici un angajat nu s-a mai imbolnavit. Treaba functioneaza! (si nu, nu fac afaceri cu ceapa)
Morala povestii este: cumparati cateva cepe si puneti-le in boluri in fiecare camera din casa. Daca lucrati la birou, puneti unu sub birou sau undeva pe un raft. Incercati si veti vedea. Noi am facut asta anul trecut si nimeni din casa nu s-a imbolnavit de gripa. Daca va ajuta pe  voi si pe cei dragi sa nu va imbolnaviti, cu atat mai bine. Daca
totusi faceti gripa, va fi o forma usoara. Oricum… ce aveti de  pierdut? Doar cateva cepe!!!!
Acum… mai exista si un PS la aceasta poveste, trimis de o prietena din Oregon care de obicei imi trimite contributii la articolele pe tema sanatatii. Ea mi-a povestit urmatoarea experienta despre ceapa:
“Eu nu stiam despre povestea cu fermierul… dar stiu ca eu personal  am facut pneumonie si am fost foarte bolnava. Am citit un articol care spunea sa tai o ceapa la ambele capete, sa pui unul din capete intr-o furculita si sa pui capatul infipt in furculita intr-un borcan gol… iar apoi sa pui borcanul langa patul pacientului peste noapte.
Se spunea ca ceapa se innegreste peste noapte din cauza germenilor… si chiar asa s-a intamplat. Dimineata ceapa era un dezastru, dar eu déjà ma simteam mai bine.
Altceva ce am citit intr-un articol a fost ca atat ceapa, cat si usturoiul, distribuite prin camera, au salvat pe multi de la ciuma neagra. Ele au multe proprietati antibacteriale si antiseptice.”
b052a9cab53559f46b9325754215805aa
Si acum inca o notaCEPELE ABANDONATE DEVIN OTRAVITOARE.
Am folosit o ceapa care fusese lasata in frigider. Uneori nu folosesc  o ceapa intreaga odata, ci pastrez cealalta jumatate pentru mai tarziu.
Dupa ce am citit aceasta informatie mi-am schimbat parerea… si pe  viitor voi cumpara cepe mai mici.
Am avut privilegiul sa vizitez Mullins Food Products, divizia de fabricare a maionezei. Mullins este mare si este detinuta de 11 frati si surori din familia Mullins. Prietena mea Jeanne este CEO acolo.
A venit vorba despre intoxicatii alimentare si am dorit sa le impartasesc ceea ce am aflat de la un chimist.
Tipul care ne-a condus in turul fabricii se numea Ed si era unul  dintre frati. Ed este un expert in chimie si este implicat in dezvoltarea formulei sosului. El a dezvoltat formula sosului si pt McDonald’s
Deci retineti ca Ed este un magician al chimiei alimentare. In timpul vizitei cineva a intrebat daca chiar trebuie sa ne facem griji cu privire la maioneza. Oamenii intotdeauna sunt ingrijorati ca maioneza se va strica. Raspunsul lui Ed va va surprinde. El a spus ca toata maioneza produsa comercial este sigura.
“Nici macar nu trebuie pusa la frigider. Nu face nici un rau sa fie pusa, dar nu e neaparat necesar”. El a explicat ca pH-ul maionezei este stabilit la o valoare la care bacteriile nu pot supravietui in mediul inconjurator. El a vorbit despre picnicul esential, cu bolul de  salata de cartofi pe masa si cum toata lumea da vina pe maioneza cand cuiva ii este rau.
Ed spune ca atunci cand este raportata intoxicatia alimentara, primul  lucru pe care il cerceteaza autoritatile este cand a mancat bolnavul  ultima oara CEAPA si de unde au venit aceste cepe (din salata de cartofi?) Ed spune ca nu maioneza (atata timp cat nu e facuta in casa)  este cea care se strica la aer. Cel mai probabil este ceapa, iar daca nu ceapa, atunci CARTOFII.
El a explicat ca ceapa este o mare piata de desfacere pentru bacterii,  in special ceapa negatita. Nu ar trebui niciodata sa pastrezi o bucata de ceapa taiata. Nu este sigura nici daca o pui intr-o punga etansa si o bagi la frigider.Se contamineaza deja suficient doar prin faptul ca e taiata si sta la aer putina vreme, si poate deveni periculoasa pentru cine o  ingereaza (asa ca, atentie sporita la ceapa care va este pusa in  hotdog la meciurile de baseball!)
Ed spune ca daca iei partea de ceapa lasata si o gatesti nebuneste  s-ar putea sa fii in regula… dar daca tai ceapa lasata ca sa o pui in sandwich iti cauti problemele cu lumanarea. Atat ceapa cat si  cartofii fierti dintr-o salata de cartofi vor atrage si favoriza  inmultirea bacteriilor mult mai repede decat orice maioneza preparata comercial.
Deci, cum suna asta ca noutate? Luati-o cum vreti. Eu (autorul) am de gand sa fiu foarte atent la ceapa de acum incolo. Din mai multe motive  acord credibilitate unui chimist si unei companii care produce milioane de tone de maioneza pe an.
De asemenea, CAINII NU TREBUIE SA MANANCE NICIODATA CEAPA. Stomacul lor nu o poate metaboliza.
Deci, nu uitati ca este periculos sa tai o ceapa si s-o folosesti pentru gatit a doua zi. Devine otravitoare intr-o singura noapte si creeaza bacterii toxice care pot provoca infectii la stomac din cauza excesului de secretie de bila si chiar intoxicatii alimentare.
Si inca un lucru foarte important : nu achizitionati ceapa sau usturoi la care le-au fost retezate “mustatile”- radacinile , cu o portiune din bulb . Acolo , este deja portita deschisa … “
foto_24967                  usturoi
Mda, auzisem si eu ca ceapa taiata si negatita este toxica…insa acum chiar m-amconvins.Si mai stiam ca cel mai bun usturoi este cel cu mustati…daca nu le are, atunci inseamna ca e radiat ( ex. usturoiul chinezesc din supermarket)
Sursa neclintit.com

