joi, 31 ianuarie 2013

Bancherii evrei împotriva României Mari


Rothschild şi Baruch la Conferinţa de pace de la Paris, 1919. Deşi victorioasă după primul război mondial, României nu i s-a permis să participe la masa negocierilor de pace de la Paris, în calitate de partener, în cadrul aşa-zisei “Conferinţe de Pace” din 1919. Această întrunire a fost de fapt coordonată şi condusă din umbră de către “consilierii” secreţi evrei ai reprezentanţilor celor trei mari puteri: Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa.

“Consilierul” preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, a fost bancherul evreu american Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de activ în întreg scenariul primului război mondial. În acelaşi timp “consilierii” primului ministru al Angliei, David Lloyd George, era un membru al familiei Rothschild, anume Philip Sassoon, iar al primului ministru francez, Georges Clemenceau, era chiar bancherul evreu Jeroboam Rothschild (deghizat sub numele Georges Mandel).

Deşi înregimentat în tabăra ocultei iudeo-masonice, preşedintele american Wilson, dezvăluise cu câţiva ani mai devreme, în 1913, situaţia de fapt:

“De când am intrat în politică, mulţi oameni mi-au încredinţat opiniile lor. Unii din cei mai importanţi oameni din Statelor Unite ale Americii se tem de ceva sau de cineva. Ei ştiu că există undeva o putere atât de organizată, atât de solidă, de atentă, de concretă, universală, încât preferă să vorbească în şoaptă atunci când îşi exprimă dezaprobarea” (W. Wilson, The New Freedom).

Majoritatea analiştilor consideră mărturisirea voalată a preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, drept mărturia faptului că în 1913 Statele Unite Americane erau deja la cheremul ocultei universale.

Benjamin Freedman, un evreu creştinat, este cel care a demascat, la nivelul istoriei, marea conspiraţie “khazară”, prin care evreii sionişti acţionează pentru a-şi subordona întreaga civilizaţie. B. Freedman şi-a petrecut viaţa în oligarhia şi în cercurile sioniste evreieşti şi, astfel, fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer şi cu preşedinţii marionete ai S.U.A. mânuiţi de aceştia.

Iată dezvăluirile lui Benjamin Freedman referitor la situaţia primului război mondial şi la rolul ocult jucat de evreimea sionistă: Germania a oferit la un moment dat Marii Britanii condiţii de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situaţia de dinainte de război, favorabilă Angliei. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când în octombrie 1916 sioniştii din Londra, reprezentanţi ai evreimii est-europene (inclusiv din România), au împiedicat încheierea păcii, promiţând Marii Britanii o victorie care va fi obţinută de Statele Unite ale Americii (care, la acea dată, nu intraseră în primul război mondial şi nu erau în conflict cu nimeni), cu condiţia ca Marea Britanie să le dăruiască sioniştilor Palestina (Israelul de azi), la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană (evrei khazari) nu aveau nici un drept natural.

În Statele Unite ale Americii, zice Benjamin Freedman, evreii deţineau pe atunci, (ca şi acum) presa de mare circulaţie. Ei urau Rusia ţaristă (care îi oprea pe evrei să acceadă la putere) şi-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii evrei de pe Wall Street, precum Kuhn şi Loeb, refuzau să finanţeze aliaţii Rusiei: Anglia şi Franţa. Dar imediat ce sioniştii au obţinut promisiunea că li se va “dărui” patria palestinienilor (pe care îi vor putea masacra şi izgoni pentru a-şi putea întinde statul lor “mesianic”), imediat, deci, toată presa americană, ce fusese până atunci pro-germană, dintr-o dată a descoperit că nemţii sunt “huni”, că taie mâinile copilaşilor de ţâţă cu baionetele şi alte asemenea fantezii. Nu se putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfântă a războiului împotriva Germaniei. Marionetă a talmudiştilor, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei, iar la Londra a fost semnată “Declaraţia Balfour”, prin care s-a dat sentinţa de moarte poporului palestinian.

Din acel moment, în S.U.A., ziarişti, scriitori, politicieni, bancheri evrei sau în subordinea acestora, se înhamă la construcţia Noii Ordini Mondiale, războiul mondial (primul război mondial) fiind considerat pârghia necesară demarării efective a bazelor nevăzute ale acesteia . În fond generoasă ca idee, noua ordine mondială cu un guvern mondial, era construită (şi încă mai este) de evrei pentru evrei, fiind forma cea mai îndrăzneaţă şi fanatică a naţionalismului religios israelit, sionismul. Noua Ordine Mondială nu a fost concepută pentru a oferi şanse egale tuturor naţiunilor, ci supremaţia uneia singure, cea evreiască.

Ce puteau însemna interesele naţionale ale românilor la 1919 pentru aceşti mari regizori ai istoriei universale decât un moft, un obiectiv neînsemnat sau, poate, chiar o piedică în scopurile “marelui plan”? Învingători pe frontul de luptă armat, românii nu puteau accepta că de fapt alţii sunt “adevăraţii” învingători, cum se auto-considerau evreii sionişti. Mai mult, deveniseră deja foarte incomozi prin marşul armatei române prin Transilvania, care s-a încheiat doar la Budapesta prin răsturnarea regimului iudeo-bolşevic (comunist) al lui Bela Kun. Or, comunismul era una dintre formulele de moment ale sionismului de a cuceri dominaţia lumii.

Preşedintele S.U.A. însuşi, Woodrow Wilson, se angajează în lucrarea ocultei iudaice de planificare a lumii postbelice, încă din anul 1917, anul revoluţiei iudeo-bolşevice din Rusia şi al intrării S.U.A. în primul război mondial. “Coincidenţa” este considerată de unii autori ca menită să zdrobească Germania spre a se da mână liberă iudeo-bolşevismului (cum am arătat, o variantă cameleonică a sionismului de a cuceri lumea) spre Europa, politică repetată fără nici o imaginaţie şi în al doilea război mondial, când ieşirea S.U.A. din neutralitate a decis victoria iudeo-bolşevismului în Europa şi a comunismului în China, Coreea şi Vietnam.

Din 1918, începând cu New York World, presa din S.U.A. sprijinea revoluţia iudeo-bolşevică, fără a lua poziţie pentru apărarea drepturilor omului “călcate sub cizmoacele pline de sânge ale comisarilor iudei”. Asasinarea a milioane de ruşi şi a altor naţii ce se opuneau comunismului era indiferentă presei americane, aservită cauzei evreieşti . Mai mult, un director al Federal Rezerve Bank scria în anul marilor masacre din Rusia, în ziarul mai sus citat: “Rusia ne arată drumul spre mari şi impetuoase schimbări ale lumii… mă bucur că se întâmplă aşa!”

Consilierul şi confidentul preşedintelui american Wilson era un anume “colonel” Edward Mandel House, care deja lansase din 1912 ideea răsturnării guvernelor şi a înlocuirii cu regimuri socialiste. Am arătat că tot sub acelaşi nume de Mandel, la “Conferinţa de Pace” de la Paris participase la culisele întrunirii, în calitate de “consilier” al prim-ministrului francez, bancherul evreu J. Rothschild, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că între cei doi a existat o legătură necunoscută istoriei. Oricum, în urma “Conferinţei” de la Paris, la 10 ianuarie 1920, sub presiunea preşedintelui Statelor Unite ale Americii s-a înfiinţat prima structură mondialistă, Liga Naţiunilor, al cărei pact România a fost nevoită să îl semneze. Cea mai mare contribuţie la acest eveniment a avut-o, la Paris, chiar Mandel House, acelaşi personaj care, ulterior, în S.U.A., a reorganizat Institutul de Afaceri Internaţionale sub numele de Consiliul pentru Relaţii Externe (cunoscutul C.F.R.), organizaţie care şi astăzi este unul dintre cele mai eficiente mecanisme de acţiune pentru instaurarea “Republicii Universale” condusă din umbră de evreii sionişti. Prin periodicul organizaţiei, Foreign Affairs, se susţine, din 1922, ideea unui guvern mondial, iar ofensiva ideologic-propagandistă se desfăşoară tot aici, pe planuri largi, cu începere din 1928: doctrinarii, ideologii, filozofii, sociologii, esteticienii iudei sau în solda iudaismului încep să precizeze conceptul de Nouă Ordine Mondială.

