duminică, 31 martie 2013

Din mijlocul furtunii perfecte, despre datorii si pseudo-bani


1. In mod obisnuit, credem despre bani ca sunt un echivalent al schimbului sau un etalon al valorii. Este o eroare, intrucit banii-etalon valoric au fost de mult inlocuiti cu banii fiduciari (banc-notele, biletele de banca) si, in plus, marfuri sau servicii de aceeasi valoare de intrebuintare circula in schimbul unor cantitati de bani diferite, in functie de locul de unde se procura, marca vinzatorului, emotiile cumparatorului sau politicile economice. O ceasca de cafea costa 7 euro in Geneva sau 7 lei in Bucuresti, desi e vorba de acelasi brand, iar materia prima necesara prepararii acelei cesti de cafea, cumparata, sa zicem, de Nestle din Etiopia, costa 0,0007 euro/ceasca. Un zbor low cost Bucuresti – Barcelona are un pret de 50 de euro, in timp ce un zbor “clasic” pe acelasi traseu, cu acelasi tip de avion, in aceleasi conditii de confort costa 200 de euro. Si, in fine, o nevasta de bogat si-ar cumpara cea de-a 45-a geanta Louis Vuitton cu 5000 de euro, in timp ce o nevasta (si atit) si-ar cumpara, probabil un fake, care arata la fel, dar costa 500 de lei.
De fapt, banii au insemnat dintotdeauna si vor insemna mereu incredere. La origini, oamenii care faceau schimb de bunuri isi aratau increderea lor in strainii cu care faceau schimbul, credinta ca cei cu care intrau intr-o relatie de schimb (si pe care nu ii cunosteau) le remiteau ceea ce se asteptau sau sperau sa le dea. A avea incredere in cel cu care faci comert (cuvintul, care vine din latina – cum merx, cu marfa – este, practic, echivalent cu schimbul, numit si troc) inseamna a te astepta ca acela sa fie corect, cinstit, sa fie acolo unde a promis, sa isi respecte promisiunea etc. Cind oamenii au inteles sa inlocuiasca trocul cu banii, au ales sa denumeasca “bani” unele materiale, considerate pretioase nu neaparat ca valoare in sine, ci prin prisma proprietatilor lor perene si de incredere : aurul, spre exemplu, este pretios pentru ca apare ca fiind peren, nedegradabil in timp si benign (nu se consuma prin utilizare, nu se oxideaza, nu este coroziv, nu afecteaza corpul uman prin atingere sau contaminare), iar oamenii au incredere ca aceste proprietati se vor mentine si ca vor putea oricind obtine de la alti oameni bunurile, serviciile, valorile etc. necesare sau utile prin simplul schimb al unei cantitati oarecare de aur cu acele bunuri, servicii sau valori.
Etimologic, increderea inseamna, cf. DEX, sentimentul de siguranta fata de cinstea, buna-credinta sau sinceritatea cuiva. A se increde in – inseamna a se bizui pe-, a conta pe-, a se sprijini pe-, a fi sigur de fidelitatea cuiva. Increderea are si sensul de credinta, dar semnifica si nadejde, speranta sau chiar siguranta. In orice caz, increderea este opusul incertitudinii, indoielii sau al suspiciunii. A se increde, increderea este, deci, un sentiment de convingere, de siguranta, o lipsa de indoiala.
Asadar, daca banii inseamna incredere, iar increderea este un sentiment, o emotie, inseamna ca banii sunt sentimente si emotii (!?). Ceea ce oamenii pretuiesc nu sunt bunurile, aurul, pietrele pretioase etc. ci increderea, sentimentele si emotiile asociate acesteia.
2. Indeobste mai credem – in mod eronat – ca bancile sunt intermediari financiari, intrucit : (i) atrag depozite de la populatie si de la firme si (ii) plaseaza acesti bani cu dobinda, prin creditare, populatiei si firmelor.
Un intermediar propriu-zis intre deponenti si imprumutati ar face un singur lucru : ceea ce ar detine de la si pentru deponenti ar repune in circulatie cu titlu de imprumut cu dobinda, care ar urma sa se restituie in timp de catre imprumutat, dobinda asigurind atit remuneratia capitalului atras de la deponenti, cit si profitul bancii; intrucit scadenta la depozite poate fi imediata (depozitele de bani la institutiile de credit pot fi, conform art. 2191 alin.1 din Codul civil, denuntate oricind, cu consecinta ca banca trebuie sa restituie imediat deponentilor sumele depuse), in timp ce scadenta imprumuturilor este aminata, ca sa poata restitui la timp depozitele, banca-intermediar ar trebui sa aiba rezerve de lichidati suficiente pentru a face fata acestui decalaj in timp.
Dar bancile moderne nu functioneaza asa. Bancile nu doar intermediaza intre cei ce detin lichidati si cei care au nevoie de acestea; ele au putere de a emite bani – datorie; atunci cind dau credite, bancile nu au obligatia rezervei integrale (volumul creditelor acordate = suma fondurilor proprii, inclusiv depozitele). Pentru o unitate monetara data cu imprumut, bancile nu sunt obligate sa detina fonduri proprii (rezerve) de aceeasi valoare, ci doar o fractiune din aceasta valoare. Este ceea ce se numeste, indeobste, rezerva fractionara. Restul banilor dati cu imprumut sunt creati de banca, prin utilizarea ingredientului magic al increderii, o incredere impusa de stat, prin monopolul pe care il acorda bancilor pentru activitatea de banking : acesti bani imprumutati nu pre-exista in rezervele bancii fata de momentul creditului, dar se regasesc in conturile imprumutatului dupa acest moment. Aceasta incredere in banci,  sustinuta (leveraged) de stat si de bancile centrale, devine bani in exact momentul in care imprumutatului ii este “permis” sa-si constituie depozite sau conturi curente echivalente cu acesti “bani” la banca imprumutatoare.
Asadar:
(i) bancile isi creeaza rezerve prin insasi actul creditarii, nefiind nevoie ca rezervele necesare acoperirii creditului sa pre-existe creditarii[1];
(ii) bancile creeaza bani din crearea de datorii; acestia sunt banii-datorie, care nu exista decit in masura in care exista ingredientul magic al increderii; cu cit ne imprumutam mai mult, cu atit mai multi bani-datorie sunt creati de banci si cu atit mai mult avem “nevoie” de ele;
(iii) nu doar ca bancile sunt prea mari pentru a esua (to big to fail), dar ele sunt prea “necesare” pentru a disparea.
Este un incredibil privilegiu pe care il detin si il exercita doar bancile : e vorba de un monopol legal. Camatarii, mai vechi sau mai noi, nu au avut niciodata acest privilegiu si nici nu il vor avea. Shylock, negustorul evreu dinNegutatorul din Venetia de Shakespeare, personaj care se ocupa cu atit de hulitul imprumut cu dobinda, practica acest “sport” folosind bani proprii, bani reali, pe care ii detinea inainte de momentul magic al imprumutarii. Oricit de odioasa ni s-ar parea “garantia” impusa imprumutatului (un pfund din carnea acestuia), Shylock imprumuta din bani proprii, pe care ii avea inainte de a-i da cu imprumut.
De observat ca art. 2191 alin.1 din Codul civil roman arata ca, prin constituirea unui depozit de fonduri la o institutie de credit (institutie bancara, de regula), sumele de bani depuse devin proprietatea institutiei de credit. Desigur, sumele de bani sunt supuse restituirii, la scadenta sau in orice moment (in acest caz, dupa un termen de preaviz), iar banii sunt prin excelenta fungibili, deci pot fi inlocuiti oricind cu o cantitate de echivalenta. Dar acest “beneficiu” al proprietatii asupra fondurilor depuse nu este prevazut pentru celelalte tipuri de depozit, in care depozitar nu este o banca, ci un alt subiect de drept. Pentru comparatie, a se vedea art. 2103 din Codul civil, cu privire la contractul de depozit, in general, in cadrul caruia depozitarul este un detentor (posesor precar, incomplet) al bunului sau banilor depozitati si nu un proprietar al acestora.
Increderea este, deci, ingredientul magic al industriei financiare, prin care se creeaza bani din nimic, este aurul alchimistilor. Daca vom observa ca activitatea de banca s-a creat si consolidat de Cavalerii Templieri (calugari-razboinici), in timpul cruciadelor, vom putea intelege de ce sensul cuvintului “incredere” este atit de similar sensului cuvintului “credinta”. De altfel, radacina celor doua cuvinte este aceeasi : cred.