vineri, 25 iulie 2014

Corespondenţă din Tel Aviv

Corespondenţă din Tel Aviv

vlad viskiVara aceasta am avut oportunitatea să studiez la Tel Aviv. Nu m-aş fi aşteptat ca lucrurile să devină atât de dramatice în perioada în care mă aflu aici. Pe scurt, situaţia arată în felul următor: trei copii israelieni au fost ucişi în Fâşia Gaza, după care un tânăr palestinian a fost răpit şi ars de viu de către fundamentalişti israelieni în Cisiordania. Guvernul israelian a acuzat gruparea Hamas de uciderea cetăţenilor săi, iar după uciderea tânărului palestinian, Hamas a purces la lansarea de rachete către oraşele israeliene. În mare parte, aceste rachete au fost interceptate şi distruse de către sistemul anti-balistic al statului Israel, care la rândul său a autorizat raiduri aeriene în Fâşia Gaza. În primele zile ale conflictului Israelul nu a înregistrat victime, însă în enclava palestiniană numeroşi civili au fost ucişi. După acuzaţii reciproce şi atacuri militare din ambele părţi, guvernul israelian a hotărât că o invazie terestră este necesară, în contextul în care consideră că Hamas nu doar atacă puncte strategice pentru statul evreu, ci foloseşte tunele subterane pentru a trimite terorişti către Tel Aviv şi alte oraşe. Discuţii şi zvonuri privind o a treia Intifada (rebeliunea arabilor care locuiesc în Israel) au început să apară, iar Israelul a prezentat în faţa comunităţii internaţionale argumentele pentru care o intervenţie militară este absolut necesară. Atacurile armatei israeliene au ucis peste 650 de civili palestinieni până în acest moment. Justificarea guvernului de la Tel Aviv este că victimele colaterale sunt rezultatul faptului că Hamas foloseşte centre civile (spitale, şcoli, locuinţe personale) pentru a lansa rachete spre Israel.
Analiza succintă pe care vreau să o fac este una eminamente subiectivă, este una care vine din partea unui om care locuieşte în Tel Aviv, în siguranţă, şi nicidecum nu cred că pot să îmi imaginez viata în Fâşia Gaza. În Israel realităţile sunt mult diferite. Alarmele care avertizează că o rachetă lansată de Hamas se îndreaptă către Tel Aviv sunt dese şi au devenit parte a cotidianului. Cetăţenii sunt disciplinaţi şi când aud alarma ştiu că au 90 de secunde la dispoziţie să se ascundă în buncăre. Acum 10 ani statul evreu nu avea acest sistem complex anti-balistic, însă astăzi majoritatea oamenilor se simt mult mai în siguranţă. Întâmplarea face ca una din aceste alarme să sune chiar în timpul unei şedinţe de guvern, iar întregul aparat ministerial, în frunte cu Benjamin Netanyahu s-au refugiat la rândul lor, folosind astfel (şi) puterea exemplului pentru a-i informa pe cetăţeni. Acestea sunt realităţile în nord, în Tel Aviv. În sud, pe de altă parte, oamenii sunt mult mai expuşi, timpul pentru a se ascunde în buncăre este mult mai scurt, iar multe din localităţi au fost evacuate. Grupurile care sunt mai greu de evacuat sunt comunităţile de beduini arabi şi cele de kibbutz (care trăiesc din agricultură şi pe baza unor principii comunitare de sorginte socialistă puternice).
Majoritatea israeliţilor sunt de dreapta când vine vorba de interesul naţional şi repetă propaganda oficială servită de guvern: palestinienii îşi merită soarta deoarece au votat în 2006 cu Hamas, Hamas este o organizaţie criminală care foloseşte civili ca scut, armata Israelului este cea mai umană din lume când vine vorba de civili. De ce este umană? Pentru că îi “avertizează” pe civilii din Gaza cu 30 de secunde înainte de a le ataca locuinţele printr-o bombă mai mică ce explodează pe acoperiş (“knock on the roof”). Ce ar putea face cineva în 30 de secunde şi, dată fiind precizia atacurilor israeliene, unde s-ar putea refugia palestinienii? Nu au buncăre, iar Fâşia Gaza este una dintre cele mai dens-populate regiuni din intreaga lume. 1,8 milioane de oameni trăiesc într-o zonă lungă de 40 de kilometri şi lată de 6 kilometri.
Societatea israeliană este polarizată, însă în mod disproporţionat. Am avut ocazia să particip la proteste de stradă ale stângii de la Tel Aviv. Am cunoscut oameni diverşi: studenţi, activişti pentru drepturile LGBT, persoane care lucrează cu refugiaţi din Sudan şi alte ţări africane, jurnalişti, activişti pentru drepturile omului, soldaţi care au povestit despre ororile ultimei invazii tereste a Fâşiei Gaza, avocaţi care îi apară pe prizonierii palestinieni arestaţi de forţele israeliene. Una dintre persoanele cu care am discutat a stat zece ani în închisoare pentru că a atacat un soldat israelian cu o piatră. Unul dintre soldaţi a povestit cum a încercat să dinamiteze o uşă, însă o mamă a încercat să deschidă uşa exact în acel moment, aşa că a fost ucisă instantaneu. Soldatul în cauză a trebuit să se uite în ochii copiilor de 12-13 ani exact în momentul în care şi-au văzut mama spulberată în bucăţi. La protestele stângiştilor participă şi arabi şi evrei, care cântă şi strigă că pot locui împreună în acelaşi spaţiu, că politicile guvernului lor sunt fasciste sau că pacea este posibilă. Cu toate acestea, oamenii de stânga trăiesc o dilemă interioară şi uneori sunt ezitanţi în a-şi prezenţa opiniile, căci sunt conştienţi de faptul că nu pot lupta împotriva existenţei statului evreu care le permite anumite drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. În schimb ei aleg două cai: fie vorbesc în termeni generali despre pace, fie se concentrează pe activităţi specifice pentru ajutorarea populaţiei palestiniene.
La fiecare manifestaţie de stânga există şi o contra-manifestaţie de dreapta, unde steagurile statului Israel sunt omniprezente, iar violenţele nu lipsesc. Pe 12 iulie 2014, spre finalul celor două proteste, datorită faptului că o alarmă a determinat forţele de ordine să se refugieze într-un spaţiu sigur, cele două grupuri au ajuns la confruntări fizice, iar câţiva activişti de stânga au fost agresaţi de tineri cu tricouri pe care aveau însemne neo-naziste. Imaginile sunt elocvente: pe de o parte grupuri paşnice care cereau o încetare a ostilităţilor din Gaza, iar pe de altă parte multă ură şi o viziune îngustă şi totalitară asupra libertăţii de exprimare şi a actului democratic.
Atât în Gaza cât şi în Israel situaţia politică este mult mai complicată. În primul rând trebuie înţeles că gruparea Hamas are atât o parte administrativă, cât şi una militantă. Hamas plăteşte doctori, profesori şi birocraţi, reprezintă singura sursă de venit pentru numeroase familii palestiniene. În acelaşi timp, liderii Hamas s-au îmbogăţit de pe urma corupţiei şi a numeroaselor fonduri care intră în Gaza din partea comunităţii internaţionale şi a Iranului. Liderii Hamas au cele mai luxoase vile din Gaza City, iar mulţi bani sunt re-direcţionaţi către familiile acestora. Hamas din 2006, când au câştigat alegerile în Gaza, nu mai este Hamas din 2014. Un element important al acestei situaţii este şi faptul că Fâşia Gaza este, în acest moment, o închisoare în aer liber, cu graniţele complet închise. Graniţele cu Israelul sunt complet sigilate, Gaza City nu are aeroport şi spaţiul aerian este închis, accesul dinspre Marea Mediterană este restricţionat de asemenea, iar odată cu instaurarea dictaturii militare în Egipt, graniţa de sud este şi ea aproape închisă (în ultimul an a fost deschisă doar paisprezece zile). Soluţia pe care au găsit-o cei din Hamas este construirea de tuneluri subterane spre Egipt, prin care pot “importa” bunuri şi bani. De cealaltă parte, aripa militantă construieşte tuneluri spre Israel, prin care încearcă să infiltreze spaţiul israelian. Deşi dezamăgiţi de Hamas, palestinienii din Gaza nu au opţiuni viabile din care să aleagă, iar Autoritatea Palestiniană a lui Mahmoud Abbas pare să-i fi abandonat. Şi pentru Abbas situaţia e complicată, în condiţiile în care negocierile cu statul evreu (care au loc de un an şi sunt supervizate de administraţia de la Washington) au stagnat, SUA par să se retragă din zona Orientului Mijlociu, construirea de aşezări evreieşti în Cisiordania continuă, iar Iranul sprijină atât financiar cât şi logistic rivali ai lui Abbas din interiorul propriului partid (Abbas chiar a anunţat că nu va mai candida pentru un nou mandat).
La Tel Aviv situaţia e la fel de complicată. Multă vreme văzut că un lider puternic şi autoritar, Netanyahu este acum acuzat din partea dreapta a eşicherului politic că nu a răspuns suficient de rapid crizei actuale şi a făcut concesii stângii. Atacat chiar din interiorul propriei coaliţii de guvernare şi având multe din problemele menţionate mai sus în cazul lui Abbas, Netanyahu s-a văzut nevoit să răspundă atacurilor Hamas pentru a-şi salva cariera politică. Ambele tabere, atât Hamas cât şi Israelul nu şi-au dorit ca situaţia să degenereze atât de rapid, însă nu au avut suficient spaţiu de manevră, politic şi strategic, şi au refuzat să facă anumite concesii care le-ar fi pus în pericol chiar existenţa. Atât Hamas cât şi Netanyahu se hrănesc reciproc, îşi oferă reciproc un raison d’être pentru electoratele lor. Ultima propunere a lui Netanyahu, aceea a unei soluţii cu trei state, unul israelian şi două palestiniene, pare să fie nerealistă şi imposibil de pus în practică.
Aşadar, realităţile din teren sunt diferite de felul în care mass media internaţională le prezintă. Pe străzile din Tel Aviv oamenii nu sunt panicaţi cu privire la rachetele care se îndreaptă spre ei, în timp ce în Gaza numărul victimelor colaterale continuă să crească. Dincolo de factorul umanitar, trebuie avute în vedere şi contextul regional şi jocurile politice în care sunt implicaţi actorii politici israelieni şi palestinieni. Surprinzătoare este lipsa de reacţie a mediului academic israelian, care altădată era mult mai vocal cu privire la politicile statului evreu. Ce am învăţat, personal, în ultima luna, este că evreii care vin din afara Israelului sunt mult mai radicali în viziunea lor asupra dreptului lor de a exista şi a cuceri, comparat cu evreii care s-au născut în Israel, ceea ce adeseori blochează procesul de pace şi nu permite factorilor de decizie să ajungă la un compromis de durată.
23 iulie 2014
Vlad Levente Viski, Tel Aviv University
Sursa criticatac

joi, 24 iulie 2014

Minciunile sfruntate însă profitabile ale ştiinţei: Moartea cerebrală şi frauda donării de organe (III)