Sionismul a cunoscut întotdeauna două curente: primul dădea întîietate menirii mesianice a poporului evreu de a domni asupra tuturor celorlalte popoare ale lumii, iar al doilea – “refacerii” statului evreu, distrus din voinţă divină pentru nerecunoaşterea de către evrei a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cele două curente au cunoscut partizani care s-au luptat între ei pentru supremaţie în cadrul colocviilor evreieşti, dar întotdeauna au ajuns prin a coexista şi chiar prin a se sprijini reciproc, astfel încât, finalmente, cele două tendinţe sunt mai degrabă două direcţii ale acţiunii sioniste.

Astfel, la “Conferinţa de Pace” de la Paris din 1919 a participat la un moment dat şi o “delegaţie” compusă din 117 evrei şi condusă de Bernard Baruch (care mai avea şi rolul ocult de consilier al preşedintelui american, de unde rezultă regia evenimentelor). Relatarea îi aparţine lui Freedman:

“Am fost unul dintre ei şi ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Delegaţia a scos la iveală Declaraţia Balfour prin care i se promisese Palestina, iar nemţii şi-au dat atunci seama că tot măcelul pe care-l suferiseră şi toată suferinţa la care erau supuşi, cu ţara ciopârţită şi populaţia epuizată de birurile crunte impuse nemţilor ca reparaţii de război îşi au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forţa financiară şi militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul împotriva palestinienilor”.

Însă manipularea “Conferinţei de Pace” de la Paris de către evreii sionişti nu era îndreptată doar împotriva nemţilor sau palestinienilor, ci împotriva întregii civilizaţii creştine, ale cărei rosturi trebuiau reaşezate astfel încât oculta evreiască internaţională să facă un pas important către dominarea şi subordonarea întregii lumi. O astfel de soartă îi era rezervată şi României, învingătoare în război, cu sute de mii de morţi, dar ale cărei interese erau tratate ca secundare faţă de cele ale evreilor din ţară.

Dar iată mecanismele acestei mari regizări a istoriei moderne a lumii, regie şi conspiraţie ce a condus la înfiinţarea Ligii Naţiunilor Unite, embrionul unui viitor guvern mondial condus din umbra de casta ocultă a bancherilor şi sioniştilor evrei şi impusă de preşedintele american Wilson prin “Declaraţia” în 14 puncte, concepută ca sistem de principii al “Conferinţei”:

Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost instituit, ca autoritate supremă, un Consiliu “de Zece”. El era alcătuit din câte doi reprezentanţi – primul ministru şi ministrul de Externe – ai celor cinci mari puteri învingătoare: Franţa, Anglia, Statele Unite, Italia şi Japonia. La sfârşitul lunii martie însă, din Consiliul “de Zece”, şi-a făcut apariţia un Consiliu Suprem, denumit Consiliul ,celor Patru”, format din Georges Clemenceau (Franţa), Woodrow Wilson (S.U.A.), David Lloyd George (prim-ministru al Angliei) şi Emanuele Orlando (prim-ministrul Italiei). Ca un fapt nu lipsit de importantă, este de reţinut că “Cei Patru” făceau parte, cu grade înalte, din organizaţiile masonice ale ţării lor.

La Paris, stilul dictatorial a fost folosit şi faţă de aliaţii mai mari, dar cu atât mai mult faţă de cei mai mici, aşa cum a fost cazul României, iar cei care au dictat “Pacea”, au trasat graniţele Europei şi au impus sisteme şi practici politice pe măsura intereselor lor au fost Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, fiecare dintre ei fiind însă asistat de consilierii de taină evrei, a căror contribuţie a fost hotărâtoare în deciziile impuse de “Cei Trei Mari”.

În aparenţă, delegaţia americană era condusă de preşedintele Wilson, dar cel fără consimţământul căruia nu se lua nici o hotărâre era “colonelul” House, un personaj misterios, reprezentantul intereselor organizaţiilor masonice americane. Un al doilea consilier al preşedintelui Wilson a fost Bernard Baruch, bancherul american-evreu care în timpul ostilităţilor avusese în subordine departamentul industriei de război, iar la alegerile din 1912 şi 1916 finanţase campania electorală pentru alegerea preşedintelui.

Consilierul de taină al lui Clemenceau era Georges Mandel, numele lui adevărat fiind însă Jeroboam Rothschild, iar Lloyd George îl avea alături pe Sir Philip Sassoon, descendent în linie directă din Amschel Rothschild, întemeietorul binecunoscutei dinastii de bancheri evrei. La lucrările Conferinţei el purta titlul de secretar particular al primului ministru şi în această calitate lua parte la cele mai secrete consfătuiri ale “Consiliului Suprem” al Conferinţei de Pace.

România era reprezentată de primul ei ministru, Ion I.C. Brătianu, dar “Aliaţii” contestau legitimitatea pretenţiilor noastre teritoriale. Ei nu erau dispuşi să recunoască unirea Basarabiei cu România, nu erau dispuşi să recunoască apartenenţă Banatului la România. Greutăţile cu care s-a confruntat delegaţia română au fost provocate, în general, de “Statutul Minorităţilor” care ne-a fost impus, şi în special de veşnica problemă a încetăţenirii evreilor, la care aceştia aspirau pentru a-şi putea asigura averile dobândite prin camătă, speculă şi negoţ.

La 12 februarie 1919, Brătianu scria de la Paris către Bucureşti:

“Evreii de aici, sub influenţa sugestiilor şi a documentării primite [de la evreii] din România, consideră decretul nostru de naturalizare ca neîndestulător. Ei obiectează că naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă la formalităţi complicate… Am avut lungi convorbiri în această privinţă cu Edouard de Rolhschild şi cu Israel Levy, marele rabin al Franţei… Chestiunea evreiască, problemă internaţională prin definiţie, cu multiplele şi variatele ei legături, care îngreuiase atât de mult situaţia României Mici la Congresul de la Berlin, se aşează acum în calea noastră la Conferinţa de Pace din Paris”.

La rândul său, Constantin Kiriţescu în Istoria războiului venirii reîntregirea României, scria:

“Culoarele Conferinţei de Pace [de la Paris] erau pline de oameni de afaceri care adulmecau în România o pradă bogată şi uşor de apucat, dacă se exploatau greutăţile politice în care se zbătea. Ei erau susţinuţi în prima linie de Hoower, dictatorul alimentaţiei, care nu se sfiia să ameninţe făţiş cu suprimarea ajutorului alimentar pe care Statele Unite îl acordă României -ca, de altfel, şi altor state aflate în suferinţă [după război] – dacă aceasta manifestă intransigenţă la propunerile oamenilor de afaceri americani. În special, petrolul român excita, în primul rând, interesul businessmen-ilor americani, în cap cu influenta, societate Standard Oil [componentă a ocultei financiare], în culisele Conferinţei, pluteşte un pronunţat miros de emanaţii de petrol”.

