SUE adica Statele Unite Europene un concept dorit dar ocolit?!!!

Acest SUE pare a fi un El Dorado al tuturor devotaţilor Uniunii Europene. Dar este validă analogia cu Statele Unite ale Americii? Superficial, desigur, avem de a face cu două confederaţii, însă istoria arată că SUA şi (S)UE nu sunt similare. SUA s-a născut datorită desprinderii unor colonii britanice de centrul imperial, prin reclamarea suveranităţii statale. Aceste colonii s-au reunit consensual într-o federaţie, iar formula care a exprimat concis nemulţumirea politică imediată a fost “nicio impozitare fără reprezentare”. Adică a fost respinsă politica fiscală formulată şi impusă de un organ politic distant, fără luarea în considerare a punctelor de vedere ale celor guvernaţi. Interesant… iată o filă parcă desprinsă din actualitate, dar într-un sens complet opus: astăzi se face agitaţie pentru “fiscalitate fără reprezentare”, în numele “valorilor” şi “proiectului comun”. Americanii secolului 18, dacă ar afla de deturnarea de sens din prezent, ar fi îndreptăţiţi să ceară “nicio interpretare fără documentare”.

Structurile politice, juridice şi organizatorice care au rezultat din principiile înscrise în constituţia americană şi exercitarea în practică a acestui sistem de “checks and balances” au fost posibile datorită ideii că, în ultimă instanţă, suveranitatea rezidă în cetăţean, iar iniţiativa şi responsabilitatea sunt prerogative locale. Americanii au practicat îndelung subsidiaritatea înainte ca acest cuvânt să dea frumos din coadă în declaraţiile Uniunii Europene. Părinţii fondatori americani au fost preocupaţi de eventualitatea transformării guvernului central într-un organ despotic şi de aceea au introdus amendamente constituţionale care consfinţesc drepturile cetăţeanului la liberă exprimare şi la port de armă. Primul pentru a asigura existenţa unui circuit neîngrădit de opinii care să permită o dezbatere liberă şi corectarea din mers a tendinţelor autocratice, iar al doilea pentru a consacra un avertisment permanent şi un mijloc de ultim recurs în faţa uzurpării puterii de către guvernanţi.

Uzurparea puterii înseamnă exercitarea ei fără consimţămîntul celor guvernaţi. Aici am o nelămurire, dar sunt încrezător că a fost vorba doar de neglijenţă: când dl Tăpălagă afirmă că românii au nevoie de bici pentru a progresa şi sugerează că datoria politicienilor este de a înmâna acest bici “externilor” – prin cedarea de suveranitate economică – desigur că dânsul s-a gândit, chiar dacă acest gând a rămas suspendat în aer, că în toată această tevatură ar trebui consultaţi şi recipienţii propăşirii cu biciul. Avem voie să consimţim la transferul de bici? Ar fi de dorit un referendum naţional. Desigur, o aprobare din partea parlamentului ar fi mai lejeră, însă, chiar dacă astfel s-ar păstra aparenţele democratice, gestul ar fi arbitrar şi abuziv. Din câte îmi aduc aminte, niciun partid prezent în parlament sau guvern nu a candidat în faţa alegătorilor în baza unei platforme de transfer de suveranitate la Bruxelles. Pentru acest lucru este nevoie de aprobarea explicită a cetăţenilor. La fel cum politicienii nu dispun de bani pentru a alcătui bugetul decât în urma consimţământului populaţiei de a plăti impozite, ei nu dispun unilateral nici de suveranitatea României. Ei nu pot “da” sau “ceda” nimic din ce nu le aparţine. Suveranitatea ţării este a românilor şi doar ei au legitimitatea de a decide. Iar dacă politicienii uzurpă totuşi puterea acordată de cetăţeni şi negociază suveranitatea ţării fără consimţământul locuitorilor ei, nu am fi oare îndreptăţiţi să afirmăm că am devenit o colonie a Uniunii Europene? Am avea această impresie nu datorită unor “sensibilităţi naţionalist -€“ primitive”, ci în virtutea unei constatări de natură istorică. Subiecţii de peste Atlantic ai coroanei britanice au avut un statut de colonie tocmai deoarece erau lipsiţi de suveranitate, iar în final au fost supuşi unei politici fiscale la discreţia Londrei. România, mişcându-se în contrasens, ar pierde din suveranitate şi s-ar supune unei politici fiscale la discreţia Bruxelles-ului. Dacă această situaţie a posesiilor britanice din America este corect descrisă de cuvântul colonii, atunci nu văd de ce acelaşi cuvânt nu ar descrie corect şi situaţia noastră. Exagerat? Atunci sferto-colonie. În fond, “proiectul comun” nu poate fi desăvârşit doar printr-o cedare parţială de suveranitate.