Minciunile sfruntate însă profitabile ale ştiinţei: Moartea cerebrală şi frauda donării de organe (I)
Minciunile sfruntate însă profitabile ale ştiinţei: Moartea cerebrală şi frauda donării de organe (II)
În „moarte cerebrală”  – dar cât de mort?
„Ca fiinţă unică şi irepetabilă, omul nu este reprezentat doar prin creierul său, ci şi prin trupul său, care trăieşte încă în proporţie de 97% după intrarea în «moarte cerebrală».” Prof. dr. med. Linus Geisler
Când este vorba de moartea unui om, ar trebui mai întâi să răspundem la întrebarea: ce este omul? Fiindcă deja de aici începe controversa, susţine autorul Rainer Beckmann. Printre suporterii ipotezei morţii cerebrale se află mulţi susţinători ai unei imagini biologic-materialiste despre om, care reduce existenţa umană la fenomenele măsurabile „ştiinţific” şi „explică” gândirea sau conştiinţa umană cu ajutorul proceselor biochimice, respectiv electrice, la nivelul creierului. Mda, din această perspectivă încheierea activităţii cerebrale ar putea însemna moartea omului. Dar oare aşa să stea lucrurile în realitate?
Definiţia „morţii cerebrale” este foarte controversată între neurologi: oare „linia zero”  în EEG dovedeşte cu adevărat încheierea oricărei activităţi electrice în creierul mare? Atunci de ce mai poate fi dovedit un rest de activitate când se face un EEG nazofaringian (se introduce un electrod prin nas până în apropiere de membrana creierului unde este situat simţul mirosului)? Şi ce semnifică faptul că şi creierul unui „mort cerebral” poate continua să producă hormoni?
À propos de ceea ce ne defineşte mai mult ca oameni, vă invit să vă gandiţi la un paradox: când încetează activitatea creierului, inima poate continua să bată. Când încetează activitatea inimii, în mai puţin de câteva minute încetează şi orice activitate a creierului!
Asociaţia germană Initiative KAO (Informare critică despre donarea de organe) a formulat următoarele idei cu privire la procedura dubioasă a declarării morţii cerebrale:
  • Pierderea completă a funcţiilor cerebrale – „moartea cerebrală” – nu se poate constata cu certitudine. Viaţa şi moartea nu pot coexista într-un om. Poate un om să fie „mort” şi în acelaşi timp să aibă organe vitale de donat??
  • „Moartea cerebrală” este o definiţie strict legală şi fără baze ştiinţifice, creată doar pentru a putea extrage oamenilor organe vitale fără pedeapsa legii.
  • Oamenii aflaţi în „moarte cerebrală” trebuie hrăniţi, îngrijiţi, supravegheaţi şi testaţi pentru compatibilitatea cu primitorii de organe. La nevoie sunt resuscitaţi.
  • În perspectiva extragerii de organe, oamenii aflaţi conform definiţiei în moarte cerebrală primesc intravenos medicamente pentru îmbunătăţirea circulaţiei şi a activităţii inimii, precum şi antibiotice sau heparină (care poate duce la hemoragii cerebrale!). Ei sunt „condiţionaţi”, adică ţinuţi în viaţă prin toate mijloacele, deoarece e vorba de prelevarea de organe vitale.
  • Oamenii definiţi ca fiind în „moarte cerebrală” sunt calzi, iar digestia, metabolismul şi respiraţia celulară funcţionează. De obicei sunt subfebrili, dar ocazional pot dezvolta şi febră. Tensiunea nu este constantă, ci creşte mai ales în timpul prelevării organelor.
  • La oamenii aflaţi în „moarte cerebrală” au loc în continuare hematopoeza, diviziunea celulară şi chiar vindecarea rănilor.
  • Sistemul renal este intact, se filtrează în continuare sângele, iar urina se formează şi se elimină. Sunt produşi în continuare hormoni, chiar şi cei produşi în creier, a căror prezenţă poate fi dovedită în fluxul sanguin.
  • În „moartea cerebrală” sunt detectabile 17 reflexe la bărbati şi 14 reflexe la femei. Bărbaţii aflaţi în „moarte cerebrală” pot avea încă erecţii.
  • Cei aflati în moarte cerebrală pot reacţiona la stimuli externi. De asemenea, uneori apar mişcări ale membrelor superioare şi inferioare.
  • Conform Ministerului Sănătăţii din România, «protocolul de menţinere a potenţialului donator are ca deziderat: menţinerea în parametri optimi a funcţiilor organelor ce urmează a fi transplantate, implicit a cordului, în acest scop fiind necesarămenţinerea homeostaziei generale
  • Cel mai impresionant este faptul că femeile aflate în „moarte cerebrală” în unele cazuri pot aduce pe lume un copil sănătos. Cea mai lungă perioadă de sarcină cunoscută până acum a unei femei aflate în moarte cerebrală a durat 107 zile; ea a dat naştere prin cezariană unui băieţel, care ulterior s-a dezvoltat normal.
Poate că unii dintre voi nu vor dori să creadă realitatea sinistră pe care v-o prezint eu aici despre recoltarea de organe şi vor spune: „Ei, ce mă mai interesează ce se petrece cu mine, dacă sunt mort şi nu mai simt nimic!”. Dar sunteţi siguri că nu veţi mai simţi nimic? Chiar când se face EEG (electroencefalograma) şi aceasta arată un traseu plat în toate derivaţiile, nu avem nicio dovadă că organismul nostru nu ar mai simţi nimic sau conştiinţa noastră, spiritul nostru ar fi dispărut… Bănuim, dar nu putem fi siguri. De ce? Pentru că ştiinţa nu poate dovedi sau măsura starea de conştiinţă şi deci nu poate stabili când spiritul nostru moare sau părăseşte trupul. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu personal nu vreau ca dreptul meu la viaţă să fie anulat pe baza lipsei unor unde cerebrale.
Cât sunt de câstigaţi cei care primesc organe transplantate?
Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele!
În primul rând, trebuie să ştiti că din cauza tulburărilor psihice şi sufleteşti grave cauzate de această constelaţie „donator-primitor”, a apărut prompt şi o ramură a psihiatriei (OTP, Organ Transplantation Psychiatry) care se ocupă de persoanele aflate pe lista de aşteptare pentru a primi organe, dar şi de persoanele care au primit deja un organ transplantat!
Pentru mulţi oameni nu este deloc simplu să trăiască cu un organ străin. Unii au o relaţie ciudată cu organul, îi dau un nume şi vorbesc cu el, alţii pur şi simplu nu-l pot accepta ca pe ceva care face parte din ei. Poate că există motive întemeiate pentru asta. Unii se luptă permanent cu remuşcările de a fi participat la moartea altor oameni. Mulţi îşi doresc să ştie al cui organ l-au primit, ziua în care ei l-au primit fiind ziua morţii altcuiva; acest lucru îi chinuie (aşa cum este şi normal, omenesc). În acelaşi timp, ei şi familiile lor sunt (trebuie să fie!) recunoscători donatorului! Există nenumărate relatări ale oamenilor care au primit organe şi a căror personalitate s-a modificat după transplantare, unii au căpătat de pildă alte gusturi în ceea ce priveşte mâncarea, alţii aveau coşmaruri permanente sau halucinaţii, alţii intrau în depresii prelungite cu dorinţa de moarte, majoritatea spuneau că nu reuşeau să integreze organul străin în corpul lor… De asemenea, cei mai mulţi oameni care au primit organe nu mai pot duce o viaţă normală după transplantare, de aceea nu rareori întâlnim oameni care au fost supuşi unor operaţii de transplant de organe de mai multe ori!
