marți, 8 ianuarie 2013

Spicuiri din "John Seymour, Grădina dumneavoastră de legume "(note de lectură)

Cele şase principii ale agriculturii organice sunt :
a) grădina trebuie să fie în acord cu natura, nu să i se opună;
b) natura este variată, grădinarul trebuie să practice şi el diversitatea;
c) grădinarul trebuie să cultive sau să întreţină alte forme de viaţă – animală sau vegetală - cât mai aproape de locul unde cultivă legumele;
d) grădinarul trebuie să înapoieze solului atât (sau aproape atât) cât îi ia;
e) grădinarul trebuie să hrănească solul, nu plantele;
f) el trebuie să studieze natura în ansamblu, şi nu diferitele sale aspecte izolate.

Orice ţesut vegetal sau animal mort, îngropat în sol, va elibera conţinutul său de azot care va putea fi utilizat de alte plante. Însă, dacă nu există suficient azot care să echilibreze carbonul care formează cea mai mare parte a oricărui organism viu, bacteriile care permit procesul de putrefacţie, adică care permit materiilor organice să se descompună şi să elibereze azotul, vor recurge la azotul care este deja conţinut în sol. Într-o primă etapă, solul va fi privat de azotul conţinut. Însă, în momentul în care procesul este terminat, este eliberat în sol nu doar azotul împrumutat, ci şi azotul obţinut din materiile organice descompuse. 

Lucerna se descompune în câteva săptămâni. Paiele au nevoie de 1-2 ani pentru a se descompune. Materiile vegetale care se încorporează în pământ trebuie să fie foarte tinere. Dacă apucă a da seminţe, trebuie să treacă printr-o grămadă de compost.

Ciclul azotului ne spune că grădinarul trebuie să cultive atâtea specii aparţinând familiei leguminoaselor (fasole, mazăre etc.) câte poate.



Dacă pământul este bun, este plin de viaţă. Într-un hectar de teren bun se află de la 10 la 20 de tone de materie vie. 

Cartofii au nevoie de un sol foarte bine îngrăşat, în vreme ce rădăcinoasele plasate în acest tip de sol tind să-şi bifurce rădăcinile. De aceea este bine de distanţat cât se poate aceste două tipuri de culturi. 

Mazărea, fasolea şi leguminoasele în general preferă solul plin de calcar, ceea ce nu este cazul pentru cartofi. Deci nu se pot succeda. În schimb, este foarte bine de cultivat varză după leguminoase. 

Legumele « diverse » (tomatele, pepenii, bostanii, salatele, ridichile) se simt foarte bine pe un sol în care s-a incorporat un compost bine descompus.

Exemplu de ciclu pe acelaşi strat :
a) Anul I - Stratul se îngraşă abundent, şi se plantează cartofi. După recoltare se plantează secară de iarnă ca îngrăşământ verde. Secara se incorporează în sol la începutul celui de-al doilea an.
b) Anul II - Se incorporează var şi se plantează : mazăre, fasole şi alte leguminoase. După recoltare se seamănă varză.
c) Anul III - Se cultivă legume « diverse ».
d) Anul IV – Se seamănă legume cu rădăcini comestibile.

Dacă terenul este suficient de mare, în anul V se seamănă lucernă. 

Cum să tratezi solul

Modul cel mai obişnuit de a pregăti un teren abandonat pentru grădinărit este săpatul cu hârleţul. Ulterior, se împrăştie un strat de compost pe noua suprafaţă. Viermii îl vor îngloba în sol. 

Cel mai bun moment pentru a instala răzoare este al doilea an de grădinărit. În primul an, săpatul cu hârleţul este obligatoriu. 

Metoda culturii fără lucrări

Principiul de bază al acestei metode este de a avea întotdeauna la suprafaţa solului un strat de cel puţin 5 cm de compost bine descompus care se reînnoieşte în fiecare an. În felul acesta se consumă cantităţi uriaşe de compost.

Plantele cultivate pe un sol bogat în compost sunt mai robuste şi rezistă mai bine la cele mai multe dintre boi şi paraziţi.

Îngrăşăminte

Dezavantajele folosirii azotului de sinteză (din îngrăşămintele chimice):
a) producerea de nitraţi o operaţiune foarte costisitoare, care presupune o mare cheltuială de energie, iar preţul ei creşte odată cu preţul petrolului ;
b) azotul de sinteză stimulează creşterea plantelor, dar diminuează rezistenţa la maladii, insecte şi îngheţuri de primăvară;
c) creşte randamentul culturilor, dar scade calitatea plantelor;
d) în mod normal, azotul conţinut în aer este fixat cu ajutorul microorganismelor; dacă se adaugă azot de sinteză, microorganismele se văd private de funcţia lor şi mor; se distruge astfel capacitatea solului de a fixa el însuşi azot, iar obligaţia de a administra îngrăşăminte chimice se amplifică.

