duminică, 31 martie 2013

Din mijlocul furtunii perfecte, despre datorii si pseudo-bani


1. In mod obisnuit, credem despre bani ca sunt un echivalent al schimbului sau un etalon al valorii. Este o eroare, intrucit banii-etalon valoric au fost de mult inlocuiti cu banii fiduciari (banc-notele, biletele de banca) si, in plus, marfuri sau servicii de aceeasi valoare de intrebuintare circula in schimbul unor cantitati de bani diferite, in functie de locul de unde se procura, marca vinzatorului, emotiile cumparatorului sau politicile economice. O ceasca de cafea costa 7 euro in Geneva sau 7 lei in Bucuresti, desi e vorba de acelasi brand, iar materia prima necesara prepararii acelei cesti de cafea, cumparata, sa zicem, de Nestle din Etiopia, costa 0,0007 euro/ceasca. Un zbor low cost Bucuresti – Barcelona are un pret de 50 de euro, in timp ce un zbor “clasic” pe acelasi traseu, cu acelasi tip de avion, in aceleasi conditii de confort costa 200 de euro. Si, in fine, o nevasta de bogat si-ar cumpara cea de-a 45-a geanta Louis Vuitton cu 5000 de euro, in timp ce o nevasta (si atit) si-ar cumpara, probabil un fake, care arata la fel, dar costa 500 de lei.
De fapt, banii au insemnat dintotdeauna si vor insemna mereu incredere. La origini, oamenii care faceau schimb de bunuri isi aratau increderea lor in strainii cu care faceau schimbul, credinta ca cei cu care intrau intr-o relatie de schimb (si pe care nu ii cunosteau) le remiteau ceea ce se asteptau sau sperau sa le dea. A avea incredere in cel cu care faci comert (cuvintul, care vine din latina – cum merx, cu marfa – este, practic, echivalent cu schimbul, numit si troc) inseamna a te astepta ca acela sa fie corect, cinstit, sa fie acolo unde a promis, sa isi respecte promisiunea etc. Cind oamenii au inteles sa inlocuiasca trocul cu banii, au ales sa denumeasca “bani” unele materiale, considerate pretioase nu neaparat ca valoare in sine, ci prin prisma proprietatilor lor perene si de incredere : aurul, spre exemplu, este pretios pentru ca apare ca fiind peren, nedegradabil in timp si benign (nu se consuma prin utilizare, nu se oxideaza, nu este coroziv, nu afecteaza corpul uman prin atingere sau contaminare), iar oamenii au incredere ca aceste proprietati se vor mentine si ca vor putea oricind obtine de la alti oameni bunurile, serviciile, valorile etc. necesare sau utile prin simplul schimb al unei cantitati oarecare de aur cu acele bunuri, servicii sau valori.
Etimologic, increderea inseamna, cf. DEX, sentimentul de siguranta fata de cinstea, buna-credinta sau sinceritatea cuiva. A se increde in – inseamna a se bizui pe-, a conta pe-, a se sprijini pe-, a fi sigur de fidelitatea cuiva. Increderea are si sensul de credinta, dar semnifica si nadejde, speranta sau chiar siguranta. In orice caz, increderea este opusul incertitudinii, indoielii sau al suspiciunii. A se increde, increderea este, deci, un sentiment de convingere, de siguranta, o lipsa de indoiala.
Asadar, daca banii inseamna incredere, iar increderea este un sentiment, o emotie, inseamna ca banii sunt sentimente si emotii (!?). Ceea ce oamenii pretuiesc nu sunt bunurile, aurul, pietrele pretioase etc. ci increderea, sentimentele si emotiile asociate acesteia.
2. Indeobste mai credem – in mod eronat – ca bancile sunt intermediari financiari, intrucit : (i) atrag depozite de la populatie si de la firme si (ii) plaseaza acesti bani cu dobinda, prin creditare, populatiei si firmelor.
Un intermediar propriu-zis intre deponenti si imprumutati ar face un singur lucru : ceea ce ar detine de la si pentru deponenti ar repune in circulatie cu titlu de imprumut cu dobinda, care ar urma sa se restituie in timp de catre imprumutat, dobinda asigurind atit remuneratia capitalului atras de la deponenti, cit si profitul bancii; intrucit scadenta la depozite poate fi imediata (depozitele de bani la institutiile de credit pot fi, conform art. 2191 alin.1 din Codul civil, denuntate oricind, cu consecinta ca banca trebuie sa restituie imediat deponentilor sumele depuse), in timp ce scadenta imprumuturilor este aminata, ca sa poata restitui la timp depozitele, banca-intermediar ar trebui sa aiba rezerve de lichidati suficiente pentru a face fata acestui decalaj in timp.