Cam pe aici vin unii cu obiecţii de genul „Păi, săracii oameni, dacă nu primesc organe noi vor muri!”  Tot ce se poate. Un lucru însă să va fie clar – din cauza transplantării un om moare întotdeauna: donatorul sau recipientul! Ştiu că sună dur, dar asta e viaţa… Mi se pare îngrozitor de manipulativ (şi e o strategie!!) să se facă afirmaţii de genul „Anual mor 14.000 de oameni din cauză că nu sunt suficiente organe de transplantat”!! Este o minciună sfruntată. Acei oameni mor din CAUZA unei boli care le distruge un organ sau uneori chiar din cauza „tratamentelor” alopate care la rândul lor distrug consecvent organele! Nimeni nu moare din cauză că nu i se transplantează un organ! Se încearcă aici aceeaşi strategie divide et impera aplicată şi la vaccinare (cu imunitatea turmei), în ideea că oamenii se vor sfâşia între ei într-o controversă eternă, fiecare cu interesele şi cu adevărul lui, iar în acest timp afacerea miliardelor câştigate din afacerea donării de organe merge mai departe, în lipsa unei dezbateri publice informate.
Nu mai vorbim că foarte mulţi recipienţi mor din cauza complicaţiilor apărute în urma transplantului – asta se uită foarte repede. Posibilele complicaţii încep cu respingerea organului de către organismul recipientului, efectele secundare ale terapiei, infecţii, sângerări, insuficienţa organului sau tumori canceroase apărute în special după „tratamentul” intensiv cu imunosupresive.
Trebuie menţionat aici şi faptul că un transplant nu înseamnă vindecare!! Când un organ nu mai funcţionează cum ar trebui, acest lucru are o cauză profundă, care de multe ori are un sens biologic. Înlocuirea organului nu va rezolva cauza, ci doar va oferi cel mult o bucăţică în plus de viaţă, în nişte condiţii calitative îndoielnice.
Un pacient care a primit un organ nou (de ex. ficat) va plăti anual pentru medicamente o sumă de cca. 150.000 de euro!
După 5 ani de la transplantare, statistica ne spune că mai funcţionează doar 71% dintre rinichi, 67% dintre pancreasuri, 70% dintre inimi, 50% dintre ficaţi şi 55% dintre plămâni. Dar ce se petrece după 5 ani şi cu restul de 39%, 73%, 30%, 50% respectiv 45% dintre pacienţi? O parte dintre aceştia sunt din nou pe listele de aşteptare pentru un al doilea organ, iar alţii au decedat. Statisticile nu oferă nicio informaţie despre ei.
Dr. J. Loibner: „În realitate, transplantarea de organe nu mai reprezintă o senzaţie în medicină şi mulţi oameni au reuşit astfel să supravieţuiască. Pe de altă parte, succesele reale în ce priveşte durata vieţii câştigate astfel şi mai ales calitatea acestei vieţi sunt prezentate public într-un mod mult prea optimist. Aşteptările faţă de fezabilitatea tehnică a vieţii sunt prea mari. Se vorbeşte de „vindecare” prin transplantare de organe, care de fapt nu este niciodată vindecare, ci doar o supravieţuire în condiţii reduse de sănătate şi în dependenţă de medicamente”.
In dubio pro vita
Un alt aspect care nu e deloc de neglijat: între anii 2000-2005, dr. Deutschmann (pe atunci directorul unei echipe de transplant) a analizat şi studiat 224 de protocoale de moarte cerebrală semnate de doctori. La 70 de cazuri (deci o treime!!), protocoalele erau greşite sau incomplete.
Medicii trebuie să raporteze posibilii donatori de organe (deci încă de aici se încalcă legea confidenţialităţii datelor medicale!!!). Raportarea se face fără înştiinţarea şi permisiunea aparţinătorilor. În 2012, în Germania au fost raportaţi de către secţiile de urgenţă 2594 de potenţiali morţi cerebrali (deci reţineţi, potenţiali, adică nici nu se diagnosticase moartea cerebrală, dar ei erau deja raportaţi!!!), la care au fost chemaţi coordonatorii de transplant („agenţii autorizaţi”  sau „contabilii morţii cerebrale” ), iar „moartea cerebrală” a putut fi diagnosticată doar la 1584 (61%), dintre care 1046 au fost transformaţi în donatori de organe (66% dintre cei cu eticheta de „moarte cerebrală” şi 40% din numărul total!).
În altă ordine de idei, se cunosc deja mii şi mii de cazuri când oameni diagnosticaţi cu moarte cerebrală şi-au revenit după ce au fost îngrijiţi corespunzător şi trăiesc în continuare, bine sănătoşi. Deci cum poate o metodă de diagnosticare să fie „sigură”  când „morţii cerebrali” se trezesc?? La fel cum şi vaccinarea ne „protejează” fiindcă asta ne spune propaganda medicală??
Şi ce efecte subtile are simpla existenţă a acestui diagnostic de „moarte cerebrală”  asupra atitudinii medicilor, asupra modului cum este privit şi îngrijit un pacient, asupra implicării cu care personalul medical ar trebui să lupte pentru supravieţuirea unui pacient?
Cine are dreptul să decidă momentul când măsurile de terapie se transformă din „centrate pe pacient” în „centrate pe primitorul de organe”?? Ce-o fi în sufletul asistentelor medicale de la terapie intensivă când se ocupă cu dăruire de un pacient, până când este exprimată suspiciunea de „moarte cerebrală”? O soră medicală relatează: „De pe o clipă pe alta se schimbă nu numai statutul «obiectiv» al pacientului din grav rănit în mort cerebral, «cadavru viu», ci se schimbă şi dispoziţiile cu privire la îngrijirea lui: în locul măsurilor care să-l ajute pe pacient, se aplică alte măsuri, menite să păstreze cu orice preţ funcţiile vitale ale organelor, în scopul prelevării acestora. Această aşa-numită «condiţionare» a donatorului îi aruncă pe asistenţii medicali într-o situaţie emoţională greu de suportat.” Oare se gândeşte cineva şi la problemele sufleteşti pe care le creează industria de transplantare personalului medical implicat?
Nimeni nu poate să spună cu certitudine dacă pacientul/muribundul nu simte această schimbare în „tratamentul” primit. Comunicarea între oameni nu are loc doar prin limbaj, ci mai ales prin sentimente, prin vibraţii şi prin energia cardiacă (prea puţin studiată!). În plus, pacientul nu arată a „mort”, sângele îi circulă, e cald, respiră şi nu se deosebeşte practic cu nimic de pacienţii care sunt îngrijiţi ca să se însănătoşească. Şi pentru aparţinătorii pacienţilor imaginea vie a celor dragi se contrazice flagrant cu orice diagnostic de moarte.
Dacă aveţi încredere atât de mare – ca şi la vaccinare – în opiniile „experţilor” şi în integritatea personalului medical (şi numai dacă aveţi nervi de oţel), vă recomand să urmăriţi prezentarea psihologului german Roberto Rotondo (care a fost ani de zile asistent medical!), unde începând cu minutul 5:00 puteti urmări pe viu cum începe testarea unui pacient în vederea diagnosticului de moarte cerebrală.
Zach Dunlop, de exemplu, este un tânăr care a avut norocul să aibă un văr care era asistent medical la terapie intensivă şi care nu s-a mulţumit cu diagnosticul de „moarte cerebrală” primit de la medicii care deja se pregăteau să recolteze organele, ci şi-a scos briceagul şi l-a zgâriat pe talpă pe Zach, astfel obţinând o reacţie care i-a dovedit că Zach era încă în viaţă!! Zach şi-a revenit şi trăieşte şi acum bine mersi. Ah, iar la interviu a povestit cum îi auzise pe medici diagnosticându-l cu moarte cerebrală!!
Aspectele etice, morale şi concepţia personală despre viaţă
În contextul donării de organe, este foarte interesantă concepţia fiecăruia dintre noi despre viaţă. Reacţia personală la acest subiect poate fi un barometru care ne arată cum gândim cu adevărat despre viaţă, despre oameni, despre noi înşine în final. Ca atare, dacă suntem de acord cu perspectiva dictată de industria transplantului, cum că viaţa noastră ar depinde exclusiv de funcţiile cerebrale, atunci într-adevăr viaţa ia sfârşit prin dispariţia funcţiilor cerebrale măsurabile tehnic – aşa-zisa moarte cerebrală. După motto-ul «scos ştecherul din priză – stins televizorul» se poate atunci utiliza restul «maşinăriei» fără remuşcări.