Creditul ipotecar (mortgage) este acel imprumut care se acorda de catre banci clientilor lor de retail pentru cumpararea sau, dupa caz, construirea de case. Este un credit pe termen lung sau foarte lung (10-30 de ani), pentru care se plateste rate tot timpul vietii imprumutatului. Imprumutatul este, practic, dependent de banca pe toata perioada creditului, intrucit, in caz de neplata (default), banca “prescrie” imediat ipoteca, adica intra in posesia casei, evacuindu-l imediat pe debitor (foreclosure). Intr-o anumita masura, si banca este dependenta de imprumutati, intrucit orice schimbari importante in viata si sursele de finantare ale imprumutatilor determina dificultati in incasarea ratelor si dobinzilor, adica riscuri de pierdere pentru banca. Dincolo de dependenta reciproca dintre banci si imprumutati exista securitizarea ipotecilor : mai multe astfel de “produse” sunt impachetate in portofolii care se pun in circulatie pe pietele financiare sub forma de instrumente financiare derivate. Banca vinde astfel ipotecile si, in consecinta, nu mai are legatura juridica initiala cu debitorul. Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizeaza ipotecile, ratele platite de imprumutat nu mai ajung la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, avind la dispozitie lichiditatile rezultate din circularizarea ipotecilor, băncile pot acorda mai multe credite, chiar cu mai multă uşurinţă decit s-ar crede, deoarece le ramine indiferent dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. De aici au aparut asa-numitele credite ipotecare sub-prime, care inseamna credite cu dobinzi real-negative (debitorul nu plateste dobinzi sau chiar primeste de la banca sume cu titlu de facilitati). Au putut fi imprumutati, astfel, si simpli particulari care nu aveau surse de finantare ale rambursarii imprumutului, fiind din start faliti. S-au putut crea, astfel, mai multi bani-datorie. Singura “sursa” de finantare a acestor datorii a fost, pina in 2008, iluzia cresterii continue a valorii imobilelor.
Banii – datorie au creat si alimentat fara oprire iluzia prosperitatii consumatorilor, a statului si a comunitatilor locale, care se imprumuta la banci si, in acelasi timp, devin controlabili prin indatorare. Tot acesti bani – datorie sunt la originea iluziei cresterii economice prin credite si prin consum. Democratia luxului si dreptul de a se indatora (ridicat de unii juristi un pic cam exaltati la rangul de “drept al omului”) provin, la fel, din aceasta magie a increderii impusa sau sustinuta de stat. Luxul pe datorie este, in sine, o formulare oximoronica, intrucit luxul este ceea ce isi permite cel cu bani sau cu avere in exces; iar datoria nu e un drept, ci o obligatie. Este elementar ca cel ce se indatoreaza trebuie sa restituie imprumutul sau sa dea ceva in schimb : o parte din veniturile sale viitoare si – implicit – o parte din viitorul sau, casa sa, libertatea si independenta sa, propriul suflet (ca in Faust), Ba chiar hainele si incaltamintea proprii…
In Maestrul si Margareta, de Mihail Bulgakov), un anume Woland, magician si alchimist, adunase toata lumea buna a Moscovei intr-o sala, pentru un spectacol de magie. Curioasa, lumea astepta sa vada ce surprize le-ar putea rezerva acest Woland si ciudatii sai asistenti (dintre care unul era un motan vorbitor), autori de multe alte ispravi bizare. Si da, surprizele se tin lant : asistentul lui Woland trage un foc cu un pistol atintit in sus; din tavan incep sa curga din abundenta bani asupra spectatorilor; cei mai multi spectatori isi indeasa bani in buzunare si in genti; femeile sunt invitate sa isi aleaga din vitrine haine, pantofi si genti in stil parizian – dernier model, cu conditia sa isi abandoneze propriile haine, pantori si genti; acestea se conformeaza; se trezesc imbracate in haine foarte scumpe si elegante, incaltate cu pantofi la moda si dotate cu genti de tip parizian – dernier model. Asta e partea de surpriza placuta. Caci la iesirea din sala de spectacol, in strada, toti acesti bani se transforma in pulbere, iar hainele, incaltarile si gentile cele scumpe dispar asa cum au aparut, prin magie. Numai ca doamnele in cauza ramin si fara hainele cu care venisera la spectacol. Ramin pur si simplu in neglije sau chiar in pielea goala.
Cei din sala au crezut, pentru ca au vrut sa creada sau pentru ca au fost naivi, ca banii si hainele sunt reale. Au avut incredere ca sunt reale. Cind au iesit in strada, dincolo de sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Increderea a disparut. La fel si banii si hainele. Toti l-au considerat pe Woland un escroc, dar putini si-au dat seama ca fara increderea lor in magician (voita sau naiva sau manipulata subtil), actul de magie nu era posibil.
La finalul cartii[2], Bulgakov ne dezvaluie ca Woland era Lucifer, diavolul in persoana.
Socant este sa alaturi aceasta dezvaluire de la finalul cartii lui Bulgakov afirmatiei unui anume Timothy O’Brien, publicata in New York Times, in 2009 : „creditele derivate sunt [...] jucariile favorite ale Diavolului[3]”.
3. Exista si o a patra specie de bani, pe care o sa ii denumim pseudo – bani, intrucit sunt chiar mai evanescenti decit banii-datorie (care se evapora la disparitia increderii). Sunt “banii” care rezulta din impachetarea (“securitizarea”) unor pariuri financiare de tipul creditelor sub-prime sau al CDS-urilor (credit default swap).
Sistemul financiar global este dominat în prezent de cutuma conform căreia marii actori ai economiei şi ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se împrumută pentru a funcţiona, deşi ar trebui ca taxele şi impozitele plătite de contribuabili să fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) să fie supuşi unor evaluări ale unor agenţii de rating, auditului sau opiniilor unor experti etc. Prin obligativitatea indusă a acestor opinii, s-au creat afaceri uriaşe care se concentrează exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supuşi „scanării” acestor emitenţi de opinii plătesc chiar ei pentru emiterea acestor opinii. Cu cât mai mari sunt agenţiile de rating sau firmele de audit, cu atât mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât mai „credibile” sunt aceste opinii. Cutuma omite, însă, două elemente – simplu de decelat – pe care s-a construit : (i) suntem în prezenţa unor opinii, şi nu a unor certitudini, care să angajeze, eventual, răspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plăteşte serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei în conflict de interese.
Securitizarea creditelor ipotecare nu creaza doar bani-datorie, ci si pseudo-bani. Jocul care urmeaza impachetarii creditelor ipotecare poate fi asemănat unui joc de poker : creditele ipotecare securitizate sunt ambalate în ţipla “opiniilor” agenţiilor de rating, care acordă calificativ AAA acelui pachet de credite ipotecare, chiar daca ele sunt sub-prime. Agentiile de rating opineaza ca un apartement de 200 de mii de dolari (pe care, in mod real, imprumutatul sub-prime nu il va putea achita niciodata) va putea valora in cinci ani 1 milion. Titlurile securitizate nu se pun în vânzare decât după acreditarea AAA, dar după acest moment devin mai valoroase decât aurul : sunt cumparate in cascada de fonduri de investitii, de fonduri sau case de pensii, de fonduri de asigurari de sanatate, de firme de asigurari de viata etc. Si sunt asigurate contra riscului de defaultde firme de asigurari. Opinii, “simple” opinii emit : agentiile de rating/scoring, companiile de evaluare, firmele de audit si consultanta. Pe sume colosale primite chiar de la cel analizat, auditat, consultat etc. Toti acesti actori sunt platiti sa creada, sa spere sau sa opineze ca apartamentul de 200 de mii va avea o valoare de 1 milion. Este, de fapt, un poker jucat de toti acesti magicieni ai riscului. Dar pariurile se vind enorm de bine tocmai pentru ca sunt imbracate in aceste opinii de foarte mare incredere. Pariurile, jocul de poker al traderilor si al bankerilor de pe Wall Street, securitizate si impachetate in calificative AAA, sunt mai valoroase decit aurul.