Îngrăşămintele de origine animală şi umană aduc toate elementele de care pământul are nevoie. Numai că trebuie obligatoriu să fie bine compostate înainte de a fi răspândite pe teren. 

Înmulţirea plantelor

Se selectează doar cele mai bune şi mai tipice plante. 

Plantele bianuale pot fi recoltate, păstrate la rece, apoi repicate în al doilea an. Prazul poate rămâne în pământ timp de 2 ani fără probleme. Ceapa e mai prudent să fie repicată. 

Înmulţirea vegetativă

Principiul butăşirii este foarte simplu : prelevaţi o ramură de la o plantă adultă şi puneţi-o în pământ. Ceva mai târziu se vor forma rădăcini. Puteţi preleva un butaş din orice parte a plantei, dacă este plantat în condiţii ideale va forma o nouă plantă.

Cultura pe răzoare

Metoda a fost adoptată în sec. XIX de grădinarii francezi din preajma marilor oraşe, care deţineau suprafeţe foarte mici de teren, dar aveau acces nelimitat la bălegarul de cal (mijlocul principal de transport). Independent, grădinarii chinezi aflaţi în situaţie similară au făcut acelaşi lucru. 

Cum să faci un răzor

Suprafaţa se delimitează iniţial cu picheţi şi sfoară. Instrumentele de lucru sunt: hârleţul, furca, grebla şi roaba. Lăţimea răzorului trebuie să fie de 1,5 m. Lungimea de 6 m pare a fi potrivită (dar se poate şi mai scurt, dacă dimensiunile nu permit). Răzorul, odată pus în practică, nu va mai fi niciodată călcat. Ceea ce va deveni răzor se acoperă cu un strat de gunoi de grajd bine fermentat. Apoi răzorul se sapă bine cu hârleţul. 

Unii partizani ai culturii pe răzoare consideră că răzoarele trebuie săpate anual. Însă, dacă cantitatea de bălegar este suficientă, sau compost, săpatul anual nu mai este o opţiune. 

Pentru alei, cincizeci de cm sunt suficienţi. 

Pe răzoare se pot semăna de patru ori mai multe plante decât pe un teren obişnuit. 

Capitolul V. Cultura legumelor

Leguminoasele

Mazăre, bob, fasole, soia şi arahide – toate fac parte din familia Leguminoase. Conţinut mare de proteine. Fixează azotul. 

Puse pe o grămadă de compost, leguminoasele eliberează azot.

Un sfert din grădină ar trebui anual cultivate cu leguminoase. Aceste plante nu apreciază aciditatea. 

Boabele de mazăre recoltate proaspăt au un gust dulce foarte plăcut. Însă gustul se menţine doar câteva ore, timp în care zaharurile se transformă în amidon. 

Lintea are o producţie foarte mică. Dacă nu dispuneţi de suprafeţe mari în grădină, nu se merită. Bobul, pe de altă parte, are o producţie foarte bună, şi este foarte hrănitor. 

Crucifere

Varză, varză de Bruxelles, conopidă, brocoli, rutabaga (varză cu rădăcină-tubercul), nap, odolean, creson, ridiche de lună. Toate aceste plante seamănă cu plantele deşertului prin aceea că reţin apa ce li se oferă. Toate sunt bianuale, adică produc seminţe în al doilea an de viaţă. 

Varza produce 100 tone la hectar. Dacă dorim să avem varză tot anul, trebuie s-o împărţim pe trei grupe: de primăvară, de vară, de toamnă. 

Cruciferele sunt plante vorace, care apreciază un teren fertil, de pe care extrag multe substanţe nutritive. 

Varza poate fi păstrată pe timpul iernii în beci, pe un pat de paie, acoperită cu paie.

Solanacee

Cartofi, tomate, ardei gras şi pătlăgele vinete. În aceeaşi clasă mai intră: tutunul, beladona şi ardeiul iute. Toate au nevoie de un sol foarte bogat, cât mai aproape de cel al junglei tropicale. 

Cartofii au nevoie de un sol lejer acid. Azotul este mai puţin important, totuşi nu sunt de dorit carenţe puternice. 

Ombelifere

Morcovi, păstârnac, ţelină, pătrunjel, mărar. Toate ombeliferele au ceva în comun : încolţesc foarte greu. 

Morcovul este plantă bianuală. Se seamănă alternativ cu ceapa, pentru că se protejează reciproc de dăunător. 

Liliacee

Ceapă, praz şi sparanghel. 