Mult mai dificil este să susţinem aşa ceva dacă noi considerăm trupul nostru ca un cadou, ca un templu divin, sau dacă mergem şi mai departe şi avem convingerea că există o viaţă înainte de naştere şi o viaţă după moarte, iar trupul este de fapt un instrument al sufletului, construit de suflet în mod individual în viaţa de dinainte de concepţie, cum descrie de ex. pedagogul Rudolf Steiner în prelegerile lui despre karma. În acest punct ne-am putea întreba, în funcţie de convingerile personale şi de nivelul de evoluţie spirituală la care am ajuns, oare cum trăieşte spiritul donatorului donarea de organe şi ce fel de legătură va uni destinul donatorului cu ale celor care primesc organele (ştiut fiind din statistici că aprox. 95% dintre donatori nu au luat ei înşişi decizia de a-şi dona organele!!).
Dacă punem sub semnul întrebării conceptul de moarte cerebrală, singura consecinţă logică este punerea sub semnul întrebării a întregii industrii a transplantului.
Următorul exemplu este menit să ne demonstreze cât de îndreptăţite sunt aceste semne de întrebare: Renumitul neurochirurg şi docent la Harvard dr. Eben Alexander a avut ocazia să se convingă pe propria piele că starea de conştienţă nu este neapărat legată de creier. Cu cuvintele lui: „Am pătruns în lumea conştiinţei care există dincolo de limitele creierului fizic”. Neurochirurgul s-a îmbolnăvit în 2008 şi a intrat în comă, pierzându-şi funcţiile cerebrale care controlează gândurile şi emoţiile. După 7 zile de comă, când medicii îl abandonaseră şi discutau despre debranşarea aparatelor, neurochirurgul s-a trezit brusc, şi-a revenit şi şi-a reluat viaţa normală. În cartea Proof of heaven (Dovada că Raiul există), el relatează trăirile fascinante pe care le-a avut în experienţa lui şi cum acestea i-au transformat cu totul perspectiva asupra vieţii şi morţii. Întrucât dr. Alexander este o capacitate în domeniul lui, e de sperat că şi colegii lui vor citi cartea şi mai ales să sperăm că acest consens actual despre aşa-zisa „moarte cerebrală” va fi supus unei dezbateri oficiale. Dr. Alexander a constatat din proprie experienţă că viaţa nu se sfârşeşte cu moartea clinică şi că există o stare de conştienţă care nu e legată de creier. Citiţi cartea, nu veţi regreta!
Prelevarea de organe
Pentru a putea lua o hotărâre responsabilă pro sau contra donării de organe, trebuie să cunoaştem în detaliu procedura unei prelevări de organe, nu să citim o broşură colorată şi să ne agăţăm de iluziile vândute de mafia medicală. Pe undeva e o situaţie asemănătoare cu propaganda agresivă pentru vaccinare, asezonată cu mustrările de conştiinţă care ţi se impun dacă nu vrei să-ţi injectezi copilul cu substanţe neurotoxice ca să nu periclitezi „imunitatea de turmă”. La donarea de organe se insinuează că nu eşti generos, nu eşti un bun membru al societăţii, eşti asocial etc. dacă nu semnezi pentru a fi spintecat şi ciopârţit de viu! Dar dacă e ceva bun şi nobil, de ce se manipulează, prezentând publicului larg doar o singură faţetă a problematicii??
Pauline W. Chen, chirurg care lucrează în industria transplantării şi pare convinsă de diagnosticul de moarte cerebrală (!!), îşi descrie sentimentele astfel: „În ciuda a tot ceea ce ştiu despre moartea cerebrală, tot mai am momente de nesiguranţă. De multe ori, când tai cu scalpelul pielea caldă şi moale a unui donator şi văd roşul debordant de sânge bine oxigenat, vechile îndoieli ale mamei mele se furişează în creierul meu. M-am surprins gândindu-mă la vieţile donatorilor şi le-am întrebat pe asistentele care au stat de vorbă cu familiile acestora ce impresie şi-au făcut. În timp ce dau la o parte intestinele care încă se contractă şi trec din greşeală cu mâna peste ce a mai rămas din digestia lor, nu mă pot împiedica să mă întreb oare ce au mâncat ultima oară şi dacă atunci, la acea masă, au avut vreo premoniţie despre ceea ce li se va întâmpla. În timp ce privesc ultimele picături de energie frenetică a inimilor lor cum se disipează în nefiinţă, simt un regret că eu sunt singurul martor la sosirea tăcerii eterne şi că membrii familiei s-au despărţit de cei dragi cu sunetul inimii bătând în monitor. Nu numai o dată, în timp ce recoltam organe, am avut îndoieli. Dar nu aşa cum se temea mama, din cauză că donatorii nu erau suficient de morţi; ce simţeam era regretul că trebuia să-i ţin în viaţă în acest fel.”
Medicul şi parlamentarul german Dr. Wolfgang Wodarg a făcut o cerere de a participa la o şedinţă de recoltare de organe şi a fost refuzat cu explicaţia că „scena” arată ca un câmp de bătălie şi nu poate fi suportată de niciun spectator. În timpul explantării, se ajunge la pierdere totală de sânge, în timp ce pe podea se întind prosoape şi preşuri pentru ca medicii „recoltatori” să nu stea în amestecul de apă şi sânge care se adună pe jos. Când se recoltează şi ţesuturi şi oasele mari, restul de cadavru trebuie apoi să fie mai întâi „stabilizat” pentru îmbălsămare (de ex. cu cozi de mătură), împăiat şi cusut. Ochii scoşi sunt lipiţi cu pansamente sau înlocuiţi cu ochi de sticlă.
Ştiaţi că…?
  • Prelevarea de organe se face de regulă noaptea, după ce asistentele îl aduc pe „donatorul”  ventilat din sala de terapie intensivă în blocul operator. „Donatorul” este poziţionat pe masa de operaţie. Acest lucru poate provoca mişcări ale corpului „donatorului” care pot nelinişti personalul medical prezent. De asemenea, pot apărea căderi de tensiune la „donator” care să „necesite” prevenirea morţii cardiace, cu alte cuvinte resuscitarea „mortului”.
  • Donatorul este legat de mâini şi de picioare, pentru a se evita mişcările; la un mort nu este nevoie de asemenea măsuri; de asemenea, este dezinfectat şi acoperit cu pansamente sterile.
  • Donatorului i se administrează medicamente relaxante şi adesea cu efect anesteziant, care conţin analgezice. Mulţi anestezişti renunţă însă, la sfatul anumitor organizaţii medicale, la utilizarea anesteziilor şi analgezicelor. Problema Asociaţiei Medicilor este că aplicarea procedurilor de anestezie confirmă faptul că la persoanele aflate în „moarte cerebrală” este vorba de fapt de oamenii încă vii. Cu alte cuvinte, se ia în calcul cu bună ştiinţă probabilitatea ca „donatorii” să simtă durerea în timpul prelevării organelor.
  • La o prelevare multiviscerală, care poate dura mai multe ore, „donatorul” branşat la aparatul de ventilaţie este „prelucrat” de diverse echipe coordonatoare de transplant, alcătuite din până la 20 de medici.
  • În timpul prelevării de organe, medicii anestezişti sunt obligaţi să menţină funcţiile vitale ale donatorului până când ultimul organ a fost înlăturat. Dacă e nevoie, trebuie să administreze medicamente, lichide, în unele cazuri chiar sânge proaspăt sau plasmă pentru a asigura echilibrul metabolic al donatorului.
  • Pacienţii aflaţi în „moarte cerebrală” rămân conectaţi la aparatele de ventilaţie şi la monitoare până la inducerea stopului cardiac.
Sursa lupuldacicblogg