Dar cea mai categorică descriere a situaţiei aparţine profesorului englez R.W. Seton Watson de la Universitatea din Londra, care, referindu-se la “tendinţele încă nelămurite ale Conferinţei de la Paris”, o aminteşte şi pe aceea de “încercare de a smulge României concesiuni industriale foarte însemnate în folosul unui grup de financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă”.

Aproape concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de la Paris din 1919, soldate cu importante capitulaţii româneşti, în România se năştea Legiunea Arhanghelului Mihail, organizaţie condusă de Corneliu Zelea Codreanu, anti-sovietică şi anti-evreiască, care avea să se implice într-un război sângeros cu oculta evreiască mondială.
Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), cu adresa actuală în Harold Pratt House pe East 68th Street în New York, a fost înfiinţat în 1921. Din anul 1922, C.F.R a demarat editarea publicaţiei Afaceri Externe.

Conform paginii de internet a Consiliului (http://foreignaffairs.org), acesta s-a înfiinţat atunci când “câţiva participanţi americani la Conferinţa de Pace de la Paris au decis că este cazul să se familiarizeze cât mai mulţi americani cu responsabilităţile şi obligaţiile internaţionale în continuă creştere ale Statelor Unite”. În 1921, când a fost fondat, Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.) era dominat de bancherul J.P.Morgan, care la rândul său era un tentacul al caracatiţei Rothschild. Consiliul a fost creat de evrei, care au manipulat Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar la ora actuală este în spatele acţiunilor mondialiste, fiind încă controlat de evrei. “Instituţiile internaţionale concepute în 1945: O.N.U., Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, au fost anticipate în studiile făcute de Consiliul Afacerilor Externe.” (New York Magazine, 7 Octombrie 1996).

După cum rezultă din raportul anual al C.F.R., 284 din membrii săi sunt oficiali ai guvernului Statelor Unite.

“Orice organizaţie care se poate lăuda că 284 dintre membrii săi sunt oficiali ai guvernului Satelor Unite ar trebui să fie bine cunoscuta. Şi totuşi majoritatea americanilor nu au auzit niciodată de Consiliul Afacerilor Externe. Una dintre explicaţiile acestei situaţii este faptul că 171 de jurnalişti, corespondenţi şi directori executivi în comunicaţii sunt în acelaşi timp membri ai Consiliului Afacerilor Externe şi nu scriu despre organizaţie.” (John McManus, Cine conduce America?)
Sursa basarabia91

miercuri, 30 ianuarie 2013

O familie de fermieri din Olt a plătit 2 mil. euro pe 850 ha


Familia de antreprenori Gheorghe şi Elena Tiutiu, proprietarii firmei Eros N. Titulescu din judeţul Olt, care exploatează 3.000 de hectare de teren arabil, a achiziţionat 850 ha pentru 2 mil. euro plus TVA de la compania daneză Agricultural Real Estate Trust. Pentru fiecare hectar antreprenorii români au plătit în medie circa 2.400 euro.

Cât va plăti impozit un fermier pentru 10 hectare de grâu după aplicarea noului Cod fiscal şi cât plătea înainte?

"Aceasta este cea mai mare tranzacţie pe care am făcut-o până acum. Discuţiile nu au fost foarte lungi, atât cât mi s-a cerut atât am oferit. Am luat 4 milioane de lei de la bancă şi restul din fonduri proprii", a declarat Emilia Tiutiu, administratorul Eros N. Titulescu, companie cu afaceri de 1 mil. euro şi un profit net de 0,4 mil. euro în 2011, potrivit celor mai recente date de la Ministerul Finanţelor.

Tranzacţia este un exemplu al banilor care se învârt an de an în mediul local de agribusiness, având în vedere că o fermă industrială de mărime medie a dovedit că este capabi­lă să parafeze o tranzacţie de acest nivel pe piaţa terenurilor agricole. Agricultural Real Estate Trust a renunţat la terenurile din judeţul Olt pentru a se concentra pe operaţiunile din­tr-o fermă de 1.100 ha pe care compania o deţine în Buzău.

Agricultura a fost anul trecut la nivel de economie un business de 15 mld. euro, în declin cu 16%, pe fondul secetei, de la vârful de 18 mld. euro din 2011. Primele semne ale anului din agricultură arată că producţia va fi în creştere. Sursa ZF

Ce are România de ascuns despre incriminarea faptelor de corupție și finanțarea partidelor politice?


Vă spuneam acum mai bine de o lună că la reuniunea GRECO (Group of States Against Corruption, organism al Consiliului Europei) din decembrie au fost discutate progresele României în domeniile incriminarea faptelor de corupție și finanțarea partidelor politice. Ambele teme au fost analizate în urmă cu doi ani, în cadrul celei de-a treia runde tematice a GRECO. România a primit recomandări pe care ar fi trebuit să le pună în aplicare până în iunie 2012.
Ministerul Justiției a fost responsabil de implementarea recomandărilor și raportare către GRECO. Însă la MJ transparența este zero, așa cum ne-am obișnuit. Nu știm ce și dacă s-a făcut ceva, nu știm cine și cu ce raport a fost la reuniunea GRECO din decembrie. Știm, doar din raportul întâlnirii, că statele membre GRECO au luat notă de presupusele progrese ale României și i-au mai dat un termen – iunie 2014 – să implementeze recomandările. Și mai știm că România a decis să păstreze confidențiale rapoartele de progres, ceea ce nu este deloc în practica grupului. Doar Serbia și parțial Danemarca mai sunt în situația de a ascunde de ochii publicului primul raport de evaluare.
Ce are România de ascuns despre incriminarea faptelor de corupție și finanțarea partidelor politice? Întrebarea e retorică, desigur. Guvernul României are de ascuns de ochii publicului că are probleme în aceste domenii, că i s-au recomandat soluții și că nici măcar atunci când altcineva i-a făcut treaba, găsind soluțiile, nu a fost în stare să rezolve problemele. Sau poate nu a vrut să le rezolve…
Sursa lacoltulstrazii

miercuri, 23 ianuarie 2013

Cum a dat JP Morgan o mana de ajutor leului, speculatorilor si rezervelor BNR


Stirea ca JP Morgan va include obligatiunile romanesti intr-un indice al pietelor emergente a accelerat aprecierea monedei nationale de la inceputul anului. Intr-o economie dominata de importuri, aprecierea leului adanceste insa dezechilibrele. Consumatorii sunt optimisti, exportatorii plang. Nici ministrul Finantelor nu rade cu toata gura-statul se poate imprumuta mai ieftin pe pietele externe dar va incasa mai putin din TVA daca pretul bunurilor importate se ieftineste. Bancile chiuie insa de fericire: ieftinirea euro da o gura de oxigen debitorilor in valuta, majoritari in Romania.Un curs mai mic ajuta si BNR sa isi dimensioneze rezervele valutare in vederea varfului de plata catre FMI. Asta daca nu se schimba intreaga strategie de rambursare (in loc de folosirea rezervelor BNR, rostogolirea imprumutului)