Alchimistii nu cautau numai piatra filosofala, ci si o metoda de a transforma orice metal in aur. Nu se stie daca a existat vreodata aurul alchimistilor, dar se stie ca un aur cam de aceeasi factura au creat si continua sa creeze bancile si institutiile financiare pe baza increderii investite de toata lumea in hirtiile emise de ele, cu sprijinul fatis al bancilor centrale si al statelor (leverage).
Cele mai valoroase astfel de hirtii dar si – in acelasi timp – cele mai evanescente sunt CDS-urile, instrumentele financiare derivate prin care se pariaza pe riscul de faliment al debitorilor : cumparatorul pariaza pe falimentul debitorului (si, deci, spera ca acest faliment sa se intimple), iar vinzatorul pariaza pe supravietuirea debitorului (si, deci, spera ca el sa nu intre in faliment). Traderul incaseaza comisioane de la ambii. Riscul de faliment poate fi : al unei categorii sau al tuturor clientilor de retail al bancilor, al firmelor, al statelor, al municipalitatilor, al bancilor etc. Acest CDS a ajuns sa masoare costul la care se pot imprumuta toate aceste entitati. Credit default swap (CDS) este, deci, un schimb de riscuri de faliment al debitorilor, mai precis, al oricarui debitor, de la instalatorul Joe, care isi cumpase un apartament in Miami, desi nu avea un job, la corporatistul Costel, care isi cumparase pe credit casa, masina propie, masina pentru nevasta si masina pentru familie si, in fine, pina la statele europene din zona PIIGS ori municipalitatile Madrid sau Salonic. Adica un pariu ca toti acesti debitori (imprumutati la banci) vor da, sau dupa caz, nu vor da faliment.
Sa pariezi pe faptul ca cineva va da faliment! Si sa incasezi comisioane si de la cei care se asteapta ca falimentul sa intervina si de la cei care spera ca falimentul sa nu intervina! Acesta nu este nimic altceva decit un odios joc de poker intre finantisti si magicieni ai banking-ului, mai rau decit un poker manipulatoriu (cel jucat la “cacialma”); e “legal” sa cistigi la poker, daca sunt respectate regulile si “ilegal” sa cistigi daca incalci sau falsifici regulile; spre exemplu, un cistig este ilegal si ilegitim daca cel care a cistigat a avut unul sau mai multi asi in mineca.
Or, in cazul pokerului cu CDS-uri, este clar cine are toti asii in mineca. Si cine incalca sau falsifica regulile jocului.
Se estimeaza[4] ca in lume exista cel putin 55 de mii de miliarde USD (55 de trilioane) creati prin aceste CDS-uri, bani care sunt chiar mai evanescenti decit „banii” oferiti cu atita marinimie de Woland naivilor sai spectatori. E nevoie ca cineva sa traga focul (trigger). De aceea CDS-urile au fost calificate drept “arme financiare de distrugere in masa”, AFDM (Warren Buffett, 2002).
Increderea nu înseamnă naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi.
Băncile ajunseseră la cel mai mare nivel de încredere sustinuta de stat (leveraged) in 2008, desi anul 2007 trimisese pietei avertismentele Bear Sterns (banca de investitii din SUA preluata de J P Morgan) si Northern Rock (banca ipotecara din Marea Britanie, preluata de stat).  Cum băncile vând încredere, şi nu bani sau altceva, iar firmele de rating erau plătite să spună minciuni favorabile băncilor, devenise clar ca ceva nu este in regula, ca increderea, ingredientul magic al industriei financiare, nu se mai sustinea decit pe temelii de nisip miscator. Din momentul falimentului Lehman Brothers bancile au fost nevoite sa vada ce inseamna ca acest joc al minciunilor frumos ambalate sa li se fi intors impotriva. Nimeni nu a mai avut incredere in banci. Ba, mai mult, bancile nu au mai avut incredere in banci. Or, fara incredere, o banca nu mai are “obiectul” muncii. Nu mai are nimic de vinzare, asa ca trebuie sa traga obloanele. Se simte aceasta blazare chiar si la „marii” manageri expati de banci din Romania, care au observat – in sfirsit – ca increderea clientilor, acest combustibil fara de care masinaria de facut bani nu mai porneste, s-a evaporat. Si, daca nu mai exista incredere, totul se transforma in pulbere, la fel ca si banii lui Woland.
Poate e bine sa reamintim tuturor managerilor de banci, atit de putin obisnuiti cu realitatea ultimilor ani in care increderea – o notiune, oricum, evanescenta – nu mai exista, ceea ce spunea unul din primii presedinti ai SUA, Benjamin Franklin : poţi minţi anumite persoane tot timpul, poţi minţi pe toată lumea un timp, dar nu poţi minţi pe toată lumea, tot timpul. Eu as adăuga că cineva va observa şi îţi va dezvălui impostura.
4. In SUA, pentru bancile universale, raportul fonduri proprii – credite in derulare este de 1 la 33 (sursa: documentarul din 2011 The Inside Job). Pentru bancile de investitii, considerate gestionare ale riscurilor, raportul este, practic, nelimitat. In Romania, pentru credite in lei, rezerva minima obligatorie, RMO, este de 25%, adica raportul este fonduri proprii – credite in derulare de 1 la 4; pentru un leu propriu, banca poate acorda credite de 4 lei. Pentru credite ipotecare in valuta, considerate – in mod eronat – fara riscuri in Romania, rezerva minima obligatorie, RMO, este 0 (zero). Asadar, in acest caz, ca si in cazul bancilor de investitii americane, raportul fonduri proprii – credite acordate si, deci, posibilitatea de a crea bani-datorie, sunt nelimitate. Tind catre infinit.
Din statisticile BNR pe ultimii ani rezulta ca masa monetara aflata in circulatie (bani reali, cash sau bani fiduciari; masa monetara M3) este de 7% din totalul masei monetare. Restul de 93% inseamna bani scripturali, care nu exista decit prin faptul inscrierii in cont. Ma intreb citi din acesti bani inseamna bani – datorie (adica bani care nu exista decit prin faptul crearii sau perpetuarii unor datorii). Probabil toti.
Riscul inerent al crizei economice – o criză creată sau chiar indusă de marile corporaţii financiare – este transferat de stat de la aceste corporaţii către simplii particulari plătitori de taxe sau consumatori, încât pare căeste mai profitabil să creezi o criză decât să o eviţi. Cu conditia sa fii prea mare pentru a esua – to big to fail. Paradoxul de-a dreptul iritant este că aceste corporaţii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetăţeni, nu numai că nu au pierdut datorită crizei dar, dimpotrivă, şi-au majorat profiturile în criză. Şi, în mod evident, managerii acestora au fost răsplătiţi cu bonusuri uriaşe. Într-adevăr, pentru aceşti manageri, lăcomia este bună (greed is good).
Mai grav este că acele bănci care, în 2008, erau prea mari pentru a eşua, au devenit acum şi mai mari; statul le-a ajutat sa evite falimentul, iar noi avem “nevoie” de ele in continuare. Acum nu sunt doar prea mari ca să poată falimenta, ci sunt de o importanţă sistemică. Corporaţii în care nu există democraţie, ci doar cultul profitului, au ajuns să fie mai importante decât statele si decit cetatenii acestora! Parazitul este mai important decit corpul parazitat! Iar cei care suportă consecinţele acestui parazitism sunt contribuabilii şi, la urmă, cei săraci.
5. Planul “Chicago”, elaborat ca urmare a marii crize economice mondiale din 1929-1933, a preconizat: (i) separarea functiei de creditare de functia de emisiune monetara : ar fi urmat ca bancilor sa nu li se mai permita emisiunea de bani fiduciari; (ii) eliminarea rezervelor fractionare : bancile sa fie obligate sa detina rezerve integrale (fonduri proprii egale cu suma creditelor in derulare). Ce s-ar intimpla daca bancilor li s-ar interzice sa creeze bani din nimic? Probabil ca reactia nu ar fi imediata si directa impotriva lor : prima reactie ar fi furia imprumutatilor care cred in prosperitatea lor pe datorie contra celor care le va fi aratat adevarul (si nu impotriva celor care au creat iluzia si magia prosperitatii).
Traim in mijlocul unei furtuni perfecte. Se pare, insa, ca jucatorii sunt inca absorbiti de jocul lor de poker.
Sursa Piperea