miercuri, 23 iulie 2014

Saptamana de lucru de 3 zile

Carlos Slim, magnatul mexican din industria de telecomunicaţii, situat pe locul doi în topul celor mai bogaţi oameni din lume, propune ca angajaţii să muncească doar 3 zile pe săptămână şi să aibă astfel patru zile libere, scrie Financial Times.
 
”Este timpul pentru o revizuire radicală a vieţii de lucru a oamenilor. În loc să se pensioneze la 50 sau 60 de ani, angajaţii ar trebui să lucreze până la o vârstă mai înaintată, dar să aibă mai mult timp liber în perioada în care sunt în câmpul muncii”, a declarat Slim la o conferinţă în Paraguay. "Ar trebui să lucreze până în jurul vârstei de 70 sau 75 de ani, poate chair şi 11 ore pe zi, dar numai trei zile", a adăugat el.  
Carlos Slim consideră că o astfel de schimbare ar putea genera o transformare a forţei de muncă, facând-o mai sănătoasă şi mai productivă.
"Cu trei zile de lucru pe săptămână, angajaţii vor avea mai mult timp să se relaxeze şi vor avea o mai bună calitate a vieţii. Patru zile libere oferă posibilitatea de a încerca noi activităţi şi noi modalităţi de a petrecere a timpului liber", susţine Slim.
Compania magnatului mexican din industria de telecomunicaţii, Telmex, a instituit un sistem care le permite angajaţilor să iasă la pensie înainte de 50 de ani şi să continue să lucreze, pe acelaşi salariu ca şi înainte, însă numai patru zile pe săptămână.
Sursa zf

marți, 22 iulie 2014

Cartofi toxici pe piaţa din România, interzişi de UE. Cum trebuie să-i alegem

Cartoful, unul dintre cele mai folosite alimente din lume, care este foarte des inclus în meniurile românilor, ar trebui cumpărat cu mai multă atenţie întrucât cartofii din import cu diametrul mai mare de 8 centimetri care sunt la vânzare în ţara noastră sunt plini de nitriţi şi nitraţi. Acesta este motivul pentru care sunt interzişi în Uniunea Europeană, avertizează conducerea Federaţiei Naţionale Cartoful din România.
Astfel încât, cartofii, care ar trebui să fie hrănitori şi să aibă surse bogate de vitamine şi minerale, precum şi calităţi terapeutice au efectul invers atunci când sunt toxici, trataţi cu substanţe nocive.
Cartofii uriaşi de pe piaţa din România sunt toxici pentru om şi sunt consideraţi furaje de către fermierii din UE.
20% din cartofii care se cumpără şi consumă în România, mai ales cei importaţi din Polonia, Germania, Olanda, Franţa şi Belgia, nu sunt scoşi la vânzare pentru a fi consumaţi de oameni în ţara de origine. Este vorba despre cartofii foarte mari, preferaţi în pieţele noastre.
Aceşti cartofi mari sunt folosiţi în străinătate exclusiv pentru hrana animalelor. Gospodinele românce cumpără cartofi furajeri, fără să ştie că sunt toxici sau nehrănitori, pe când cei produşi de ţăranii români, mai ieftini, dar mai mici, nu au căutare şi se aruncă. Foarte puţine persoane ştiu că în Germania, Franţa şi Spania, cartofii sub 3 centimetri în diametru şi cei mari, peste 6 sunt retraşi de la consum.
“Cartoful care vine din Polonia sau din ţările vestice, de obicei, este un tubercul de dimensiuni mari. În vestul Europei nu se consumă tuberculi uriaşi pentru că acumulează nitriţi şi nitraţi şi, pentru ei, sunt în afara STAS-ului. Practic, preţul este mic, iar românul se trezeşte pe masă cu el şi îl mănâncă. Acolo se fac fertilizări superintensive. Nicăieri în Europa nu o să vedeţi în magazine tuberculi cât borcanul. Diametrul acceptat este de 7-8 centimetri, nu sunt bolovani cum de multe ori vedem în România. Cartofii mari sunt nesănătoşi, ei cresc aşa pentru că sunt forţaţi să crească, se tratează cu azot şi cu tot felul de îngrăşăminte chimice. Noi nu suntem împotriva fertilizării, căci este normal să fertilizezi, dar să se facă limitat”, a declarat Gheorghe Boţoman, preşedintele Federaţiei Naţionale Cartoful din România (FNCR), pentru ziarulring.ro.
În concluzie, cei mai buni cartofi sunt cei medii, care să-ţi intre în palmă. Cartofii care nu le trebuie consumatorilor din Vest sunt aduşi în România la preţ mic. Mai mult decât atât, cartofii destinaţi animalelor nu pot fi vânduţi cu acte, astfel încât sunt aduşi în ţară ilegal, susţin cultivatorii.
Deseori, cartofii importaţi au intrat în zona de evaziune fiscală întrucât aduc un profit mult mai mare.
Sursa ro.stiri