Dati o cautare dupa „JP Morgan, leu, indices” si veti vedea o puzderie de stiri in engleza celebrand revenirea spectaculoasa a leului. Aprecierea monedei nationale are legatura cu mai multi factori, pe langa decizia JP Morgan (banca intentioneaza sa includa pana la 1 mai obligatiunile guvernamentale romanesti in în indicele sau GBI-EM Index Series, un indice dedicat pietelor emergente) leul beneficiaza de impulsurile speculative (diferentialul de dobanda leu-euro impinge spre asa ceva intr-un context bun), de aprecierea euro in fata dolarului (cand euro creste fata de dolar, valutele emergente se apreciaza in fata euro, cand moneda unica scade fata de dolar, emergentele pierd la randul lor teren fata de euro) si de o miscare de echilibrare a evolutiilor valutare regionale din 2012 (leul s-a depreciat fata de euro in timp ce coroana din Cehia, zlotul, forintul sau intarit). Cum moneda din Polonia a crescut cu 11% fata de leul anul trecut, forintul cu 9% iar coroana din Cehia cu peste 5%, multi speculatori au sesizat potentialul de a face un ban din perechea euro/leu, intr-un context politic mai stabil, principalul factor care ii facuse sa parieze impotriva leului la mijlocul lui 2012. Era oricum normal ca leul sa mai recupereze teren, n-am mers totusi atat de prost in comparatie cu vecinii

Resorturile deciziei JP Morgan
Ce i-a apucat pe cei de la JP Morgan sa curteze brusc obligatiunile romanesti? Greu de spus, economia autohtona nu i-a incurajat cu nimic in ultima vreme, acordul cu FMI are multe puncte nebifate cu cateva luni inainte de incheiere. E cert insa ca miscarea JPM de a da o mana de ajutor speculatorilor care pot inchide mai lesne pozitiile cand exista vesti bune la orizont. Nu uitati ca aprecierea leului a inceput de la 4,52 lei/euro in acest an, iar mai bine de 4% in 2 saptamani, cand joci in marja-depunand adica o garantie de doar un procent din suma cu care pariezi-e imens (vezi caseta pentru a intelege cum functioneaza piata Forex).

Decizia JPM vine manusa si BNR, care se si vedea scotand din rezerve aproape 4 miliarde euro in acest an in contul rambursarii imprumutului catre FMI. Acum, are sansa sa ofere lei din computer celor care vand valuta ca sa profite de intarirea monedei nationale si sa stranga o parte din suma pentru a nu-si imputina proportional rezervele de 33 miliarde euro in momentul platilor.

Asta daca strategia de rambursare a imprumutului catre FMI nu se schimba cu aceasta ocazie. Adica, in loc de utilizarea rezervelor BNR-rostogolirea unor noi imprumuturi (Romania va fi mai vizibila, se poate imprumuta din piete la costuri ceva mai rezonabile) Iar in ceea cei ii priveste pe JPM &Co (Barclays a declarat de asemenea ca va include bondurile romanesti in indexul sau privind pietele emergente)-cand esti banca de investitii si iei bani de la Fed cu dobanda aproape zero, parca ti-ai dori sa plasezi cu 3-5% la marginea Europei. Unde au mers titlurile subprime, merg si bondurile romanesti cand bailout-ul e regula jocului in liga mare a finantelor.

Cine pierde, cine castiga in economia reala?
Intr-o economie dominata de importuri, aprecierea leului adanceste dezechilibrele. Consumatorii sunt optimisti, exportatorii plang. Nici ministrul Finantelor nu rade cu toata gura-statul se poate imprumuta mai ieftin pe pietele externe dar va incasa mai putin din TVA daca pretul bunurilor importate se ieftineste. In privinta accizelor are noroc-s-au stabilit pentru 2013 la un curs din octombrie 2012. Bancile chiuie insa de fericire. Cu o rata a creditelor neperformante ce se apropia amenintator de 20%, o ieftinire a euro da o gura de oxigen debitorilor in valuta, majoritari in Romania. Mare atentie pentru cei care iau imprumuturi ipotecare in euro acum. Bursa? Poate doar cele mai lichide titluri, dar n-am vazut inca volume mari in acest an, care sa demostreze ca se intra masiv la cumparare. Semn ca investitorii se tem iar speculatorii nu considera BVB o miza serioasa.
Sursa cristiandogaru

marți, 22 ianuarie 2013

MIHAI EMINESCU: NETREBNICII CARE NE CONDUC


Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplina conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am facut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a caror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgareşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că esti rău român…
Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodăreşte şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului”, şi ale „Românului” şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?…
Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hranit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. Dupa ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta.
Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.
De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.
Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stapân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, dupa ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stapânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii?
De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi.
(Din ciclul “Icoane vechi şi icoane nouă”, publicat în “Timpul” – 1877)
Sursa Secareanu

miercuri, 16 ianuarie 2013

Hitler și-a înscenat moartea. A trăit ani mulți după 1945…


Misterul morţii lui Hitler
Scriitorul argentinian Abel Basti, cunoscut în presa internaţională
datorită cercetărilor făcute asupra istoriei naziştilor, în ultima sa
carte susţine că după 1945, Adolf Hitler şi Eva Braun au stat ascunşi
pentru mulţi ani în Argentina. În ultima sa opera intitulată „Hitler
în Argentina”, Basti  aduce mărturii ale unor martori oculari care au
declarat că îl întâlniseră pe Hitler în diverse părţi ale lumii,
citând printre altele şi un raport întocmit de FBI care susţine aceste
declaraţii.
După cum scrie Basti, între iulie şi august 1945, Adolf Hitler însoţit
de şapte persoane, între care şi Eva Braun, a ajuns la bordul unui mic
submarin escortat de alte două, în mica insulă Caleta de Los Loros, în
provincia meridională Rio Negro, după care, toate trei submarinele au
fost scufundate.
„Cu ajutorul tehnicilor de ultimă oră, în acest colţ al coastelor
Patagoniei am reuşit să descoperim trei submarine germane scufundate
la cca 30 m adâncime, incident care nu este menţionat în nici o arhivă
a Marinei militare Argentiniene, iar această descoperire aduce
mărturie faptul că în cel de-al doilea război mondial, submarinele
germane aveau acces regulat în porturile argentiniene” scrie Basti.
După cum afirmă în continuare Basti, Hitler şi Eva Braun au făcut o
călătorie care fusese dinainte programată de capii nazişti Bormann,
Mengele şi Eichmann – traversând provinciile Cordoba, Buenos Aires,
Mendoza şi La Rioja. Capul celui de-al Treilea Reich s-a cazat pentru
o perioadă mare de timp într-o fabrică din satul La Angostura,
aparținând în acel timp unui întreprinzător pe nume Jorge Antonio -
unul din fidelii susţinători ai dictatorului argentinian Juan Peron.
În paginile ultimei sale cărţi, Abel Basti aduce numeroase mărturii
ajungând să convingă cititorii că într-adevăr Hitler şi Eva Braun au
întreprins acea călătorie şi că s-au ascuns în locurile menţionate în
cartea sa.
„Într-un mic sat din provincia Cordoba, numit La Falda, de mult timp
locuiau Walter şi Ida Eickhorn, cunoscuţi mai bine ca principali
agenţi ai celui de-al Treilea Reich în America de Sud. În casa lor,
pentru mulţi ani a fost femeie de serviciu Catalina Gamero (încă în
viaţă şi cu memoria bună). Chiar ea a fost cea care mi-a povestit că
l-a servit pe Hitler într-un mic hotel care aparţinea soţilor Eickhorn
şi care îl strigau pe Hitler cu apelativul „văr”. Hitler a rămas în
hotel doar puţine zile, mutându-se apoi în casa nou construită de
soţii Eickhorn pe colina Pan de Asucar. În plus, a fost păstrată
corespondența dintre soţii Eickhorn şi „vărul” lor, plus câteva
fotografii care îi înfăţişează pe toţi împreună” scrie Basti.
În carte mai sunt aduse declaraţii făcute de grădinarul din acel timp
al soţilor Eickhorn, agent sub acoperire FBI şi care declară că după
luna mai 1945, cei doi soţi Eickhorn se pregăteau intens să-l
primească pe Hitler în Argentina. Abel Basti mai afirmă că există
dovezi clare referitoare la o întâlnire a lui Hitler cu dictatorul
croat Ante Pavelic, întâlnire care a avut loc la Mar del Plata, oraş
aflat în apropierea capitalei Buenos Aires.
Femeia de serviciu, Catalina Gamero susţine că „vărul” a telefonat cu
regularitate soţilor Eickhorn până în 1964, an în care a murit Ida
Eickhorn. (După cum erau regulile în casele oamenilor bogaţi,
proprietarii rar răspundeau direct la telefon, în felul acesta
Catalina Gamero a avut de foarte multe ori ocazia să recunoască în
aparat vocea „vărului”). Basti mai scrie că pe la jumătatea anilor 60,
Hitler s-a mutat în Paraguay, sub protecţia dictatorului Alfredo
Stenser, cunoscut pentru fanatismul sau faţă de cel de-al Treilea
Reich şi „noua ordine mondială”.
Nu este pentru prima dată când Basti susţine că Hitler nu a murit la
Berlin în 1945, cum este în general cunoscut. În precedenta, cu doi
ani înainte de apariţia cărţii, Basti mai publicase „un intinerar cu
locurile care aminteau de nazişti” în Patagonia şi de-a lunul munţilor
Anzi. Însăşi faptul că Hitler şi Eva Braun au reuşit să ajungă până pe
coastele Argentinei la bordul unui mic submarin, a provocat o
adevărată agitaţie a turiştilor în jurul vilei cu două etaje în care
se pare că a trăit Fuhrer-ul.
Moartea lui Hitler în 1945 a fost un adevărat caz pentru istorici şi
încă  începând de atunci, în fiecare an au apărut noi dovezi că Hitler
nu s-a sinucis în 30 aprilie 1945 în bunker-ul său din Berlin asediat
de Armata Roșie. În acest punct, istoricul paraguayan Mariano Liano
(care susţine teoria lui Basti) a scris o carte intitulată „Hitler.
Naziştii în Paraguay”.
Chiar şi în Rusia sunt serioase dubii faţă de moartea lui Hitler. De
exemplu, în 2003 , scriitorul Leon Arbatski, în cartea sa „Ultimul
secret al Reich-ului”, susţine că în locul cadavrului lui Hitler, a
fost adus în fața bunker-ului cadavrul unei sosii. De subliniat şi
faptul că însuşi primul ministru englez din acel timp Clement Attlee,
susţinea că Hitler este viu, lucru pe care l-a declarat public la
conferinţa susţinută la Potsdam din iunie 1945.
Sursa Coja Ion