vineri, 29 martie 2013

Avocatul care deschide Cutia Pandorei. NU suntem obligati sa platim asigurari medicale la stat!

De ce sau, mai bine spus, pentru ce platim asigurari medicale, daca in spitale nu ti se asigura decat “cazarea”, pastilele si tratamentele trebuind sa ti le cumperi singur? O intrebare care, cu siguranta, si-au pus-o multi romani care au avut de-a face cu sistemul medical. Un avocat din Timisoara a reusit sa demonstreze, legal, ca asigurarea de sanatate nu este obligatorie!

Romanii platesc, in prezent, 10,7 la suta din venituri drept contributie catre Fondul National Unic de Asigurari Sociale de Sanatate (FNUASS).  Banii sunt retinuti automat de angajator, iar cei care sunt liber profesionisti trebuie sa ii vireze singuri la CASS.

Toata lumea stie ca aceasta contributie este obligatorie. De acesti bani ar trebui, teoretic, sa primim asistenta medicala atunci cand avem nevoie.

In realitate, insa, nu se intampla deloc asa. Oricine a ajuns intr-un spital stie ca, inca de la internare, i se pune in vedere ca trebuie sa isi cumpere tratamentul medical, de la banalele aspirine la medicamentele complexe, medicii si asistentele invocand faptul ca “este criza si nu avem fonduri sa cumparam”.

Un avocat din Timisoara, Florin Kovacs, a reusit, in premiera nationala, sa demonstreze ca nu este obligatoriu sa platesti asigurari medicale la stat. Dupa ce, timp de 10 ani, nu a platit niciun ban catre CASS, autoritatile i-au trimis o nota de plata de aproape 20.000 euro, in baza unui contract semnat anterior.

Kovacs a refuzat sa plateasca si a dat statul in judecata, iar Curtea de Apel Cluj si Inalta Curte de Casatie si Justitie au decis: niciun roman nu este obligat sa incheie un contract cu Casa de Asigurari. 


Am platit taxele atatia ani, iar cand am avut nevoie de ajutorul statului, mi s-au inchis toate usile-n nasFlorin Kovacs, avocat

"Cei de la Casa de Sanatate au considerat ca pentru cinci ani le datorez 80.000 de lei. Eu am dovada ca in ultimii 20 de ani nu mi s-a decontat nici macar un leucoplast. Nu aveam de ce sa platesc acesti bani”, a declarat Kovacs, pentru ziarul Exclusiv din Timisoara.

Potrivit avocatului Iulian Urban, decizia luata de Inalta Curte este fara precedent.

“Instanta suprema in stat a decis ca avocatul Kovasc nu are nicio datorie la fondul asigurarilor de sanatate.  Practic, aceasta decizie stabileste ca impozitul pentru sanatate nu mai e obligatoriu" ICCS  a decis ca nu poti fi asigurat cu forta"; Sistemul a fost infrant! Pentru asta insa un curajos s-a batut 3 ani in instante, nu a stat sa se vaite”, a declarat Urban.

Sistemul de sanatate, o bataie de joc?

Florin Kovacs spune ca sistemul de sanatate din Romania este o bataie de joc. 

“Am vrut sa imi duc copilul la spital, mi s-a spus ca trebuie platite toate analizele. Pai eu de ce am cotizat atatia ani cu bani la asigurarile de sanatate. Am vrut ca tatal meu sa fie operat, dar de la spital mi s-a spus ca interventia chirurgicala trebuie platita, pentru ca cei de la Casa de Asigurari de Sanatate nu deconteaza decat partial operatia. Practic, eu am aruncat bani pe geam”, a declarat acesta.

Decizia luata de Inalta Curte lasa, practic, drum deschis contribuabililor sa initieze procese si sa refuze plata asigurarii de sanatate.


Asistenta medicala s-a ''privatizat'' deja - doar aproape nimic nu mai este gratis in spitalele publiceBogdan Glavan, analist economic


Daca toata lumea ar renunta la plata CAS, ce solutie alternativa am avea pentru a ne proteja in caz de probleme de sanatate? Una dintre ele a fost anuntata chiar de ministrul Sanatatii, Eugen Nicolaescu.

Acesta a a declarat recent ca vrea sa introduca un fel de RCA medical care sa acopere toate serviciile medicale ce nu vorfi incluse in pachetul de baza. 

Cele doua asigurari, cea actuala si RCA-ul medical, vor coexista o perioada, obligand angajatii sa plateasca de doua ori pentru acelasi pachet de servicii medicale si sporind sumele incasate la Sanatate. 

"Eu cred ca noi trebuie sa le introducem pe amandoua concomitent pentru ca in acest fel putem sa avem un nivel de finantare acceptabil, putemsa introducem si fonduri private in sectorul de sanatate prin asigurarile private, singura problema pe care o avem este sa vedem care va fi nivelul de deductibilitate al acestorasigurari private", a declarat ministrul Sanatatii. 

Ulterior, asigurarea obligatorie din prezent, de 10,7%, va disparea si va exista un pachet de servicii medicale de baza garantat atat pentru cei asigurati, cat si pentru cei neasigurati. Restul serviciilor medicale vor fi suportate prin asigurarea suplimentara. 

De ce sa nu ne tratam unde vrem?

O alta solutie a fost lansata de DailyBusiness.ro inca din 2010. Intr-un material intitulat “Expertii in economie vin cu o propunere-soc: Sa decuplam statul de la sistemul de pensii si sanatate. "CAS-ul trebuie eliminat", afirmam ca o solutie pentru reducerea cheltuielilor publice o reprezinta privatizarea de urgenta a spitalelor si serviciilor de sanatate. 

Analistii spun ca acestea sunt adevarate gauri negre pentru banul public, iar reformele realizate in ultimii 20 de ani nu au adus cresterea calitatii serviciilor medicale. 

''Spitalele si serviciile de sanatate ar trebui privatizate. Oamenii isi pot face propria asigurare de sanatate'', spune analistul economic Bogdan Glavan, care considera contributia de 10% din salariu drept uriasa in comparatie cu serviciile primite.

''In prezent, cine castiga 800 de lei plateste la stat drept contributie la fondul de sanatate circa 100 de lei, adica o optime din salariul net. Cu acesti bani isi poate cumpara oricand abonament individual (mai scump decat cel oferit in grup) la o clinica privata'', afirma expertul. 