joi, 17 iulie 2014

Mirosul șobolanilor. Așteptând o altă omenire

Sunt câțiva autori cu care îmi place să stau de vorbă seara înainte de a adormi. Sunt cei care, cred, au spus lucruri decisive despre noi, oamenii. Cum se face că ele au trecut nebăgate în seamă? Asta e o mare pierdere, îmi spun, de vreme ce lucrul cel mai minunat este să te-ntâlnești cu cei care te-ajută să te cunoști.
Unul dintre aceștia e Konrad Lorenz. S-a născut la Viena. În 1973 (avea 70 de ani) a luat premiul Nobel pentru medicină / fiziologie. Konrad Lorenz a pornit de la un raționament genial: dacă omul este (deocamdată, cel puțin) ultimul produs al biosferei, adică „ultimul animal”, dacă parte din comportamentul lui își are rădăcina în ceea ce Lorenz a numit „parlamentul instinctelor”, am putea întreprinde cu folos studiul comparativ al speciilor animale,  pentru a înțelege mai bine ce și cât anume din alcătuirea ființei noastre vine de la viețuitoarele care ne-au precedat pe calea evoluției. Și, privindu-ne în oglinda lor, poate n-ar fi rău să aflăm, de pildă, cât de multe avem în comun cu șobolanii. Lorenz a fost în special preocupat de studiul comparat al violenței intraspecifice: cum arată agresivitatea, de la pești până la oameni, între membrii aceleiași specii?[1] Deci nu cât de agresive sunt, de pildă, hienele cu antilopele, ci hienele între ele.
Ca să nu lungesc vorba, voi spune că Lorenz a găsit două specii animale cu comportamente agresive intraspecifice diametral opuse, care la om sunt îngemănate într-o formulă paradoxală și teribilă.
Șobolanii
Majoritatea animalelor  își delimitează habitate  și trăiesc pe grupe, turme, cârduri, haite etc. Multe sunt „tribale”, adică se grupează, pornind de la cupluri și familii (creșterea puilor), pe diferite subunități înăuntrul speciei. Intrarea unui individ străin de grup înăuntrul grupului pune, la aceste specii, de fiecare dată probleme. Agresiunea intraspecifică e legată mai cu seamă de gradele de respingere ale nou venitului (ale străinului) în grupul deja constituit.
Ei bine, dintre toate speciile care se constituie în grupuri, gradul maxim de agresivitate intraspecifică este atins la șobolani. Într-o famile de șobolani, indiferent cât de mică sau de mare este ea, nu intră, pentru nimic în lume, un șobolan rătăcit din altă familie. Dacă nefericitul se rătăcește și ajunge printre membrii altui trib, de îndată ce este identificat –după miros – de unul „de-ai casei” ca fiind un intrus, este ucis în scurtă vreme cu o teribilă ferocitate. Doi șobolani uniți în cuplu, instalați într-un perimetru bine delimitat, vor extermina într-un mic interval de timp câteva zeci de „confrați” disparați, introduși de experimentator în perimetru. Nou veniții se vor lăsa uciși, unul câte unul, de cei doi uniți în cuplu. Odată treaba încheiată, teritoriul „eliberat” va fi populat în scurtă vreme de urmașii cuplului supraviețuitor și criminal. Ei vor începe o splendidă viață afectivă de grup, în care coeziunea e dată de recunoașterea automată a membrilor în virtutea „mirosului comun al tribului”. De aceea, un șobolan scos din trib câteva zile și readus apoi în trib, va fi sfârtecat cu aceeași ferocitate de rudele lui ca orice „străin”, de vreme ce între timp și-a pierdut mirosul tribal specific. În nici o specie animală, execuția celui străin de trib nu are loc într-un chip atât de înspăimântător. Membrii comandoului care trec la lichidarea intrusului au blana zbârlită și ochii ieșiți din orbite, în timp ce „condamnatul”, dacă nu are șansa să sucombe prin șocul produs de spaimă, este mușcat în mod sistematic și omorât, fără să se apere, de cei care au preluat execuția lui. Lorenz a numit „sentimentul” ireductibil care desparte triburile de șobolani între ele ura partinică.
Gâștele sălbatice
Important de reținut în cazul șobolanilor este că relațiile dintre membrii grupului sunt perfect impersonale. Mirosul care-i ține pe aceștia laolaltă nu este unul personalizat, ci estemirosul tribului. Nu există mirosul diferențiat al partenerului de cuplu sau al puilor, ci cel uniform al componenților tribului. Șobolanii sunt tandri doar scăldați în baia comună a unui miros, și feroce în prezența unui miros care nu mai e „al lor” ca grup. Un miros care să bată dincolo de granițele tribului, către „seamăn” și către șobolănimea ca șobolănime, nu există. Nu există „universaliatatea șobolanului” și dacă n-am fi noi, oamenii, ca observatori, șobolanul nu s-ar putea ridica la „conceptul” propriei specii. Șobolanii există doar ca insule de miros tribal.
Exact în partea opusă se situează gâsca sălbatică. Konrad Lorenz a adorat această pasăre introdusă în literatură de Selma Lagerlöf și e faimoasă fotografia lui scăldându-se, flancat afectiv de trei gâște. Nu numai că într-un trib de gâște sălbatice relațiile sunt perfect personalizate, dar între membri unui cuplu se ajunge la „sentimente eterne” de tip „uman”. Se nasc, de pildă, mărețe prietenii între gâscani, cel mai adesea sudate în focul bătăliilor duse împreună, în care, asemeni lui Ahile și Patrocle, cei doi prieteni se hrănesc reciproc din curajul celuilalt. Și despărțirile, la rândul lor, sunt pe măsura crâncenelor prietenii. După o ceartă-două, foștii prieteni ajung să se deteste, își găsesc, în cadrul cârdului, locuri cât mai departe unul de altul, iar când din întâmplare ajung față în față, „jena” lor este fără margini: își caută cu disperare „ceva de făcut”, trăind simultan atragerea și respingerea și neputând să se desprindă unul de celălalt, legați de firul invizibil al relației apuse.
Ce să mai vorbim de cuplurile de îndrăgostiți! Asemeni lui Romeo după ce o întâlnește pe Julieta, gâscanul îndrăgostit intră într-o stare de beatitudine și simte nevoia să facă la tot pasul demonstrații neașteptate de virilitate în preajma iubitei: se-nalță brusc în zbor, deși, fiind vorba de doar câțiva metri care-l despart de cea care-ntrupează iubirea vieții lui, s-ar fi putut apropia mergând. „La frânare și accelerare, gâscanul se comporă exact ca un adolescent teribilist pe motocicletă, iar comportamentul căutând cearta nu diferă nici el prea mult de cel al unui puști plin de ifose”, spune Lorenz.[2]
Gâsca-femelă, la rândul ei, nu intră într-o relație erotică fără o îndrăgostire prealabilă. Altfel spus, nu există decât gâște îndrăgostite. În cazul gâștei, pierderea partenerului este dramatică: îl strigă zi și noapte, revine la nesfârșit în locurile în care se aflau împreună, apoi lansează expediții de căutare, zburând și strigându-și partenerul pierdut, pe distanțe din ce în ce mai mari. Nu puține sunt gâștele care rămân văduve până la sfârșitul vieții. Altele își revin, devin frivole și cochete, își schimbă des partenerii, lăsând în urmă, mai ales printre gâscanii tineri, victimă după victimă. Într-un cuvânt, devin „gâște fatale”. Sunt și cazuri în care o gâscă are neșansa să se îndrăgostească de un gâscan însurat și atunci se întâmplă să meargă umilă în spatele cuplului constituit (și fericit), la o distanță respectuoasă, vreme de câțiva ani la rând! Dacă are noroc, perseverența ei și dovada indefectibilă a acestei iubiri aparent fără speranță pot duce în cele din urmă la un mariage à trois. Să spunem, în sfârșit, că apariția unui membru din alt cârd nu duce la uciderea lui, ci, după o perioadă de testare a „caracterului” nou venitului, la asimilare.
Etologii au numit strigătul exuberant al gâștei sălbatice, care acompaniază fericirea resimțită de doi membri ai cârdului când se întâlnesc și se recunosc în personalitatea lor distinctă, dar în esența lor comună  – „strigăt de triumf”. Acesta, ca expresie a unei fericiri personalizate, este opusul mirosului impersonal, egal distibuit între membrii unei haite de șobolani.
Noi, oamenii: între mirosul șobolanilor și strigătul de triumf al gâștei sălbatice
Privind istoria omenirii, sunt înclinat să cred că, statistic vorbind, în clipa de față suntem mai aproape de mirosul  șobolanilor. În orice direcție am apuca, descoperim tribul din noi, gregaritatea bine circumscrisă căreia îi aparținem fatal, fie că, mânați de idolii noștri, noisuntem cei care devenim vajnici și agresivi, fie că alții ne declară – spre a ne stârpi apoi – „urât mirositori”.
Scurtă vreme după ce am intrat la Facultatea de Filozofie (aveam 18 ani), am aflat că miroseam „a burghez”. Până atunci nu știam că miros „a ceva”. Cel mult a adolescent, a tânăr, a om pur și simplu. Încet-încet am înțeles că toți mirosim, pentru ceilalți, a ceva și că toți ceilalți ne miros a ceva: mirosim a rasă, a clasă, a națiune, a religie, a cartier, a club de fotbal, a colecționari de timbre… Mirosim a catolic sau hughenot, a european sau asiatic, a om liber sau sclav, a creștin sau musulman, a ardelean, oltean sau moldovean, a francez sau persan, a vegetarian, a homosexual, a „de stânga” sau „de dreapta”, a adventist sau ortodox și a câte și mai câte poți mirosi pe lumea asta. Și am mai aflat că, dacă faci parte dintr-un trib cu mirosul mai ascuțit, intoleranța la alt trib și la alt miros e mai mare și, la fel, și potențialul de agresivitate de care dispui.