EVZ a aflat ce se ascunde în spatele reformei comuniste din Sănătate. Datoriile record la medicamente "muşcă" raţia spitalelor private Citiţi mai mult: Datoriile record la medicamente "muşcă" raţia spitalelor private


Cu restanţe de aproape 1 miliard de euro la firmele de medicamente, regula banii urmează bolnavul nu se mai aplică. Oficial însă, autorităţile promit că banii tăiaţi de la spitalele private vor umple "găurile" din bugetele spitalelor de stat.
Apropierea scadenţei la plata datoriei către producătorii de medicamente face ca la Ministerul Sănătăţii să fie fierbere mare, zilele acestea. Dacă până acum termenele pentru decontarea compensatelor ajungeau şi la 300 de zile, o directivă europeană ne obligă să le reducem la 60 de zile şi să plătim şi toate datoriile, care se ridică la 800 de milioane de euro. Cu tot cu sumele aferente consumului curent de medicamente, companiile farmaceutice ar urma să încaseze, anul acesta, de la bugetul de stat, o sumă istorică ce ajunge la 2 miliarde de euro.
Aşa se face că în goana după bani, oficialii din Sănătate încearcă să strângă cureaua cum pot, iar ultima măsură anunţată loveşte puternic în spitalele private, care nu vor mai putea încheia contracte cu Casa de Asigurări. Măsura a fost anunţată de ministrul Eugen Nicolăescu, după ce tot el a permis şi susţinut acest mod de finanţare pentru spitalele private, în timpul mandatului din 2006. Din martie, asigurările obligatorii vor avea valoare doar în spitalele de stat, iar cei care vor dori să se trateze la privat fie vor plăti din buzunar, fie îşi vor face asigurare privată.
Programe naţionale cu banii luaţi de la privaţi
Potrivit secretarului de stat Raed Arafat, această măsură s-a luat strict pentru creşterea calităţii serviciilor din spitalele de stat. Rotunjirea bugetelor spitalelor publice cu banii care se duceau până acum către cele private ar trebui să preîntâmpine situaţiile atât de frecvente în care medicii îşi pun pacienţii să-şi cumpere singuri medicamentele sau materialele sanitare
. „Banii care nu vor fi daţi spitalelor private vor fi folosiţi pentru finanţarea celor 53 de spitale strategice, ce asigură 70% din cele mai grave cazuri medicale. În plus, vor fi suplimentate fondurile pentru programe de anestezie, terapie intensivă, infarct şi accident vascular cerebral, dar şi pentru traumă. Niciun medic implicat în aceste programe nu va mai avea voie să-i ceară bolnavului săşi cumpere din banii lui medicamente”, a precizat secretarul de stat.
Tariful pe caz în sistemul sanitar public ar urma să crească de la 1.440 de lei la 1.650 de lei, respectiv 1.800, de lei în funcţie de categoria spitalului. Arafat a mai adăugat că din datele centralizate la Ministerul Sănătăţii reiese că, în ultimii ani, unele spitale private au primit pe caz chiar mai mulţi bani decât cele publice din acelaşi judeţ. „Din fondul de asigurări alocat către spitalele unui judeţ, între 6% şi 17% merg către spitalele private”, detaliază Arafat.
Economiile sunt infime
Experţi din domeniul sănătăţii susţin însă că procentele vehiculate sunt exagerate. Lucian Duţă, fostul preşedinte al CNAS, dă asigurări că banii alocaţi din fondul de asigurări către spitalele private reprezintă doar 1,5% din banii alocaţi serviciilor spitaliceşti.„Ceea ce înseamnă doar 100 de milioane de lei, ori banii aceştia nu vor putea echilibra bugetele spitalelor de stat. Mai trebuie spus şi că cel care a introdus acest sistem de finanţare pentru privaţi a fost chiar Eugen Nicolăescu, prin Legea Sănătăţii 95/2006”, spune Duţă. Şi expertul Sorin Paveliu consideră că „procentul de 10% este prea mare ca să includă doar spitalele. Poate e vorba de toate serviciile private”.
De exemplu, la Timişoara, din cele 20 de spitale care au contract cu Casa de asigurări Timiş, şase sunt private. Anul trecut, pentru acestea din urmă s-au decontat 10,484 milioane de lei din totalul celor 283,519 milioane de lei alocate tuturor spitalelor din judeţ. Cât despre faptul că spitalele private ajunseseră să fie plătite chiar mai bine decât cele de stat, fostul şef al CNAS spune că „e normal ca serviciile dintr-un spital privat din Bucureşti să fie mai bine plătite decâ serviciile dintr-un spital de stat de categoria a IV-a, dintr-un orăşel”.
Oficialii din MS caută să atragă medicii de partea lor, cărora le promit că tarifele pe caz rezolvat pentru spitalele de stat vor creşte
„Ar trebui sistate şi contractele medicilor de familie, şi ei sunt privaţi”
Contribuţiile lunare la sănătate nu sunt „bani publici” în adevăratul sens, astfel că în ţările civilizate, pacienţii sunt lăsaţi să aleagă unde vor să se trateze. „Să se înţeleagă că CNAS nu plăteşte spitale private sau de stat, ci decontează servicii de care au beneficiat asiguraţii. Nu am fost niciodată un fan al sistemului privat, dar în nicio ţară, asigurările obligatorii nu sunt valabile doar în spitalele de stat”, mai spune fostul şef al CNAS.
Şi asociaţiile de pacienţi critică propunerea. „Banii asiguraţilor sunt privaţi. Spitalele de stat şi cele private trebuie tratate la fel. În aceeaşi logică, ar trebui ar trebui sistate şi contractele medicilor de familie, pentru că şi ei sunt organizaţi ca o formă privată”, a reacţionat Iulian Petre, vicepreşedintele Coaliţia Organizaţiilor Pacienţilor cu Afecţiuni Cronice.
Privaţii nu stau în „ciolanul” de la stat
Spitalele private vor trebui să se mulţumească cu banii veniţi din asigurările private, a spus răspicat Raed Arafat, iar „persoanele cu abonamente la clinicile private, fie prin anagajatori, fie direct, nu vor fi afectate”. Aceste abonamente nu au însă nicio legătură cu asigurarea obligatorie, fiind plătite de angajator sau din buzunar, pe lângă cotizaţia obligatorie.
Marii operatori privaţi spun că nu stau în banii CNAS, dar sunt deranjaţi că au fost acuzaţi de furt. „Considerăm jignitoare afirmaţia ministrului că operatorii privaţi fură de la stat sau fac trafic de influenţă”, a declarat Cătălin Copăescu, managerul Spitalului Delta.
Şi preşedinte Medlife, Mihai Marcu, precizează că „în 2012, MedLife a contractat cu CNAS o sumă foarte mică raportată la cifra de afaceri şi, de aceea, compania va fi mai puţin afectată de măsură. Este important însă ca aceasta să se aplice unitar, fără nicio excepţie”.
10% din banii alocaţi de CNAS pentru serviciile spitaliceşti mergeau la spitalele private, spune ministrul Sănătăţii. Managerii privaţi spun că e vorba doar de 3%
Nicolăescu, criticat în USL
Propunerea lui Eugen Nicolăescu nu este văzută cu ochi buni nici măcar în USL. Crin Antonescu a declarat că Nicolăescu nu şi-a discutat proiectele în cadrul PNL. Deputatul PNL Diana Tuşa a scris, pe blog, că „nu este treaba statului sămi spună unde şi la ce medic să mă duc pentru a mă trata”. Nici vicepremierul Liviu Dragnea nu este de acord cu reforma lui Nicolăescu şi i-a recomandat acestuia să-şi anunţe proiectele mai întâi în cadrul Guvernului şi să le prezinte public abia după ce primesc aprobarea. Acesta s-a plâns că a fost sunat de preşedinţi de consilii judeţene şi primari care au protestat faţă de preluarea spitalelor de ministerul Sănătăţii.
Premierul Victor Ponta este singurul care părea că este în cunoştinţă de cauză, afirmând că a discutat cu ministrul Sănătăţii şi că propunerea sa este „o soluţie”.
(Andreea Udrea)
„Banii luaţi de la spitalele private vor fi nanţa spitalele strategice. În ultimii ani, spitalele private au primit, pe caz, chiar mai mult decât cele publice.”
RAED ARAFAT, secretar de stat
„Fondurile alocate spitalelor private ajung la 100 de milioane de lei. Ori cu banii aceştia nu ai cum să echilibrezi bugetul spitalelor de stat.” 
LUCIAN DUŢĂ, fost şef al CNAS
„Deşi banii care se iau de la privaţi nu vor echilibra spitalele de stat, în vremuri de restricţii, banii publici trebuie să rămână în sectorul public.”
CĂTĂLIN CÂRSTOIU, manager Spitalul Universitar din Bucureşti
„Nu îndepărtarea sistemului privat e soluţia, ci introducerea unui management privat în spitalele publice, unde merge marea parte a fondurilor.” 
CĂTĂLIN COPĂESCU, manager Spitalul Delta