Dar bancile moderne nu functioneaza asa. Bancile nu doar intermediaza intre cei ce detin lichidati si cei care au nevoie de acestea; ele au putere de a emite bani – datorie; atunci cind dau credite, bancile nu au obligatia rezervei integrale (volumul creditelor acordate = suma fondurilor proprii, inclusiv depozitele). Pentru o unitate monetara data cu imprumut, bancile nu sunt obligate sa detina fonduri proprii (rezerve) de aceeasi valoare, ci doar o fractiune din aceasta valoare. Este ceea ce se numeste, indeobste, rezerva fractionara. Restul banilor dati cu imprumut sunt creati de banca, prin utilizarea ingredientului magic al increderii, o incredere impusa de stat, prin monopolul pe care il acorda bancilor pentru activitatea de banking : acesti bani imprumutati nu pre-exista in rezervele bancii fata de momentul creditului, dar se regasesc in conturile imprumutatului dupa acest moment. Aceasta incredere in banci,  sustinuta (leveraged) de stat si de bancile centrale, devine bani in exact momentul in care imprumutatului ii este “permis” sa-si constituie depozite sau conturi curente echivalente cu acesti “bani” la banca imprumutatoare.
Asadar:
(i) bancile isi creeaza rezerve prin insasi actul creditarii, nefiind nevoie ca rezervele necesare acoperirii creditului sa pre-existe creditarii[1];
(ii) bancile creeaza bani din crearea de datorii; acestia sunt banii-datorie, care nu exista decit in masura in care exista ingredientul magic al increderii; cu cit ne imprumutam mai mult, cu atit mai multi bani-datorie sunt creati de banci si cu atit mai mult avem “nevoie” de ele;
(iii) nu doar ca bancile sunt prea mari pentru a esua (to big to fail), dar ele sunt prea “necesare” pentru a disparea.
Este un incredibil privilegiu pe care il detin si il exercita doar bancile : e vorba de un monopol legal. Camatarii, mai vechi sau mai noi, nu au avut niciodata acest privilegiu si nici nu il vor avea. Shylock, negustorul evreu dinNegutatorul din Venetia de Shakespeare, personaj care se ocupa cu atit de hulitul imprumut cu dobinda, practica acest “sport” folosind bani proprii, bani reali, pe care ii detinea inainte de momentul magic al imprumutarii. Oricit de odioasa ni s-ar parea “garantia” impusa imprumutatului (un pfund din carnea acestuia), Shylock imprumuta din bani proprii, pe care ii avea inainte de a-i da cu imprumut.
De observat ca art. 2191 alin.1 din Codul civil roman arata ca, prin constituirea unui depozit de fonduri la o institutie de credit (institutie bancara, de regula), sumele de bani depuse devin proprietatea institutiei de credit. Desigur, sumele de bani sunt supuse restituirii, la scadenta sau in orice moment (in acest caz, dupa un termen de preaviz), iar banii sunt prin excelenta fungibili, deci pot fi inlocuiti oricind cu o cantitate de echivalenta. Dar acest “beneficiu” al proprietatii asupra fondurilor depuse nu este prevazut pentru celelalte tipuri de depozit, in care depozitar nu este o banca, ci un alt subiect de drept. Pentru comparatie, a se vedea art. 2103 din Codul civil, cu privire la contractul de depozit, in general, in cadrul caruia depozitarul este un detentor (posesor precar, incomplet) al bunului sau banilor depozitati si nu un proprietar al acestora.
Increderea este, deci, ingredientul magic al industriei financiare, prin care se creeaza bani din nimic, este aurul alchimistilor. Daca vom observa ca activitatea de banca s-a creat si consolidat de Cavalerii Templieri (calugari-razboinici), in timpul cruciadelor, vom putea intelege de ce sensul cuvintului “incredere” este atit de similar sensului cuvintului “credinta”. De altfel, radacina celor doua cuvinte este aceeasi : cred.