Este pregatit sistemul privat sa preia asigurarile?

Daca, teoretic, am renunta la asigurarile de sanatate, este pregatit sistemul privat sa preia asistenta medicala?

Spitalele private sunt destul de putine, nu toate sunt bine echipate si, in unele cazuri, daca te internezi cu o problema grava de sanatate, in cele din urma esti trimis tot la spitalul de stat.

Avocatul Gheorghe Piperea spune ca solutia sta in privatizarea sistemului de asistenta medicala de stat. Statul sa devina, practic, prestator de servicii pentru asigurarile de sanatate din sistemul privat.

“Inceputul de solutie la problema spitalelor este constructia unor noi spitale si demolarea celor vechi, care consuma  inutil sute de milioane de euro anual de la buget. Poate ca n-ar fi rau ca spitalele sa se privatizeze in masa, in varianta MEBO (Management Employee Buy Outs), adica medicii si asistentele din spital sa devina actionari ai spitalelor si sa nu mai fie tentati sa plece la munca in strainatate”, a scris acesta, pe blogul sau.

“De asemenea, sunt urgent si imperativ necesare inchiderea si demolarea spitalelor vechi, cele mai multe infestate cu microbi intraspitalicesti. Statul roman trebuie sa isi asume constructia de spitale noi, dotate la standarde moderne. In afara de beneficiile evidente pentru populatia consumatoare de servicii medicale, constructia de spitale noi ar putea crea mii de locuri de munca si ar antrena si dezvoltarea unor sectoare economice grav afectate de criza, cum sunt constructiile si materialele de constructii”, a mai spus acesta. Sursa dailybusiness

Oamenii de ştiinţă au creat un tratament miraculos cu ajutorul căruia au reuşit să vindece cancerul de sân, ovarian, de colon, de vezică, de prostată, de creier şi hepatic



Oamenii de ştiinţă au creat un tratament miraculos cu ajutorul căruia au reuşit să vindece cancerul de sân, ovarian, de colon, de vezică, de prostată, de creier şi hepatic.
Tratamentul constă în blocarea unei proteine denumite CD47 care împiedică sistemul imunitar să distrugă celulele canceroase.
Tehnica a fost deja folosită în tratarea leucemiei sş limfomului, însă până acum nu s-a ştiut că este eficientă şi în cazul altor tumori canceroase. Acelaşi medicament nu numai că vindecă numeroase tipuri de cancer, însă previne şi metastaza
Cu 10 ani în urmă, biologul Irving Weisman de la Universitatea Stanford a descoperit că în cazul leucemiei, este produs un nivel mai mare al acestei proteine. Testele făcute de Weisman pe şoareci de laborator au demonstrat că blocarea proteinei CD47 cu ajutorul unui anticorp stimulează sistemului imunitar să recunoască celulele canceroase drept invadatori şi astfel a vindecat limfoamele şi leucemia.
 În prezent, însă biologul a descoperit că prin blocarea acestei proteine poate ajuta în vindecarea mai multor tipuri de cancer nu doar a limfoamelor şi a leucemiei.  
Sursa Doctorulzilei

Condamnati la locul de munca. Criza, pretextul angajatorilor pentru neplata la timp a salariilor


S-au redus salariile pe motiv ca firmele nu mai produc atat de mult, s-au micsorat schemele de personal din aceleasi cauze. De fiecare data oamenii au acceptat deciziile luate de angajatori si au mers mai departe sperand ca lucrurile vor reintra in cele din urma in normal. Salariatii au inteles ca economia traverseaza o perioada dificila si si-au redus la minimum pretentiile. De ceva timp se observa insa pe piata muncii un alt fenomen: intarzieri tot mai mari in achitarea lefurilor. Ca o scuza a acestei situatii este invocata tot criza.
Ziua de salariu a devenit un fel de Fata Morgana. Companiile dau vina pe criza economica, sustinand ca nu-si mai pot respecta angajamentele luate prin semnarea contractelor de munca si ca nu mai pot achita lefurile la data stabilita in acte. Intarzierile salariale sunt deja un fenomen care nu se manifesta doar in Romania, la nivelul intregii Europe lucratorii avand probleme in a-si incasa banii la timp.
In alte tari oamenii dispun de anumite instrumente legale prin care pot face presiuni asupra angajatorilor rau-platnici. In plus, au curajul de a se revolta atunci cand le sunt incalcate drepturile. Si nu ma refer la lupte de strada impotriva companiilor, ci la o reactie fireasca a unei persoane care munceste si care in schimbul efortului depus revendica banii care i se cuvin de drept. Mai mult, firmele care au dificultati financiare discuta deschis cu salariatii despre aceste probleme si incearca sa gaseasca o cale de rezolvare. Dialogul dintre cele doua parti ajuta foarte mult.

Pe piata muncii din Romania lucrurile stau putin altfel. Concedierile masive din ultimii ani si lipsa perspectivelor de angajare au transformat lucratorul intr-un personaj docil, care accepta orice sacrificiu ii este impus. In plus, salariatul roman se teme de schimbare si nu are prea mare incredere in capacitatile sale profesionale.Romanii se tem de schimbare
Putini sunt cei care reactioneaza atunci cand le sunt incalcate drepturile, iar de pe urma acestui fenomen angajatorii profita strangand puternic menghina in jurul personalului. Sub pretextul crizei financiare s-a ajuns ca plata salariilor sa se realizeze cu intarzieri de saptamani sau de luni. E drept ca sunt multe companii care se confrunta cu dificultati financiare grave, dar sunt si multe cazuri in care se profita de aceasta conjunctura pentru ca lichiditatile care in mod firesc sunt destinate platii angajatilor sa fie utilizate pentru acoperirea altor datorii.

Productivitatea muncii scade
Faptul ca resursa umana este pusa pe ultimul loc de cele mai multe dintre firmele care activeaza la noi reiese si din modul in care se face comunicarea dintre angajat si angajator. Atunci cand exista riscul unor intarzieri salariale, lucratorii nu sunt informati. Ei isi asteapta leafa , iar cand banii nu vin la timp nu li se spun motivele pentru care s-a ajuns aici. Mai mult, nu li se ofera niciun fel de explicatie sau o informatie care sa-i ajute sa-si faca macar o ideea despre cum ar trebui sa-si planifice plata datoriilor pe care fiecare le are.
Ziua de salariu este similara cu data achitarii facturilor si de aici rezulta o sumedenie de probleme cu care lucratorii au ajuns sa se confrunte luna de luna: somatii de la banci, penalitati pentru intarzieri etc. Angajatii care indraznesc sa intrebe de ce nu si-au primit leafa la data stabilita in contract sunt apostrofati de sefi mult prea “ocupati” pentru a se impiedica de o problema atat de “marunta” cum este sursa de venit a unui om care depinde de un amarat de salariu pentru care munceste o luna.
Acest gen de comportament are insa efecte. Chiar daca angajatul neplatit la timp nu protesteaza si lucreaza in continuare, rezultatele muncii lui nu mai sunt aceleasi. Pe langa problemele financiare cu care se confrunta, la scaderea productivitatii contribuie din plin si atitudinea angajatorului.
Patronul care isi transforma salariatul in condamnat la locul de munca si care trateaza problemele personalului ca fiind insignifiante in comparatie cu cele cu care se confrunta business-ul sau risca sa se ingroape si mai mult. Pentru ca o afacere sa mearga este obligatoriu ca relatia dintre lucrator si angajator sa fie una corecta, intre cele doua parti fiind necesara realizarea unui schimb de informatii. Resursa umana este cel mai important bun de care dispune o companie, asta doar in situatia in care este utilizata corect.