Sursa EVZ

marți, 8 ianuarie 2013

Spicuiri din "John Seymour, Grădina dumneavoastră de legume "(note de lectură)

Cele şase principii ale agriculturii organice sunt :
a) grădina trebuie să fie în acord cu natura, nu să i se opună;
b) natura este variată, grădinarul trebuie să practice şi el diversitatea;
c) grădinarul trebuie să cultive sau să întreţină alte forme de viaţă – animală sau vegetală - cât mai aproape de locul unde cultivă legumele;
d) grădinarul trebuie să înapoieze solului atât (sau aproape atât) cât îi ia;
e) grădinarul trebuie să hrănească solul, nu plantele;
f) el trebuie să studieze natura în ansamblu, şi nu diferitele sale aspecte izolate.

Orice ţesut vegetal sau animal mort, îngropat în sol, va elibera conţinutul său de azot care va putea fi utilizat de alte plante. Însă, dacă nu există suficient azot care să echilibreze carbonul care formează cea mai mare parte a oricărui organism viu, bacteriile care permit procesul de putrefacţie, adică care permit materiilor organice să se descompună şi să elibereze azotul, vor recurge la azotul care este deja conţinut în sol. Într-o primă etapă, solul va fi privat de azotul conţinut. Însă, în momentul în care procesul este terminat, este eliberat în sol nu doar azotul împrumutat, ci şi azotul obţinut din materiile organice descompuse. 

Lucerna se descompune în câteva săptămâni. Paiele au nevoie de 1-2 ani pentru a se descompune. Materiile vegetale care se încorporează în pământ trebuie să fie foarte tinere. Dacă apucă a da seminţe, trebuie să treacă printr-o grămadă de compost.

Ciclul azotului ne spune că grădinarul trebuie să cultive atâtea specii aparţinând familiei leguminoaselor (fasole, mazăre etc.) câte poate.



Dacă pământul este bun, este plin de viaţă. Într-un hectar de teren bun se află de la 10 la 20 de tone de materie vie. 

Cartofii au nevoie de un sol foarte bine îngrăşat, în vreme ce rădăcinoasele plasate în acest tip de sol tind să-şi bifurce rădăcinile. De aceea este bine de distanţat cât se poate aceste două tipuri de culturi. 

Mazărea, fasolea şi leguminoasele în general preferă solul plin de calcar, ceea ce nu este cazul pentru cartofi. Deci nu se pot succeda. În schimb, este foarte bine de cultivat varză după leguminoase. 

Legumele « diverse » (tomatele, pepenii, bostanii, salatele, ridichile) se simt foarte bine pe un sol în care s-a incorporat un compost bine descompus.

Exemplu de ciclu pe acelaşi strat :
a) Anul I - Stratul se îngraşă abundent, şi se plantează cartofi. După recoltare se plantează secară de iarnă ca îngrăşământ verde. Secara se incorporează în sol la începutul celui de-al doilea an.
b) Anul II - Se incorporează var şi se plantează : mazăre, fasole şi alte leguminoase. După recoltare se seamănă varză.
c) Anul III - Se cultivă legume « diverse ».
d) Anul IV – Se seamănă legume cu rădăcini comestibile.

Dacă terenul este suficient de mare, în anul V se seamănă lucernă. 

Cum să tratezi solul

Modul cel mai obişnuit de a pregăti un teren abandonat pentru grădinărit este săpatul cu hârleţul. Ulterior, se împrăştie un strat de compost pe noua suprafaţă. Viermii îl vor îngloba în sol. 