Creditul ipotecar (mortgage) este acel imprumut care se acorda de catre banci clientilor lor de retail pentru cumpararea sau, dupa caz, construirea de case. Este un credit pe termen lung sau foarte lung (10-30 de ani), pentru care se plateste rate tot timpul vietii imprumutatului. Imprumutatul este, practic, dependent de banca pe toata perioada creditului, intrucit, in caz de neplata (default), banca “prescrie” imediat ipoteca, adica intra in posesia casei, evacuindu-l imediat pe debitor (foreclosure). Intr-o anumita masura, si banca este dependenta de imprumutati, intrucit orice schimbari importante in viata si sursele de finantare ale imprumutatilor determina dificultati in incasarea ratelor si dobinzilor, adica riscuri de pierdere pentru banca. Dincolo de dependenta reciproca dintre banci si imprumutati exista securitizarea ipotecilor : mai multe astfel de “produse” sunt impachetate in portofolii care se pun in circulatie pe pietele financiare sub forma de instrumente financiare derivate. Banca vinde astfel ipotecile si, in consecinta, nu mai are legatura juridica initiala cu debitorul. Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizeaza ipotecile, ratele platite de imprumutat nu mai ajung la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, avind la dispozitie lichiditatile rezultate din circularizarea ipotecilor, băncile pot acorda mai multe credite, chiar cu mai multă uşurinţă decit s-ar crede, deoarece le ramine indiferent dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. De aici au aparut asa-numitele credite ipotecare sub-prime, care inseamna credite cu dobinzi real-negative (debitorul nu plateste dobinzi sau chiar primeste de la banca sume cu titlu de facilitati). Au putut fi imprumutati, astfel, si simpli particulari care nu aveau surse de finantare ale rambursarii imprumutului, fiind din start faliti. S-au putut crea, astfel, mai multi bani-datorie. Singura “sursa” de finantare a acestor datorii a fost, pina in 2008, iluzia cresterii continue a valorii imobilelor.
Banii – datorie au creat si alimentat fara oprire iluzia prosperitatii consumatorilor, a statului si a comunitatilor locale, care se imprumuta la banci si, in acelasi timp, devin controlabili prin indatorare. Tot acesti bani – datorie sunt la originea iluziei cresterii economice prin credite si prin consum. Democratia luxului si dreptul de a se indatora (ridicat de unii juristi un pic cam exaltati la rangul de “drept al omului”) provin, la fel, din aceasta magie a increderii impusa sau sustinuta de stat. Luxul pe datorie este, in sine, o formulare oximoronica, intrucit luxul este ceea ce isi permite cel cu bani sau cu avere in exces; iar datoria nu e un drept, ci o obligatie. Este elementar ca cel ce se indatoreaza trebuie sa restituie imprumutul sau sa dea ceva in schimb : o parte din veniturile sale viitoare si – implicit – o parte din viitorul sau, casa sa, libertatea si independenta sa, propriul suflet (ca in Faust), Ba chiar hainele si incaltamintea proprii…
In Maestrul si Margareta, de Mihail Bulgakov), un anume Woland, magician si alchimist, adunase toata lumea buna a Moscovei intr-o sala, pentru un spectacol de magie. Curioasa, lumea astepta sa vada ce surprize le-ar putea rezerva acest Woland si ciudatii sai asistenti (dintre care unul era un motan vorbitor), autori de multe alte ispravi bizare. Si da, surprizele se tin lant : asistentul lui Woland trage un foc cu un pistol atintit in sus; din tavan incep sa curga din abundenta bani asupra spectatorilor; cei mai multi spectatori isi indeasa bani in buzunare si in genti; femeile sunt invitate sa isi aleaga din vitrine haine, pantofi si genti in stil parizian – dernier model, cu conditia sa isi abandoneze propriile haine, pantori si genti; acestea se conformeaza; se trezesc imbracate in haine foarte scumpe si elegante, incaltate cu pantofi la moda si dotate cu genti de tip parizian – dernier model. Asta e partea de surpriza placuta. Caci la iesirea din sala de spectacol, in strada, toti acesti bani se transforma in pulbere, iar hainele, incaltarile si gentile cele scumpe dispar asa cum au aparut, prin magie. Numai ca doamnele in cauza ramin si fara hainele cu care venisera la spectacol. Ramin pur si simplu in neglije sau chiar in pielea goala.