Ce pedepse ar trebui aplicate angajatorilor rau-platnici?
Cazurile tot mai dese de salariati care apeleaza la masuri extreme pentru ca nu-si primesc lefurile la timp l-au facut pe premierul Victor Ponta sa reactioneze si sa ceara ca in legislatie sa existe o protectie mai mare pentru angajati si o raspundere crescuta pentru societatile private in ceea ce priveste achitarea drepturilor salariale pentru personal.
Exista tari din Europa unde legea a fost schimbata in asa fel incat angajatorii care au intarzieri in plata salariilor mai mari de trei luni risca sa petreaca in inchisoare pana la cinci ani. Masura poate parea dura, dar impunerea ei in Croatia, Serbia sau Bulgaria a dus la solutionarea unei probleme cu care se confruntau milioane de lucratori. Si acolo, asemenea Romaniei, erau multe firme care sub umbrela crizei economice amanau intentionat achitarea lefurilor.

O solutie la indemana

Profesorul universitar Alexandru Athanasiu a explicat pentru revista “Finantistii” care este, din punctul sau de vedere, solutia pentru o asemenea problema. Specialistul in drept crede ca este necesar ca la nivelul contractelor colective de munca sau chiar la nivelul contractelor individuale de munca sa fie inclusa o clauza specifica referitoare la plata salarilor si la sanctiunile pe care un patron le poate primi atunci cand nu-si respecta angajamentele.
“Acum nu avem o asemenea prevedere. Oamenii nu au alta cale decat sa mearga in instanta, iar multi se tem sa faca acest pas din diferite motive: frica de somaj, teama ca nu vor castiga, lipsa resurselor financiare pentru deschiderea unor actiuni in instanta, etc. Multi nu stiu ca astfel de procese se judeca in regim de urgenta si ca nu este necesara achitarea taxei de timbru. Angajatii din Romania nu apeleaza nici la solutia protestului. De aceea cred ca ar trebui inclusa o clauza speciala cu referire la neplata la timp si completa a salariului”, a precizat Athanasiu.

Ce spune legea acum?
Actualul Cod al Muncii are stipulat la articolul 166 alin.(1) ca “salariul se plateste in bani cel putin o data pe luna, la data stabilita in contractul individual de munca, in contractul colectiv de munca aplicabil sau in regulamentul intern, dupa caz”. Chiar daca pe tot teritoriul Uniunii Europene plata drepturilor salariale este o obligatie esentiala in cadrul raporturilor de munca, sunt angajatori care nu se tem prea mult de sanctiunile pe care le pot primi in cazul in care nu achita la timp lefurile personalului.
“Salariatii aflati in aceasta situatie se pot adresa tribunalului in a carui raza teritoriala isi au domiciliul sau locul de munca, formuland o cerere de chemare in judecata a angajatorului. In cazul in care angajatorul nu se conformeaza in mod voluntar deciziei instantei, hotararea judecatoreasca poate fi pusa in executare prin intermediul executorului judecatoresc. Separat, exista si posibilitatea formularii unei plangeri la ITM, insa acest demers nu garanteaza recuperarea propriu-zisa a sumelor restante (angajatorii pot refuza sa se conformeze masurii dispuse de autoritate, cu riscul aplicarii unei amenzi contraventionale)”, ne-a spus Ioana Dumitru, Managing Associate Popovici Nitu & Asociatii.
Avocatul sustine ca, odata formulata cererea de chemare in judecata, restantele salariale ar trebui sa se recupereze destul de usor. De cele mai multe ori verificarea statelor de plata este suficienta pentru ca instanta sa constate ca angajatorul nu si-a indeplinit obligatia de plata a salariului si sa dispuna obligarea acestuia la plata sumelor restante. Din punct de vedere practic pot aparea insa dificultati daca angajatorul are probleme financiare, recuperarea efectiva a sumelor putand fi ingreunata.
Ioana Dumitru a explicat pentru “Finantistii” si care sunt sanctiunile pe care le risca angajatorii care sunt actionati in instanta de salariati. Ei vor trebui ca, pe langa plata restantelor, sa suporte si achitarea unor daune-interese pentru repararea prejudiciilor produse angajatilor, dar si a cheltuielilor de judecata antrenate de acestia pentru castigarea litigiului.
“In cazul in care neplata salariilor este insotita si de neplata impozitelor si contributiilor aferente, angajatorii sunt pasibili si de amenzi aplicate de organele fiscale; de asemenea, in functie de circumstante, astfel de fapte pot constitui si infractiune. In cazul in care salariatii aleg sa formuleze plangeri la ITM, neaducerea la indeplinire a masurii de plata dispuse de autoritate ii expune pe angajatori la riscul de sanctionarea contraventionala cu amenda intre 5.000 si 10.000 de lei (conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 108/1999)”, a mai precizat avocatul.
Sursa Finantistii

miercuri, 27 martie 2013

Clienţii Volksbank pot lua credite de consum fără ipotecă mai mari cu 25.000 de lei


Autor: Raluca Ghinea
Clienţii Volksbank pot accesa sume mai mari la credite, banca majorând plafoanele de la 45.000 de lei la 70.000 de lei pentru împrumuturile de consum fără ipotecă imobiliară, iar la cele destinate refinanţărilor perioada a fost extinsă de la cinci la zece ani,a anunţat miercuri instituţia de credit. 

Pentru descoperitul de cont (overdraft), suma care poate fi obţinută de clienţi a fost majorată de la 30.000 lei la 45.000 lei.
"Am luat această decizie după o analiză atentă la nivelul pieţei, atât la nivelul cererii, cât şi la nivelul ofertei şi după ce ne-am asigurat că modificările nu vor avea un impact negativ asupra profilului de risc al băncii", a declarat, într-un comunicat Marius Istrati, şeful departmentului Management Produse Persoane Fizice în cadru Volksbank România.
Spre exemplu, pentru un credit de consum fără ipotecă, o familie cu venituri lunare de 1.700 de lei putea împrumuta pe cinci ani 15.450 de lei, iar în urma modificărilor suma este de 19.536 lei. Dacă acest împrumut este refinanţat, suma atrasă urcă de la 15.800 de lei la 25.228 de lei, iar dacă este accesat pe o perioadă de zece ani, clientul poate obţine 37.550 de lei.
La finanţările pentru locuinţe, o familie cu venituri de 2.700 de lei pe lună poate lua de la bancă 33.370 de euro, cu 11% mai mult, iar dacă este un credit refinanţat, suma creşte cu 31%, la 39.200 euro.
Volksbank are peste 150.000 de clienţi şi 130 de sucursale, cu active de 4,4 miliarde euro.
Sursa ZF

marți, 26 martie 2013

Vechile planuri de hegemonie germana in Romania, activate de fundatiile politice ale Angelei Merkel