Cel mai bun moment pentru a instala răzoare este al doilea an de grădinărit. În primul an, săpatul cu hârleţul este obligatoriu. 

Metoda culturii fără lucrări

Principiul de bază al acestei metode este de a avea întotdeauna la suprafaţa solului un strat de cel puţin 5 cm de compost bine descompus care se reînnoieşte în fiecare an. În felul acesta se consumă cantităţi uriaşe de compost.

Plantele cultivate pe un sol bogat în compost sunt mai robuste şi rezistă mai bine la cele mai multe dintre boi şi paraziţi.

Îngrăşăminte

Dezavantajele folosirii azotului de sinteză (din îngrăşămintele chimice):
a) producerea de nitraţi o operaţiune foarte costisitoare, care presupune o mare cheltuială de energie, iar preţul ei creşte odată cu preţul petrolului ;
b) azotul de sinteză stimulează creşterea plantelor, dar diminuează rezistenţa la maladii, insecte şi îngheţuri de primăvară;
c) creşte randamentul culturilor, dar scade calitatea plantelor;
d) în mod normal, azotul conţinut în aer este fixat cu ajutorul microorganismelor; dacă se adaugă azot de sinteză, microorganismele se văd private de funcţia lor şi mor; se distruge astfel capacitatea solului de a fixa el însuşi azot, iar obligaţia de a administra îngrăşăminte chimice se amplifică.

Îngrăşămintele de origine animală şi umană aduc toate elementele de care pământul are nevoie. Numai că trebuie obligatoriu să fie bine compostate înainte de a fi răspândite pe teren. 

Înmulţirea plantelor

Se selectează doar cele mai bune şi mai tipice plante. 

Plantele bianuale pot fi recoltate, păstrate la rece, apoi repicate în al doilea an. Prazul poate rămâne în pământ timp de 2 ani fără probleme. Ceapa e mai prudent să fie repicată. 

Înmulţirea vegetativă

Principiul butăşirii este foarte simplu : prelevaţi o ramură de la o plantă adultă şi puneţi-o în pământ. Ceva mai târziu se vor forma rădăcini. Puteţi preleva un butaş din orice parte a plantei, dacă este plantat în condiţii ideale va forma o nouă plantă.

Cultura pe răzoare

Metoda a fost adoptată în sec. XIX de grădinarii francezi din preajma marilor oraşe, care deţineau suprafeţe foarte mici de teren, dar aveau acces nelimitat la bălegarul de cal (mijlocul principal de transport). Independent, grădinarii chinezi aflaţi în situaţie similară au făcut acelaşi lucru. 

Cum să faci un răzor

Suprafaţa se delimitează iniţial cu picheţi şi sfoară. Instrumentele de lucru sunt: hârleţul, furca, grebla şi roaba. Lăţimea răzorului trebuie să fie de 1,5 m. Lungimea de 6 m pare a fi potrivită (dar se poate şi mai scurt, dacă dimensiunile nu permit). Răzorul, odată pus în practică, nu va mai fi niciodată călcat. Ceea ce va deveni răzor se acoperă cu un strat de gunoi de grajd bine fermentat. Apoi răzorul se sapă bine cu hârleţul. 

Unii partizani ai culturii pe răzoare consideră că răzoarele trebuie săpate anual. Însă, dacă cantitatea de bălegar este suficientă, sau compost, săpatul anual nu mai este o opţiune. 

Pentru alei, cincizeci de cm sunt suficienţi. 

Pe răzoare se pot semăna de patru ori mai multe plante decât pe un teren obişnuit. 

Capitolul V. Cultura legumelor

Leguminoasele

Mazăre, bob, fasole, soia şi arahide – toate fac parte din familia Leguminoase. Conţinut mare de proteine. Fixează azotul. 

Puse pe o grămadă de compost, leguminoasele eliberează azot.

Un sfert din grădină ar trebui anual cultivate cu leguminoase. Aceste plante nu apreciază aciditatea. 

Boabele de mazăre recoltate proaspăt au un gust dulce foarte plăcut. Însă gustul se menţine doar câteva ore, timp în care zaharurile se transformă în amidon. 

Lintea are o producţie foarte mică. Dacă nu dispuneţi de suprafeţe mari în grădină, nu se merită. Bobul, pe de altă parte, are o producţie foarte bună, şi este foarte hrănitor. 

Crucifere

Varză, varză de Bruxelles, conopidă, brocoli, rutabaga (varză cu rădăcină-tubercul), nap, odolean, creson, ridiche de lună. Toate aceste plante seamănă cu plantele deşertului prin aceea că reţin apa ce li se oferă. Toate sunt bianuale, adică produc seminţe în al doilea an de viaţă. 

Varza produce 100 tone la hectar. Dacă dorim să avem varză tot anul, trebuie s-o împărţim pe trei grupe: de primăvară, de vară, de toamnă. 

Cruciferele sunt plante vorace, care apreciază un teren fertil, de pe care extrag multe substanţe nutritive. 

Varza poate fi păstrată pe timpul iernii în beci, pe un pat de paie, acoperită cu paie.

Solanacee

Cartofi, tomate, ardei gras şi pătlăgele vinete. În aceeaşi clasă mai intră: tutunul, beladona şi ardeiul iute. Toate au nevoie de un sol foarte bogat, cât mai aproape de cel al junglei tropicale. 

Cartofii au nevoie de un sol lejer acid. Azotul este mai puţin important, totuşi nu sunt de dorit carenţe puternice. 

Ombelifere

Morcovi, păstârnac, ţelină, pătrunjel, mărar. Toate ombeliferele au ceva în comun : încolţesc foarte greu. 

Morcovul este plantă bianuală. Se seamănă alternativ cu ceapa, pentru că se protejează reciproc de dăunător. 

Liliacee

Ceapă, praz şi sparanghel. 

Sparanghelul este o legumă formidabilă, care apare atunci când aproape niciuna nu este disponibilă, însă are nevoie de trei ani din momentul semănării până la acela al degustării. 

Chenopodiacee

Sfeclă furajeră, sfeclă roşie, spanac. 

Curcubitacee

Castraveţi, dovlecel, dovleac, pepene verde. 

Dovleacul se conservă la o temperatură mai înaltă decât orice altă legumă: 10-16 grade Celsius.

Capitolul VI. Cultura fructelor

Rosacee


Mere, pere, gutui, cireşe, piersici, caise, prune, zmeură, căpşuni, nectarine. Din aceeaşi familie face parte: trandafirul, păducelul. Toate au florile polenizate de insecte. 

Cei mai mulţi dintre arborii fructiferi nu se reproduc fidel prin seminţe, ci prin reproducere vegetativă (altoire, marcotaj, butăşire, drajonare). Port-altoiul este cel care determină dezvoltarea şi proporţiile arborelui. La momentul actual, cei mai mulţi dintre port-altoi provin de la varietăţi care dau forme mici, pitice. 

Multe varietăţi de păr au nevoie de două grefe. 

Caişii şi piersicii se pot cultiva în seră. 

Rutacee

Portocale, mandarine, lămâi, grapefruit. 

Saxifragacee

Coacăz negru, coacăz roşu, coacăz alb. Arbuşti excepţional de rustici. Coacăzele albe se pot consuma şi crude, celelalte mai cu seamă gătite.

Moracee

Smochini, duzi. Din aceeaşi familie mai fac parte : cânepa, hameiul, arborele de cauciuc.