Cei din sala au crezut, pentru ca au vrut sa creada sau pentru ca au fost naivi, ca banii si hainele sunt reale. Au avut incredere ca sunt reale. Cind au iesit in strada, dincolo de sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Increderea a disparut. La fel si banii si hainele. Toti l-au considerat pe Woland un escroc, dar putini si-au dat seama ca fara increderea lor in magician (voita sau naiva sau manipulata subtil), actul de magie nu era posibil.
La finalul cartii[2], Bulgakov ne dezvaluie ca Woland era Lucifer, diavolul in persoana.
Socant este sa alaturi aceasta dezvaluire de la finalul cartii lui Bulgakov afirmatiei unui anume Timothy O’Brien, publicata in New York Times, in 2009 : „creditele derivate sunt [...] jucariile favorite ale Diavolului[3]”.
3. Exista si o a patra specie de bani, pe care o sa ii denumim pseudo – bani, intrucit sunt chiar mai evanescenti decit banii-datorie (care se evapora la disparitia increderii). Sunt “banii” care rezulta din impachetarea (“securitizarea”) unor pariuri financiare de tipul creditelor sub-prime sau al CDS-urilor (credit default swap).
Sistemul financiar global este dominat în prezent de cutuma conform căreia marii actori ai economiei şi ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se împrumută pentru a funcţiona, deşi ar trebui ca taxele şi impozitele plătite de contribuabili să fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) să fie supuşi unor evaluări ale unor agenţii de rating, auditului sau opiniilor unor experti etc. Prin obligativitatea indusă a acestor opinii, s-au creat afaceri uriaşe care se concentrează exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supuşi „scanării” acestor emitenţi de opinii plătesc chiar ei pentru emiterea acestor opinii. Cu cât mai mari sunt agenţiile de rating sau firmele de audit, cu atât mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât mai „credibile” sunt aceste opinii. Cutuma omite, însă, două elemente – simplu de decelat – pe care s-a construit : (i) suntem în prezenţa unor opinii, şi nu a unor certitudini, care să angajeze, eventual, răspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plăteşte serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei în conflict de interese.
Securitizarea creditelor ipotecare nu creaza doar bani-datorie, ci si pseudo-bani. Jocul care urmeaza impachetarii creditelor ipotecare poate fi asemănat unui joc de poker : creditele ipotecare securitizate sunt ambalate în ţipla “opiniilor” agenţiilor de rating, care acordă calificativ AAA acelui pachet de credite ipotecare, chiar daca ele sunt sub-prime. Agentiile de rating opineaza ca un apartement de 200 de mii de dolari (pe care, in mod real, imprumutatul sub-prime nu il va putea achita niciodata) va putea valora in cinci ani 1 milion. Titlurile securitizate nu se pun în vânzare decât după acreditarea AAA, dar după acest moment devin mai valoroase decât aurul : sunt cumparate in cascada de fonduri de investitii, de fonduri sau case de pensii, de fonduri de asigurari de sanatate, de firme de asigurari de viata etc. Si sunt asigurate contra riscului de defaultde firme de asigurari. Opinii, “simple” opinii emit : agentiile de rating/scoring, companiile de evaluare, firmele de audit si consultanta. Pe sume colosale primite chiar de la cel analizat, auditat, consultat etc. Toti acesti actori sunt platiti sa creada, sa spere sau sa opineze ca apartamentul de 200 de mii va avea o valoare de 1 milion. Este, de fapt, un poker jucat de toti acesti magicieni ai riscului. Dar pariurile se vind enorm de bine tocmai pentru ca sunt imbracate in aceste opinii de foarte mare incredere. Pariurile, jocul de poker al traderilor si al bankerilor de pe Wall Street, securitizate si impachetate in calificative AAA, sunt mai valoroase decit aurul.
Alchimistii nu cautau numai piatra filosofala, ci si o metoda de a transforma orice metal in aur. Nu se stie daca a existat vreodata aurul alchimistilor, dar se stie ca un aur cam de aceeasi factura au creat si continua sa creeze bancile si institutiile financiare pe baza increderii investite de toata lumea in hirtiile emise de ele, cu sprijinul fatis al bancilor centrale si al statelor (leverage).