Am menţionat sistemul american de “checks and balances”. În traducere aproximativă înseamnă “control şi contragreutăţi”, calibrarea atentă a distribuţiei şi exercitării puterii prin mecanisme de control şi contrapondere, cu scopul de a împiedica acumularea disproporţionată de putere într-o singură branşă a aparatului de stat. Cum funcţionează în SUE controlul exercitat de cetăţeni? Două referendumuri ţinute în Franţa şi Olanda au respins proiectul de constituţie europeană avansat de UE. Drept răspuns, aceeaşi propunere refuzată în 2005 a fost împachetată într-un tratat nou, iar organizarea de referendumuri naţionale a fost scoasă de pe tapet. Irlanda, singura ţară unde tratatul a fost supus unui referendum, datorită unei cerinţe din constituţia irlandeză, a trebuit în cele din urmă să organizeze două, în 2008 şi 2009, deoarece la primul nu s-a obţinut o decizie populară acceptabilă pentru mandarinii din UE. A contat în vreun fel controlul electoratului din trei ţări europene? Nu, tratatul de la Lisabona a devenit lege oficială pe 1 decembrie 2009.

Contragreutăţile sunt măsluite. Parlamentul european nu are rolul unui parlament democratic. Este constituit prin alegeri democratice, dar e scopit de funcţia principală a unui parlament reprezentativ, aceea de a iniţia legislaţie. Europarlamentarii sunt reduşi la un rol de conţopişti pe lîngă Comisia Europeană. Membrii Comisiei, numiţi şi nu aleşi de cetăţeni, sunt cei care iniţiază legislaţia UE şi emit reglementări valabile pentru ţările membre. Parlamentul european poate doar să propună modificări sau să respingă proiectele de lege emise de Comisie. Într-un parlament naţional, proiectele de lege nefinalizate pînă la sfârşitul de mandat al parlamentarilor ies automat de pe agenda legislativă a noilor deputaţi care formează un parlament nou. Este firesc să fie aşa: alegerile democratice înseamnă o primenire, acordarea unui mandat popular pentru un program politic diferit faţă de cel al legislaturii şi guvernului anterioare. De aceea, un proiect legislativ nefinalizat trebuie reintrodus de noul parlament şi dezbaterea lui reîncepe în contextul noii configuraţii politice. UE diferă în această privinţă: legislaţia propusă de Comisia Europeană nu expiră la final de mandat al europarlamentarilor; cetăţenii din diverse ţări sunt chemaţi periodic la urne pentru a vota noi europarlamentari, dar aceştia, odată ajunşi la post, preiau agenda legislativă a deputaţilor pe care i-au înlocuit. În acest fel, proiectele de lege ale Comisiei sunt potenţial imune la schimbarea ocupanţilor de scaun de parlamentar. Apoi, parlamentul UE nu este format din membri ai partidului de guvernământ şi ai partidelor din opoziţie, deoarece nu există aşa ceva. Consecinţa imediată este că europarlamentarii nu au cum să demită guvernul printr-un vot de neîncredere. Neîncredere în Comisie? Asta ar fi culmea impertinenţei. Atunci, ce înseamnă această şaradă? Orice punere în scenă are nevoie de figuranţi. În plus, aparenţele contează.