Planificatorii si politicienii germani au urmarit sa faca din Romania un “satelit” subordonat economiei germane, plan care a fost pus in practica, intr-o prima etapa, prin acordurile economice romano-germane din 1918 si din 1939. Planurile de hegemonie germana asupra economiilor sud-est europene nu s-au stins, scrie dr. Klaus Thorner, lector la Institutul pentru Stiinte Politice II, Universitatea Oldenburg.
Angela Merkel si Traian BasescuAngela Merkel si Traian Basescu
S-au schimbat doar metodele prin care Germania isi pune in aplicare viziunea de dominatie, demonstreaza Thorner in textul pe care il reproducem integral in continuare:
Eforturile depuse de fundatiile germane Konrad-Adenauer si Hanns Seidel in România pentru a promova un partid crestin democrat ar trebui sa fie privite cu mare scepticism de publicul român. Aceste demersuri continua traditia dezastruoasa a influentei germane in România. Inca din momentul recunoasterii independentei Romaniei, in 1879, politicile germane au urmarit, cu succes, sa previna o dezvoltare economica separata a Romaniei si industrializarea tarii. Planificatorii si politicienii germani au vazut in România doar un spatiu complementar, dependent, care are potentialul de a completa cu materii prime ieftine, produse agricole si forta de munca economia germana si, daca este posibil, o piata monopolista, dominata de produse industriale germane. Exemple in acest sens sunt tratatele germano-române din 1918 si 1939. Dupa invazia germana si ocuparea României din perioada primului razboi mondial, guvernul de la Bucuresti a fost nevoit sa semneze, la 07 mai 1918, un tratat de supunere.
Prin acesta, partea germana a obtinut monopol pe exploatarea româneasca de petrol si alte marfuri (cum ar fi mangan, carbune si aur) si garantia aprovizionarii Germaniei cu produse agricole. In plus, guvernul român a trebuit sa fie de acord cu exploatarea si instituirea unui control german asupra Cailor Ferate Romane, a drumurilor si a porturilor de la Dunare. Obiectiv strategic major la Marea Neagra, portul Constanta a fost declarat zona libera germana.
Nu in ultimul rând, Reich-ului german a preluat tezaurul de aur al Guvernului roman. A fost primul moment istoric in care Imperiul German si-a asigurat o putere hegemonica totala in Romania.
Acordul economic germano-român din martie 1939 a avut un efect similar. Pe baza acestui contract, intreaga economie româneasca pe termen lung a fost montata, formata si conditionata in “marele laborator” german. Romania a fost nevoita sa furnizeze materii prime si produse agricole si sa se abtina de la dezvoltarea unei industrii proprii a bunurilor finite, cu valoare adaugata mare. Acordul prevedea ca intr-o perioada de cinci ani, cota Germaniei in comertul exterior al Romaniei sa ajunga la 45%, in timp ce extractia de materii prime si productia agricola sa raspunda la necesitatile economiei germane. In plus, acordul mai prevede, printre altele, si o participare germana la capitalul bancilor autohtone si expansiunea retelei de transport a Romaniei in conformitate cu planurile puterii vest-europene. Conceptul unei Mari Economii Germane, avand ca sateliti subordonati sau total dependenti state precum Romania, a fost creat inca din anii 20 ai secolului trecut. In aceasta perioada, mai multe institute germane de cercetare implicate in designul conceptului, clamau o restructurare a agriculturii Sud-Est europene dupa interesele marii puteri si si formarea unui puternic curent pro-german in randul elitelor tarilor sud-est europene, pentru a atinge aceasta tinta.
Mostenitorii aceastei traditi sunt astazi fundatiile Konrad-Adenauer-Stiftung si Hanns Seidel. Amandoua ofera, de asemenea, burse pentru studentii români, astfel incât sa formeze o elita care va lucra, in cele din urma, pentru interesele germane in România. Din consiliul de administratie al Konrad-Adenauer-Stiftung fac parte, printre altii, fostul cancelar Helmut Kohl si actualul cancelar german Angela Merkel. Presedintele Fundatiei, Hans-Gerd Pöttering, a fost lider al Partidului Popular European din Parlamentul European in perioada 1999-2007 si presedinte al Parlamentului European intre 2007 si 2009. Astfel, fundatia Uniunii Crestin-Democrate (CDU), partidul Angelei Merkel, are traditie in a exercita un influent lobby pentru interesele germane in UE. Hans Seidel este fundatia oficiala a Uniunii Crestin-Sociale (CSU), partidul bavarez geaman al celui condus de Merkel si care imparte puterea cu acesta in Bundestag. Trebuie mentionat ca Baden-Württemberg Bavaria va deveni, in curand, landul cu cea mai puternica miza in comertul german cu sud-estul Europei si, prin urmare, cu România.
CSU se erijeaza in protectorul germanilor Sudeti si simpatizeaza cu alte organizatii revizioniste de “etnici germani”, cum ar fi svabii de la Dunare si sasii. Coordonarea centrala a grupurilor stramutate de svabi de la Dunare este reglementata de CDU din Baden-Württemberg, in special in orasul Ulm. In acest mic oras se afla Muzeul Central al svabilor de la Dunare. Si tot in acest orasel de la malul fluviului sunt coordonate, in ultimii ani, o varietate de activitati legate de vechile planuri de hegemonie germana in sud-estul Europei, inclusiv in Romania. Este vorba despre deschiderea unor Birouri ale Dunarii, a unei Academii a Dunarii, organizarea periodica a unui Festival al Dunarii si crearea unui Consiliu al oraselor de la Dunare si un asa-numit Centrul de Sud al Competentelor in Industrie si Comert. Scopul acestor activitati este acela de a promova expansiunea economica germana in sud-estul Europei, inclusiv prin extinderea influentei la Dunare si extinderea retelei de transport din Europa de Sud Est la Marea Neagra in interesul exporturile germane.
Un reper major pentru extinderea german este aplicarea unei strategii a Dunarii la nivelul UE, pregatita vreme de ani de zile – in mare parte de Germania – care urmeaza a fi adoptata in urmatoarele sase luni, cand Ungaria va ocupa presedintia UE. In acest scop, oficialii UE au alocat resurse financiare semnificative care vor fi utilizate pentru expansiunea comertului la Dunare si extinderea retelei de transport in sud-estul Europei. In lumina celor prezentate mai sus, eforturile actuale ale fundatiilor Konrad-Adenauer si Hanns-Seidel in România, se concentreaza pe ofensiva economica germana si reinstituirea hegemoniei germane in sud-estul Europei. Cel putin atât timp cât Germania refuza sa plateasca datoriile sale din relatiile de clearing din anii 30, România ar trebui sa se apere impotriva tuturor încercarilor germane de influenta in politica si economie.

Klaus Thorner este lector la Institutul pentru Stiinte Politice II, Universitatea Oldenburg si doctor in stiinte politice din anul 2000. Nascut la 29 Martie 1964 in Oldenburg (Niedersachsen), Germania, Thorner si-a finalizat studiile in stiinte politice si sociale in anii 90, la Universitatea din Oldenburg. Colaboreaza cu www.german-straine-policy.com. Este coautor al mai multor lucrari de specialitate, printre care “Cazul Iugoslavia” - Hamburg, 1997, “Goldhagen si stanga germana” -  Berlin, 1997, “Niciodata din nou razboi fara noi - Kosovo si noua geopolitica germana” - Hamburg, 1999. Este autorul cartii « Intregul Sud-Est este hinterlandul nostru - Planurile germane pentru Europa de Sud-Est 1840-1945” - Freiburg 2008.
Sursa corectnews

Copiii „Made in China” – noile genii ale omenirii?


China susține financiar dezvoltarea unui proiect de inginerie genetică, o inițiativă despre care vice.com scrie că ar putea crește inteligența chinezilor cu mult peste media celorlalte popoare.

chinese_children_400La „Beijing Genomics Institute" (BGI), unul din cele mai mari centre de cercetări genetice din lume, oamenii de știință lucrează intens pentru descoperirea acelor gene umane care pot determina inteligența.

În acest scop, ei au alcătuit o bancă de informație ADN, formată din mostre colectate de la 2.000 de persoane superinteligente din întreaga lume. O consecință importantă va fi, spun cercetătorii, că la finalizarea proiectului, părinții interesați de un tratament de fertilizare artificială vor putea determina agerimea copilului lor, alegând embrionul cu cele mai multe gene „ale inteligenței".

Geoffrey Miller, un psiholog evoluționist și lector la Universitatea din New York, este una dintre cele 2.000 de persoane cu o inteligență deosebită care au contribuit cu o mostră de ADN. În cadrul unui interviu pentru Vice, acesta dezvăluie detalii despre planul Chinei de a crește IQ-ul populației cu 15 puncte.