Cele mai valoroase astfel de hirtii dar si – in acelasi timp – cele mai evanescente sunt CDS-urile, instrumentele financiare derivate prin care se pariaza pe riscul de faliment al debitorilor : cumparatorul pariaza pe falimentul debitorului (si, deci, spera ca acest faliment sa se intimple), iar vinzatorul pariaza pe supravietuirea debitorului (si, deci, spera ca el sa nu intre in faliment). Traderul incaseaza comisioane de la ambii. Riscul de faliment poate fi : al unei categorii sau al tuturor clientilor de retail al bancilor, al firmelor, al statelor, al municipalitatilor, al bancilor etc. Acest CDS a ajuns sa masoare costul la care se pot imprumuta toate aceste entitati. Credit default swap (CDS) este, deci, un schimb de riscuri de faliment al debitorilor, mai precis, al oricarui debitor, de la instalatorul Joe, care isi cumpase un apartament in Miami, desi nu avea un job, la corporatistul Costel, care isi cumparase pe credit casa, masina propie, masina pentru nevasta si masina pentru familie si, in fine, pina la statele europene din zona PIIGS ori municipalitatile Madrid sau Salonic. Adica un pariu ca toti acesti debitori (imprumutati la banci) vor da, sau dupa caz, nu vor da faliment.
Sa pariezi pe faptul ca cineva va da faliment! Si sa incasezi comisioane si de la cei care se asteapta ca falimentul sa intervina si de la cei care spera ca falimentul sa nu intervina! Acesta nu este nimic altceva decit un odios joc de poker intre finantisti si magicieni ai banking-ului, mai rau decit un poker manipulatoriu (cel jucat la “cacialma”); e “legal” sa cistigi la poker, daca sunt respectate regulile si “ilegal” sa cistigi daca incalci sau falsifici regulile; spre exemplu, un cistig este ilegal si ilegitim daca cel care a cistigat a avut unul sau mai multi asi in mineca.
Or, in cazul pokerului cu CDS-uri, este clar cine are toti asii in mineca. Si cine incalca sau falsifica regulile jocului.
Se estimeaza[4] ca in lume exista cel putin 55 de mii de miliarde USD (55 de trilioane) creati prin aceste CDS-uri, bani care sunt chiar mai evanescenti decit „banii” oferiti cu atita marinimie de Woland naivilor sai spectatori. E nevoie ca cineva sa traga focul (trigger). De aceea CDS-urile au fost calificate drept “arme financiare de distrugere in masa”, AFDM (Warren Buffett, 2002).
Increderea nu înseamnă naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi.
Băncile ajunseseră la cel mai mare nivel de încredere sustinuta de stat (leveraged) in 2008, desi anul 2007 trimisese pietei avertismentele Bear Sterns (banca de investitii din SUA preluata de J P Morgan) si Northern Rock (banca ipotecara din Marea Britanie, preluata de stat).  Cum băncile vând încredere, şi nu bani sau altceva, iar firmele de rating erau plătite să spună minciuni favorabile băncilor, devenise clar ca ceva nu este in regula, ca increderea, ingredientul magic al industriei financiare, nu se mai sustinea decit pe temelii de nisip miscator. Din momentul falimentului Lehman Brothers bancile au fost nevoite sa vada ce inseamna ca acest joc al minciunilor frumos ambalate sa li se fi intors impotriva. Nimeni nu a mai avut incredere in banci. Ba, mai mult, bancile nu au mai avut incredere in banci. Or, fara incredere, o banca nu mai are “obiectul” muncii. Nu mai are nimic de vinzare, asa ca trebuie sa traga obloanele. Se simte aceasta blazare chiar si la „marii” manageri expati de banci din Romania, care au observat – in sfirsit – ca increderea clientilor, acest combustibil fara de care masinaria de facut bani nu mai porneste, s-a evaporat. Si, daca nu mai exista incredere, totul se transforma in pulbere, la fel ca si banii lui Woland.
Poate e bine sa reamintim tuturor managerilor de banci, atit de putin obisnuiti cu realitatea ultimilor ani in care increderea – o notiune, oricum, evanescenta – nu mai exista, ceea ce spunea unul din primii presedinti ai SUA, Benjamin Franklin : poţi minţi anumite persoane tot timpul, poţi minţi pe toată lumea un timp, dar nu poţi minţi pe toată lumea, tot timpul. Eu as adăuga că cineva va observa şi îţi va dezvălui impostura.