Ca să-i parafrazez pe programatorii software, lipsa de democraţie reală din UE nu este un defect, ci face parte din proiect.
În februarie 2002, când s-a deschis convenţia însărcinată cu întocmirea proiectului de constituţie europeană, delegaţii au păşit prin clădirea cu birouri a parlamentului UE, numită după Altiero Spinelli, italianul care, cu 61 de ani mai devreme, avansase ideea că proiectarea unei constituţii trebuie să fie momentul culminant al creării Statelor Unite ale Europei. Spinelli s-a născut în 1907, a devenit comunist la vârstă de 17 ani şi a fost activ în mişcarea de opoziţie faţă de Mussolini. În 1928 a fost arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare, dupa care pedeapsa a fost prelungită şi a fost transferat la un penitenciar de pe insula Ventotene. În închisoare s-a despărţit de comunişti şi a îmbrăţişat cauza unităţii europene. Împreună cu Ernesto Rossi, un coleg de temniţă, el a compus în 1941 un tratat care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Manifestul Ventotene. Acest text a devenit unul din documentele de bază ale federalizării europene. Manifestului lui Spinelli a fost distribuit pe furiş din închisoare şi a intrat în posesia comuniştilor italieni, care, în calitate de lideri ai mişcării italiene de rezistenţă antifascistă, l-au adoptat ca document călăuzitor pentru organizarea Europei după război. Prin comuniştii italieni, mesajul lui Spinelli a ajuns să fie cunoscut de majoritatea mişcărilor de rezistenţă din Europa şi în 1944, cu ocazia unei conferinţe internaţionale ţinută la Geneva şi la care au participat delegaţi italieni, francezi, iugoslavi, polonezi, danezi, norvegieni, olandezi şi cehi, a fost adoptată Declaraţia Mişcărilor de Rezistenţă din Europa. Declaraţia a fost redactată de Spinelli, care între timp ieşise din închisoare.

În declaraţie se vorbeşte despre necesitatea instituirii unei uniuni europene care să funcţioneze ca un guvern supranaţional, cu constituţie, armată şi aparat de justiţie proprii. Viziunea lui Spinelli, documentată mai ales în manifestul de la Ventotene, prevede construirea Statelor Unite ale Europei printr-un proces îndelungat de asamblare treptată şi disimulată a tuturor ingredientelor acestui nou organism. Paşii intermediari de uniune vamală, juridică, monetară şi instituţională la diferite nivele nu trebuie să nască suspiciune. De aceea, popoarele europene nu trebuie consultate direct pe parcurs, cel puţin nu înainte de stabilirea unei adunări constituante, a cărei operă finală poate fi ulterior supusă aprobării publicului, astfel marcând încoronarea proiectului cu o ştampilă democratică formală.

Conceptul SUE nu funcţionează în sensul unirii, ci în sensul disoluţiei. Unirea acestui continent se regăseşte la un nivel mult mai profund. În enciclica Immortale Dei, papa Leon al XIII-lea afirma că “Europa nu trebuie inventată”, deoarece “a existat şi încă există”. Civilizaţia creştină reprezintă unirea spirituală a Europei, exprimându-se în toate formele particulare ale tradiţiilor şi obiceiurilor naţiunilor, prin afirmarea unei singure filozofii de viaţă: Evanghelia. Ioan Paul al II-lea a observat ceea ce este evident: “… rădăcinile [Europei] sunt creştine… o sevă comună, provenind de la o singură sursă, curge prin culturile diferite ale naţiunilor europene, atât în Est cât şi în Vest.” – 25 ianuarie 1988, scrisoarea apostolică Euntes. De aceea, apărarea civilizaţiei noastre occidentale şi creştine se bazează pe apărarea naţiunilor, statelor şi culturilor din Europa. Varietatea cuprinsă în aceste entităţi reflectă moştenirea culturală şi morală a Europei şi identitatea ei istorică.

Teza dlui Tăpălagă este paradoxală: în numele patriotismului avem de ales între România şi Uniunea Europeană, iar datoria patriotică a oricărui român care îşi cunoaşte interesul este de a o alege pe a doua. “Patriotism” asociat cu “România” formează o sintagmă regresivă, dar “patriotismul” asociat cu “Europa” fâlfâie graţios din aripi, ca un porumbel imaculat. Numai în jobenul unui iluzionist au loc transformări miraculoase. Însă, oricât de elaborat, niciun truc nu poate suspenda realitatea la nesfârşit.

inliniedreapta