„Orice cuplu poate beneficia de fertilizarea mai multor ovule. Apoi poți testa mai mulți embrioni și poți să analizezi care va fi cel mai inteligent. Va fi copilul cuplului, cu informațiile genetice ale amândurora, dar va fi ales embrionul cel mai inteligent. Nu e vorba de inginerie genetică sau de adăugarea unor gene noi, ci de identificarea celei mai bune combinații între genele pe care le au cei doi membri ai cuplului", afirmă Miller.

China este un lider mondial în domeniul eugeniei, având o lungă tradiție în acest domeniu. Încă din anii '90, China a început să testeze bebelușii cu ultrasunete pentru descoperirea defectelor și malformațiilor și a investit foarte mulți bani în cercetări genetice pentru a-și da seama care gene fac oamenii mai inteligenți.

Miller e convins că cercetarea genetică în China este la un nivel atât de avansat fiindcă, spre deosebire de cercetătorii din Vest, cei chinezi nu sunt „inhibați" de religie. În Vest, „avem probleme ideologice de genul: «N-ar trebui să modificăm legile naturii, n-ar trebui să ne jucăm de-a Dumnezeu.»" Chinezii, pe de altă parte, nu gândesc așa, susține Miller, ci mai degrabă spun: „Evident că ar trebui să programăm genetic bebelușii ca să fie mai sănătoși, mai fericiți și mai inteligenți!"

Merge China într-o direcție bună?, se întreabă policymic.com. Ar trebui să-i urmăm exemplul? Ar putea fi genetica ultima frontieră în încercarea de a vindeca toate bolile? Nu ar fi mai simplu dacă am evita bolile încă de la nivel embrionar, în loc să luptăm contra lor mai târziu?

Biotehnologia a ajuns astăzi unul dintre cele mai dinamice domenii de cercetare. Pornind de la genetică, microbiologie sau embriologie, știinta modificarii organismelor vii permite producerea unor medicamente superioare sau descoperirea unor tratamente pentru boli rare.

Fragmentarea ADN-ului a devenit o procedură relativ ieftină și accesibilă, deschizând perspectivele creării de medicamente personalizate, care să înlocuiască abordarea de tipul „aceeași pastilă merge la toată lumea".

Universitatea Wake Forest din Carolina de Nord face lucrare de pionierat în domeniul creării de organe și cartilagii cu ajutorul imprimantelor 3D, sperând în felul acesta să rezolve cât mai rapid problema lipsei de organe pentru transplanturi.

Protezele controlate cu ajutorul minții permit pacienților care și-au pierdut membre sau au suferit accidente grave la coloană să-și recapete dexteritatea prin intermediul unor brațe robotice controlate cu ajutorul unor microcipuri implantate în creier. Cercetătorii au descoperit la șoareci gene care pot fi eliminate pentru a pune capăt obezității, iar aceste gene se găsesc și la oameni.

Roy Klabin, editorialist policymic.com, susține că deja putem produce modificări ale materialului genetic și că nu ne mai lipsește decât o hartă completă a genomului uman și informații despre care gene sunt bune și care sunt problematice. El crede, de asemenea, că în loc să alegem doar „cea mai bună variantă" dintr-un lot de embrioni, după modelul chinez, am putea face mult mai mult decât atât: terapia genetică ne-ar putea permite să eliminăm afecțiunile produse de mutații genetice în cazul tuturor indivizilor, precum fibroza chistică sau distrofia musculară, fără a mai fi nevoie de intervenții chirurgicale sau de administrarea de medicamente.

Ulterior, manipularea genetică ar putea permite îmbunătățirea inteligenței și memoriei în cazul tuturor embrionilor, fără a mai menționa schimbările la nivel estetic, precum creșterea înălțimii, a densității musculare, determinarea culorii ochilor, a lungimii părului etc.

Totuși, oricât de interesantă ar suna o asemenea perspectivă, există mai multe obiecții aduse împotriva acestui concept. Prima constă în teama că terapia genetică ar putea ajunge să reprezinte doar apanajul celor bogați. O altă obiecție e reprezentată de riscul apariției unei noi specii umane care să ne depășească cu mult datorită avantajelor genetice.

Apoi, cei care se opun acestei selecții genetice se întreabă ce s-ar întâmpla dacă guvernele ar impune programe naționale de creștere a fertilității? Sau de sporire a agresivității soldaților? Sau de scădere a gradului de religiozitate, care e influențat, parțial, de gene? Sau de creștere a tendinței de supunere din partea populației? Sau de controlare a orientării lor sexuale? E ușor de imaginat ce ar fi făcut marii dictatori din istoria omenirii cu o astfel de unealtă.

Pe de altă parte, un contraargument pertinent adus în acest context e că descoperirile sunt neutre din punct de vedere etic, diferența constând în modul cum e utilizată acea descoperire. Cu alte cuvinte, nu trebuie învinovățit cel care a descoperit focul, ci cel care hotărăște să-l folosească pentru a incendia o casă cu el.

Discuțiile despre ingineria genetică vor stârni întotdeauna controverse. În același timp, trebuie să fim conștienți de faptul că nu putem opri dezvoltarea acestui domeniu. Laboratoarele private, militare și de stat din întreaga lume continuă să exploreze genomul uman, și ar fi naiv să credem că le putem opri. Probabil cel mai bun lucru pe care îl putem face este să monitorizăm descoperirile lor și să facem presiuni pentru ca ele să fie folosite numai în scopuri pozitive.
Sursa Semneletimpului

duminică, 24 martie 2013

Cat de mici sunt salariile in Romania? O altfel de comparatie cu tarile din Vest


Romania este privita de multi drept o tara cu salarii mici, insa daca raportam costurile salariale la valoarea adaugata pe care fiecare dintre noi o genereaza, observam ca aceste salarii nu mai sunt atat de mici pe cat par.
Astfel, potrivit Eurostat, in anul 2010,valoarea adaugata pe ora de munca efectiv lucrata a fost de 5,3 euro, in timp cecosturile salariale medii pe ora de munca au fost de 4,2 euro, de unde rezulta ca aceste costuri reprezinta 79,2% din valoarea adaugata. Cum stam in comparatie cu alte tari europene de poate observa in graficul alaturat, click pe imagine pentru marire.
Practic, cu cat aceasta pondere este mai mare, cu atat mai scumpa este forta de munca in raport cu valoarea adaugata pe care angajatii o genereaza, iar faptul ca Grecia se situeaza pe primul loc in acest top nu este deloc o surpriza.
De ramarcat ca aceste costuri cu forta de munca nu reprezinta doar salariile nete pe care angajatii le primesc, ci toate costurile pe care o companie le are cu plata acestor salarii.
In mod surprinzator, daca luam in calcul acest indicator, salariile din Romania par a fi mult mai mari decat cele din majoritatea tarilor din Vest, mai mari chiar decat cele din Luxemburg, desi salariile nominale sunt de 5-10 ori mai mici.
Este adevarat ca datele sunt interpretabile, fiind influentate atat de ratele de schimb si de structura economiei (in RO, PIB pe ora este tras serios in jos de agricultura), cat si de nivelul diferit de taxare a muncii (ne aflam in top la acest capitol), insa un singur lucru este evident – orice comparatie cu salariile din Germania sau Franta este complet irelevanta, atat timp cat noi producem 5-6 euro pe ora, iar ei produc peste 40 de euro pe ora.
Prin urmare, atunci cand spunem ca salariile sunt mici in Romania comparativ cu orice alta tara din Uniunea Europeana cu exceptia Bulgariei, ar trebui sa ne uitam si la graficul alaturat.
Stiu ca nici costul vietii nu este proportional cu salariile, dar atat timp cat producem putin, nu putem avea salarii mari, indiferent de faptul ca un roman poate face 5 plinuri de benzina cu un salariu lunar net, iar neamtul poate face 25!!
Sursa businessday

Stramosii

Stramosii