4. In SUA, pentru bancile universale, raportul fonduri proprii – credite in derulare este de 1 la 33 (sursa: documentarul din 2011 The Inside Job). Pentru bancile de investitii, considerate gestionare ale riscurilor, raportul este, practic, nelimitat. In Romania, pentru credite in lei, rezerva minima obligatorie, RMO, este de 25%, adica raportul este fonduri proprii – credite in derulare de 1 la 4; pentru un leu propriu, banca poate acorda credite de 4 lei. Pentru credite ipotecare in valuta, considerate – in mod eronat – fara riscuri in Romania, rezerva minima obligatorie, RMO, este 0 (zero). Asadar, in acest caz, ca si in cazul bancilor de investitii americane, raportul fonduri proprii – credite acordate si, deci, posibilitatea de a crea bani-datorie, sunt nelimitate. Tind catre infinit.
Din statisticile BNR pe ultimii ani rezulta ca masa monetara aflata in circulatie (bani reali, cash sau bani fiduciari; masa monetara M3) este de 7% din totalul masei monetare. Restul de 93% inseamna bani scripturali, care nu exista decit prin faptul inscrierii in cont. Ma intreb citi din acesti bani inseamna bani – datorie (adica bani care nu exista decit prin faptul crearii sau perpetuarii unor datorii). Probabil toti.
Riscul inerent al crizei economice – o criză creată sau chiar indusă de marile corporaţii financiare – este transferat de stat de la aceste corporaţii către simplii particulari plătitori de taxe sau consumatori, încât pare căeste mai profitabil să creezi o criză decât să o eviţi. Cu conditia sa fii prea mare pentru a esua – to big to fail. Paradoxul de-a dreptul iritant este că aceste corporaţii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetăţeni, nu numai că nu au pierdut datorită crizei dar, dimpotrivă, şi-au majorat profiturile în criză. Şi, în mod evident, managerii acestora au fost răsplătiţi cu bonusuri uriaşe. Într-adevăr, pentru aceşti manageri, lăcomia este bună (greed is good).
Mai grav este că acele bănci care, în 2008, erau prea mari pentru a eşua, au devenit acum şi mai mari; statul le-a ajutat sa evite falimentul, iar noi avem “nevoie” de ele in continuare. Acum nu sunt doar prea mari ca să poată falimenta, ci sunt de o importanţă sistemică. Corporaţii în care nu există democraţie, ci doar cultul profitului, au ajuns să fie mai importante decât statele si decit cetatenii acestora! Parazitul este mai important decit corpul parazitat! Iar cei care suportă consecinţele acestui parazitism sunt contribuabilii şi, la urmă, cei săraci.
5. Planul “Chicago”, elaborat ca urmare a marii crize economice mondiale din 1929-1933, a preconizat: (i) separarea functiei de creditare de functia de emisiune monetara : ar fi urmat ca bancilor sa nu li se mai permita emisiunea de bani fiduciari; (ii) eliminarea rezervelor fractionare : bancile sa fie obligate sa detina rezerve integrale (fonduri proprii egale cu suma creditelor in derulare). Ce s-ar intimpla daca bancilor li s-ar interzice sa creeze bani din nimic? Probabil ca reactia nu ar fi imediata si directa impotriva lor : prima reactie ar fi furia imprumutatilor care cred in prosperitatea lor pe datorie contra celor care le va fi aratat adevarul (si nu impotriva celor care au creat iluzia si magia prosperitatii).
Traim in mijlocul unei furtuni perfecte. Se pare, insa, ca jucatorii sunt inca absorbiti de jocul lor de poker.
Sursa Piperea

Un comentariu:

  1. Lumea se construieste prin imaginatie si incredere in viitor. Banii creditati sunt un credit dat pentru viitor. Ne bazam pe ceea ce vom putea face cu ei. Pe baza lor apar lucruri noi cu o valoare noua. Dar dramatismul este dat de visele care creeaza consum, fara a determina un impuls necesar asupra planurilor de viitor, ci o implozie a acestora. Practic generand bani virtuali, omul isi creeaza un orizont virtual. Cand insa constructia viitorului este degenerata de planuri de grandomanie si de imbogatire fara suport real, fara influenta asupra unui viitor mai bun, atunci se produce o intoarcere la 180 de grade a valorii banilor. Visele pierdute se transforma in furtuni perfecte si stari de razboi.

    RăspundețiȘtergere

Sper sa putem comenta impreuna

Stramosii

Stramosii