Sparanghelul este o legumă formidabilă, care apare atunci când aproape niciuna nu este disponibilă, însă are nevoie de trei ani din momentul semănării până la acela al degustării. 

Chenopodiacee

Sfeclă furajeră, sfeclă roşie, spanac. 

Curcubitacee

Castraveţi, dovlecel, dovleac, pepene verde. 

Dovleacul se conservă la o temperatură mai înaltă decât orice altă legumă: 10-16 grade Celsius.

Capitolul VI. Cultura fructelor

Rosacee


Mere, pere, gutui, cireşe, piersici, caise, prune, zmeură, căpşuni, nectarine. Din aceeaşi familie face parte: trandafirul, păducelul. Toate au florile polenizate de insecte. 

Cei mai mulţi dintre arborii fructiferi nu se reproduc fidel prin seminţe, ci prin reproducere vegetativă (altoire, marcotaj, butăşire, drajonare). Port-altoiul este cel care determină dezvoltarea şi proporţiile arborelui. La momentul actual, cei mai mulţi dintre port-altoi provin de la varietăţi care dau forme mici, pitice. 

Multe varietăţi de păr au nevoie de două grefe. 

Caişii şi piersicii se pot cultiva în seră. 

Rutacee

Portocale, mandarine, lămâi, grapefruit. 

Saxifragacee

Coacăz negru, coacăz roşu, coacăz alb. Arbuşti excepţional de rustici. Coacăzele albe se pot consuma şi crude, celelalte mai cu seamă gătite.

Moracee

Smochini, duzi. Din aceeaşi familie mai fac parte : cânepa, hameiul, arborele de cauciuc.

Smochinul creşte şi în climat rece, dacă obţine foarte mult soare, iar solul este sărac. N-ar fi rău să fie cu spatele la un zid poziţionat spre sud. Rădăcinile smochinului trebuie ţinute aproape de copac, eventual într-o cutie de ciment. Dacă solul este bogat, rădăcinile se dezvoltă exploziv, iar arborele nu mai rodeşte înainte de 50 de ani.

Dudul cultivat lângă cireş face ca păsările iubitoare de fructe să cultive dude şi să lase cireşele.

Omul poate trăi mâncând în exclusivitate: pâine, vin şi măsline. Măslinul creşte în orice fel de sol, dar este foarte exigent la cădură. 

Viţa-de-vie apreciază solul sărac, uscat, pietros. 


Capitolul VIII. Cultura în seră

Există o multitudine de sere şi solarii. Dacă pereţii solariului sunt din folie de polietilenă, trebuie luat în calcul schimbarea lor odată la trei ani. 

Cea mai mică seră este cea care se ataşează de geamul casei. Sera lipită de zidul sudic al casei este o soluţie foarte judicioasă, pentru că va permite inclusiv reglarea termică a locuinţei, încălzind-o în timpul iernii. 

Pentru schelet trebuie ales între: aluminium, lemn şi plastic.

Pentru materialul transparent se alege între: sticlă şi trei tipuri de plastic (fibra de sticlă, PVC şi polietilenă). 

Sticla lasă să treacă lumina, durează mult, se sparge rar din cauza vântului şi se înlocuieşte uşor. Însă este foarte scumpă şi foarte grea. 

Plasticul din fibre este uşor de fixat şi nu are nevoie de un suport foarte important. Reţine ceva din căldura soarelui, ceea ce e bine vara, dar nu foarte bine iarna. Însă este inflamabil, şi nu durează decât vreo 20 de ani.

PVC-ul este mai ieftin decât cele două materiale anterioare, lasă bine să treacă lumina, dar nu durează mai mult de 5 ani. 

Polietilena este foarte ieftină, lumina o traversează perfect, însă nu rezistă deloc la un vând violent. 

Pentru cineva care cultivă în seră produse pentru familia lui, încălzirea serei este un lux nejustificat. Există numeroase plante care pot fi cultivate într-o seră neîncălzită de-a lungul anului, şi suficiente metode de conservare a plantelor care nu cresc pe timpul iernii. 

Chiar şi în climatul cel mai rece, sera poate fi utilă pentru a cultiva plante mediteraneene : tomate, castraveţi, pepeni verzi, ardei, pătlăgele vinete ş.a. Iarna o seră neîncălzită poate fi utilizată pentru: salată, ridiche, spanac.

Cărările din seră pot fi din ciment, dar mai bine din pietriş sau piatră. 

Ideal este ca solul serei să fie “artificial”, adică venit din afară şi preparat. Un amestec bun conţine: o parte turbă, o parte nisip grosier de rău, două părţi pământ bun de grădină. Oricum, dacă se cultivă ani la rând aceleaşi plante, pământul trebuie evacuat şi înlocuit cu altul proaspăt. Pământul introdus trebuie « pasteurizat », dar nu « sterilizat » !! Pentru pasteurizare, pământul se trece printr-un cuptor încălzit la 80-83 grade Celsius, dar nu mai mult. 