Smochinul creşte şi în climat rece, dacă obţine foarte mult soare, iar solul este sărac. N-ar fi rău să fie cu spatele la un zid poziţionat spre sud. Rădăcinile smochinului trebuie ţinute aproape de copac, eventual într-o cutie de ciment. Dacă solul este bogat, rădăcinile se dezvoltă exploziv, iar arborele nu mai rodeşte înainte de 50 de ani.

Dudul cultivat lângă cireş face ca păsările iubitoare de fructe să cultive dude şi să lase cireşele.

Omul poate trăi mâncând în exclusivitate: pâine, vin şi măsline. Măslinul creşte în orice fel de sol, dar este foarte exigent la cădură. 

Viţa-de-vie apreciază solul sărac, uscat, pietros. 


Capitolul VIII. Cultura în seră

Există o multitudine de sere şi solarii. Dacă pereţii solariului sunt din folie de polietilenă, trebuie luat în calcul schimbarea lor odată la trei ani. 

Cea mai mică seră este cea care se ataşează de geamul casei. Sera lipită de zidul sudic al casei este o soluţie foarte judicioasă, pentru că va permite inclusiv reglarea termică a locuinţei, încălzind-o în timpul iernii. 

Pentru schelet trebuie ales între: aluminium, lemn şi plastic.

Pentru materialul transparent se alege între: sticlă şi trei tipuri de plastic (fibra de sticlă, PVC şi polietilenă). 

Sticla lasă să treacă lumina, durează mult, se sparge rar din cauza vântului şi se înlocuieşte uşor. Însă este foarte scumpă şi foarte grea. 

Plasticul din fibre este uşor de fixat şi nu are nevoie de un suport foarte important. Reţine ceva din căldura soarelui, ceea ce e bine vara, dar nu foarte bine iarna. Însă este inflamabil, şi nu durează decât vreo 20 de ani.

PVC-ul este mai ieftin decât cele două materiale anterioare, lasă bine să treacă lumina, dar nu durează mai mult de 5 ani. 

Polietilena este foarte ieftină, lumina o traversează perfect, însă nu rezistă deloc la un vând violent. 

Pentru cineva care cultivă în seră produse pentru familia lui, încălzirea serei este un lux nejustificat. Există numeroase plante care pot fi cultivate într-o seră neîncălzită de-a lungul anului, şi suficiente metode de conservare a plantelor care nu cresc pe timpul iernii. 

Chiar şi în climatul cel mai rece, sera poate fi utilă pentru a cultiva plante mediteraneene : tomate, castraveţi, pepeni verzi, ardei, pătlăgele vinete ş.a. Iarna o seră neîncălzită poate fi utilizată pentru: salată, ridiche, spanac.

Cărările din seră pot fi din ciment, dar mai bine din pietriş sau piatră. 

Ideal este ca solul serei să fie “artificial”, adică venit din afară şi preparat. Un amestec bun conţine: o parte turbă, o parte nisip grosier de rău, două părţi pământ bun de grădină. Oricum, dacă se cultivă ani la rând aceleaşi plante, pământul trebuie evacuat şi înlocuit cu altul proaspăt. Pământul introdus trebuie « pasteurizat », dar nu « sterilizat » !! Pentru pasteurizare, pământul se trece printr-un cuptor încălzit la 80-83 grade Celsius, dar nu mai mult. 

Ventilarea este foarte importantă. Aerul nu trebuie să fie niciodată « mort », adică să stagneze. 

Nu se udă niciodată frunzele într-o seră, doar rădăcinile. Nu se udă puţin şi des, ci rar şi mult, alternându-se perioadele de udat copios cu perioadele de secetă. Se udă dimineaţa, niciodată seara. Apa nu trebuie să aibă temperatura celei de la robinet, ci 21 de grade Celsius. Iarna apa trebuie să provină dintr-un butoi aflat în interiorul serei. 


Capitolul IX. Conservarea de lungă durată a produselor grădinii

Metode de conservare pe termen lung :
a) sărare;
b) uscare;
c) scufundare în oţet;
d) conservarea propriu-zisă în borcan sau cutie de conserve;
e) prepararea de dulceţuri şi jeleuri;
f) congelare.

Arta sărării este utilizată în conservarea fasolei verde, care se păstrează atât de bine încât este imposibil s-o distingi de fasolea verde proaspătă. Se poate săra practic orice legumă crocantă şi dură, însă multe vor fi mai alterate decât fasolea verde, din cauza formării acidului lactic. 

Uscarea este una din metodele cele mai simple de conservare a legumelor, fructelor şi a plantelor aromatice. 

Aproape toate fructele se pretează uscării: merele, piersicile, caisele, strugurii, prunele, smochinele etc. Cele mai mari trebuie tăiate felii, cele mai mici trebuie pur şi simplu tăiate în două. Prunele şi altele mai mici pot rămâne intacte. 

Numai câteva legume pot fi uscate: mazărea, fasolea, ardeii iuţi, sparanghelul şi porumbul. 

Conservarea în oţet permite transformarea legumelor în condimente. E bine de ştiut că cel mai bun oţet este cel din vin, a cărui aromă este mai puternică decât cea a oţetului din cidru. Oţetul se aromatizează dacă se înmoaie condimentele în el timp de 2 luni. Toate legumele pot fi conservate în oţet. Durata de conservare n-ar trebui să depăşească 6 luni.


Capitolul X. Diverse

Găinaţul, prin conţinutul foarte mare de azot, activează minunat grămada de compost. Găinile trebuie să aibă acces la verdeaţă, fie printr-un parcurs liber, fie dacă li se oferă în cantităţi semnificative într-un ţarc pentru mişcare. 

Raţele nu sunt mame bune. După ce scot boboci, raţele trebuie să rămână închise, altfel îşi duc bobocii prin iarbă umedă sau prin noroi. 

Dacă aveţi o livadă mare, gâştele sunt păsările care pot paşte foarte bine, folosind verdeaţa din ea. Este bine de ştiut că gâştele, păsări monogame, se acceptă foarte greu, uneori ia săptămâni sau chiar luni până când se acuplează. Gâştele pot oua cam 10 ani, iar gâscanii pot fi folosiţi la reproducţie cam 5 ani. Gâsca rămasă cloşcă poate refuza să se hrănească, de aceea trebuie îndopată cu forţa. 

Cinci perechi de porumbei sunt suficiente pentru a da o masă săptămânală unei familii formate din patru persoane. O pereche poate aduce zece pui anual. 

Cu două iepuroaice-mame o familie poate avea o masă din carne de iepure săptămânal. Durata de viaţă a unei reproducătoare este de 2 ani. Excelenţi producători de compost, consumă practic toate resturile unei grădini.

Dacă plasăm stupul la înălţime, nimeni nu riscă să fie înţepat de albine. Mai există şi metoda plasării stupilor în spatele unui gard viu. 

Gardurile vii sunt foarte frumoase, în plus sunt vii, deci întreţin viaţa multor făpturi, însă în contrapartidă consumă resursele care ar putea servi pentru alte plante. Pentru un grădinar “organic” insectele adăpostite de gardurile vii sunt inestimabile. 

Gardurile clasice prezintă avantajul că oferă spalieri pentru numeroase legume : fasole, castraveţi, tomate, dovlecei şi pepene verde. 

Pentru gardurile vii sunt preferabile plantele locale, simple, cum ar fi : păducel, fag, lemn câinesc, buxus. 

Într-o căsuţă de grădină, tot ce poate fi pus pe pereţi trebuie pus pe pereţi. Locul fiecărui instrument de lucru poate fi marcat prin creionarea conturului. În felul acesta se vede imediat ce lipseşte. Sursa agricultura sustenabila

Stramosii

Stramosii