În cele din urmă, am constatat că până și în baia și în bucătăria unui cuplu proaspăt constituit se-nfruntă clipă de clipă două triburi: tânăra soție, de pildă, vine din tribul care apasă tubul de pastă la mijloc și asta spre exasperarea soțului, care vine din tribul celor care-l apasă de jos în sus. În tribul ei, vasele se lasă în chiuvetă și se spală a doua zi; în allui, imediat după masă. În tribul ei, salata se prepară cu un vârf de linguriță de zahăr; în allui, doar cu ulei și oțet. Într-unul din triburi, cartofii pentru prăjit se tăiau pe lung; în celălalt, pe lat. În scurtă vreme, agresivitatea își arată colții. Încep scandalurile. Apoi are loc divorțul. Fiecare revine în tribul său, lingându-și rănile din prima (și, uneori, ultima) căsătorie. (Mai bine singur și apăsând tubul de pastă la mijloc, decât în doi și apăsându-l de jos în sus. În nesocotirea regulilor unui trib, există totuși, nu-i așa?, o limită până la care poți ceda!)
Așa stând lucrurile, e firesc să te întrebi: este oare istoria speciei noastre o istorie aomenirii? Sau mai degrabă una sângeroasă a triburilor multiplicate la nesfârșit, în numele infinitei galerii de mirosuri tribale care ne dau dreptul de a agresa și ucide?
O Creație neîncheiată
Creștinismul ne-a învățat că suntem încununarea Creației, locul în care Dumnezeu, obosit la capătul propriei Sale fapte, s-a odihnit și a admirat. Ce creatură minunată făcuse! Una „după chipul și asemănarea Lui”. Toți eram una în virtutea acestei mimetici superioare! Tocmai în virtutea asemănării cu fața lui Dumnezeu (toți ne recunoaștem în chipul Lui), oamenii devin semeni. Ne ține, strânși pe toți laolaltă, asemănarea cu Cel ce ne-a creat. De aceea crima nu era prevăzută niciunde în planul Creației, de vreme ce a ucide este simultan un act de sinucidere (mă ucid pe mine în seamănul meu) și de ucidere a lui Dumnezeu cu care, în virtutea chipului, mă confund.
Cuvântul „seamăn”, chiar dacă n-a reușit să-și creeze decât prin sincopă corespondentul în lumea reală, exprimă, neîndoielnic, cea mai nobilă năzuință a ființei umane. El atestă, prin raportarea tuturor oamenilor la un model desăvârșit, existența unei specii care se unește și se autocelebrează în jurul „strigătului de triumf al gâștei sălbatice”. „Seamănul”, care stă în centrul religiei iubirii, reprezintă scoaterea individului de sub incidența mirosului tribal. „Frate!”, pare să spună, înainte de a cădea podidit de iubire în brațele celuilalt, orice om atunci când își întâlnește din întâmplare seamănul de la celălalt capăt al lumii.
Și totuși, istoria omenirii n-a început cu o îmbrățișare și nici nu a dat semne că ar ajunge la ea. Dimpotrivă, ea a început cu un act extrem de violență intraspecifică, și n-a făcut decât să  diversifice crima la nesfârșit. Un agricultor (Cain) ucide un păstor  (Abel). Din acest moment, „tonul” speciei umane este dat nu de sunetul unitar și armonic al unui concept universal (omenirea), ci de cel disonant al unor fragmente partinice croite pe dispută și întreucidere (tribalitatea). „Umanitatea omului”, instituită mai întâi religios (prin monoteistm), și apoi în mod laic (prin construcția democrației ca sistem de coabitare între egali), a rămas, față de istoria reală a speciei umane, un simplu construct cu reușite sporadice și parțiale. Atât creștinismul, care a vorbit explicit de unitatea speciei umane și de universalitatea sufletului ce poate fi mântuit, cât și democrația, ca unice formule de sudură între toți indivizii, n-au reușit să organizeze planetar „umanitatea omului”. Ceea ce era menit să împingă umanitatea pe altă orbită a ei, către o specie capabilă să-și blocheze sau reorienteze agresiunea naturală, a fost absorbit la nivelul tribal al antropoidului actual. Religiile monoteiste ale „seamănului” au sfârșit prin a deveni religii tribale cu un formidabil potențial agresiv, iar democrația s-a dovedit a fi, în atâtea locuri ale planetei, o grefă nereușită. În actuala ei fază de existență, specia umană nu a atins stadiul seamănului, iar Noul Testament nu a putut fi asimilat în viața de zi cu zi ca echivalent moral al „strigătului de triumf”. Faptul că prin glasul teologilor, al filozofilor și ai marilor constructori politici ai lumii omul a încercat în permanență să-și exhibe umanitatea (împotriva disjuncțiilor tribale) și calitatea de „seamăn” (împotriva celei de agent al „urii partinice”) nu înseamnă că în istoria reală noi am depășit „mirosul șobolanilor”. Atâta vreme cât clanul lui Cain va da regula la nivel intraspecific, atâta vreme cât morala polițelor de plătit va funcționa de-a lungul secolelor, atâta vreme cât un popor își va propune să-l treacă pe altul „prin foc și sabie” sau „să-l arunce în mare”, atâta vreme cât în numele „religiei iubirii” tortura va depăși suferințele la care a fost supus Isus, atâta vreme cât călugării de la mănăstirea athonită Vatopedu îmi vor spune că protestanții și catolicii „sunt diavolul”, atâta vreme cât cruciații, odată Ierusalimul cucerit (1099), au traversat cetatea prin sângele celor o sută de mii de locuitori măcelăriți (musulmani, evrei și creștini) [3], iar după zece secole islamiștii se gândesc să răspundă cu bombe detonate în piețe, în stații de metrou și în bistrouri, atâta vreme cât un ofițer din poliția lui Mao îi va mânca unui deținut politic creierul la masa de prânz – pe scurt, atâta vreme cât creativitatea umană își va da măsura genialității în rafinamentul torturii și exaltarea cruzimii, noi nu vom fi „omenirea”, ci o specie de tranzit în drum către adevărata umanitate, luptându-se din greu cu „șobolanul din noi”.
Același Lorenz, cu care vă spuneam că-mi place uneori să-mi închei ziua, a formulat acest lucru cu onestitatea, precizia și lipsa de încrâncenare a omului de știință. Corect e să spunem că astăzi „societatea umană ar fi foarte asemănătoare cu cea a șobolanilor, care și ei sunt pașnici înăuntrul tribului închis, transformându-se însă în adevărați diavoli în lupta împotriva oricărui coleg de specie care nu face parte din propriul partid”. [4] Suntem, desigur, spune Lorenz „ultimul răcnet” al evoluției ființelor vii pe pământ, dar nu și „ultimul lor cuvânt”.
A declara omul de astăzi drept „apogeul de nedepășit al creației este pentru cercetătorul naturii cea mai trufașă și periculoasă dintre toate dogmele nefondate. Dacă ar trebui să-l consider pe om imaginea definitivă a lui Dumnezeu, m-aș îndoi de Dumnezeu. [...] Departe de a vedea în om imaginea de neîntrecut și definitivă a lui Dumnezeu, afirm cu mai multă modestie și, cred, cu mai multă venerație față de Creație și de posibilitățile ei nelimitate: veriga mult căutată între animale și omul cu adevărat uman – suntem noi!”[5]
Copiii care, pe băncile școlii, iau prima oară contact cu „istoria omenirii”, intră în viață convinși că războaiele și revoluțiile, cu atrocitățile lor nemaipomenite, fac parte din firescul însuși al istoriei umanității omului. Noi toți ieșim din școală cu convingerea că marii cuceritori ai lumii, de la Alexandru cel Mare la Gingis Han și Napoleon,  sunt eroi aureolați de faptele lor de vitejie și de măreția geniului lor militar. Ne uităm la istoria cruzimilornoastre ca la un film de aventuri. Nici un profesor nu ne-a spus vreodată că istoria pe care ne-o predă e cu precădere povestea unui lanț de crime sistematizate ca „fapte istorice” și că cele mai multe dintre geniile războinice ale omenirii ar fi astăzi judecate pentru crime contra umanității, și nicidecum admirate și venerate pentru ușurința cu care și-au ucis semenii de dragul gloriei proprii.
Oamenii au avut oricând la îndemână pretexte tribale și zei care să le justifice hăcuirea unor confrați al căror unic păcat era că se născuseră în alt trib. Deocamdată, la capătul câtorva zeci de mii de ani de când avem date despre crâncena noastră aventură pământeană, în duelul dintre supra-gâsca umanoidă și mega-șobolanul sângeros care s-au pitit în genomul nostru, câștig de cauză pare să fi avut ultimul: până în prezent, istoria verigii care suntem noi, oamenii, a fost mai cu seamă istoria marilor ațâțători de uri partinice. Cu părul zbârlit (cât a mai rămas din el pe această treaptă a evoluției), cu ochii ieșiți din orbite și cu o bâtă (sau o bombă) în mână pornim periodic să-i găsim pe „frații noștri” care par să se fi născut numai ca să ne potolească nouă setea de linșaj.
Pentru a pregăti venirea unui urmaș mai bun decât el, omul ar trebui deocamdată să se smerească gândindu-se la zestrea sa biologică pe care n-o poate nici stăpâni, nici gospodări.
Sursa Contributors

Stramosii

Stramosii