Ventilarea este foarte importantă. Aerul nu trebuie să fie niciodată « mort », adică să stagneze. 

Nu se udă niciodată frunzele într-o seră, doar rădăcinile. Nu se udă puţin şi des, ci rar şi mult, alternându-se perioadele de udat copios cu perioadele de secetă. Se udă dimineaţa, niciodată seara. Apa nu trebuie să aibă temperatura celei de la robinet, ci 21 de grade Celsius. Iarna apa trebuie să provină dintr-un butoi aflat în interiorul serei. 


Capitolul IX. Conservarea de lungă durată a produselor grădinii

Metode de conservare pe termen lung :
a) sărare;
b) uscare;
c) scufundare în oţet;
d) conservarea propriu-zisă în borcan sau cutie de conserve;
e) prepararea de dulceţuri şi jeleuri;
f) congelare.

Arta sărării este utilizată în conservarea fasolei verde, care se păstrează atât de bine încât este imposibil s-o distingi de fasolea verde proaspătă. Se poate săra practic orice legumă crocantă şi dură, însă multe vor fi mai alterate decât fasolea verde, din cauza formării acidului lactic. 

Uscarea este una din metodele cele mai simple de conservare a legumelor, fructelor şi a plantelor aromatice. 

Aproape toate fructele se pretează uscării: merele, piersicile, caisele, strugurii, prunele, smochinele etc. Cele mai mari trebuie tăiate felii, cele mai mici trebuie pur şi simplu tăiate în două. Prunele şi altele mai mici pot rămâne intacte. 

Numai câteva legume pot fi uscate: mazărea, fasolea, ardeii iuţi, sparanghelul şi porumbul. 

Conservarea în oţet permite transformarea legumelor în condimente. E bine de ştiut că cel mai bun oţet este cel din vin, a cărui aromă este mai puternică decât cea a oţetului din cidru. Oţetul se aromatizează dacă se înmoaie condimentele în el timp de 2 luni. Toate legumele pot fi conservate în oţet. Durata de conservare n-ar trebui să depăşească 6 luni.


Capitolul X. Diverse

Găinaţul, prin conţinutul foarte mare de azot, activează minunat grămada de compost. Găinile trebuie să aibă acces la verdeaţă, fie printr-un parcurs liber, fie dacă li se oferă în cantităţi semnificative într-un ţarc pentru mişcare. 

Raţele nu sunt mame bune. După ce scot boboci, raţele trebuie să rămână închise, altfel îşi duc bobocii prin iarbă umedă sau prin noroi. 

Dacă aveţi o livadă mare, gâştele sunt păsările care pot paşte foarte bine, folosind verdeaţa din ea. Este bine de ştiut că gâştele, păsări monogame, se acceptă foarte greu, uneori ia săptămâni sau chiar luni până când se acuplează. Gâştele pot oua cam 10 ani, iar gâscanii pot fi folosiţi la reproducţie cam 5 ani. Gâsca rămasă cloşcă poate refuza să se hrănească, de aceea trebuie îndopată cu forţa. 

Cinci perechi de porumbei sunt suficiente pentru a da o masă săptămânală unei familii formate din patru persoane. O pereche poate aduce zece pui anual. 

Cu două iepuroaice-mame o familie poate avea o masă din carne de iepure săptămânal. Durata de viaţă a unei reproducătoare este de 2 ani. Excelenţi producători de compost, consumă practic toate resturile unei grădini.

Dacă plasăm stupul la înălţime, nimeni nu riscă să fie înţepat de albine. Mai există şi metoda plasării stupilor în spatele unui gard viu. 

Gardurile vii sunt foarte frumoase, în plus sunt vii, deci întreţin viaţa multor făpturi, însă în contrapartidă consumă resursele care ar putea servi pentru alte plante. Pentru un grădinar “organic” insectele adăpostite de gardurile vii sunt inestimabile. 

Gardurile clasice prezintă avantajul că oferă spalieri pentru numeroase legume : fasole, castraveţi, tomate, dovlecei şi pepene verde. 

Pentru gardurile vii sunt preferabile plantele locale, simple, cum ar fi : păducel, fag, lemn câinesc, buxus. 

Într-o căsuţă de grădină, tot ce poate fi pus pe pereţi trebuie pus pe pereţi. Locul fiecărui instrument de lucru poate fi marcat prin creionarea conturului. În felul acesta se vede imediat ce lipseşte. Sursa agricultura sustenabila

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sper sa putem comenta impreuna

Stramosii

Stramosii