De la devalizarea băncilor de stat s-a trecut la devalizarea internă şi privată a băncilor private. Care este mult mai mare, mai rea şi mai ascunsă. Plus că e dată cu parfum de lux

Apariţia în această toamnă a dosarelor fraudelor din bănci, episodul 1, 2 şi câte vor mai urma, readuce în discuţie o problemă pe care o credeam uitată, menţionată doar în anuarele financiare: "devalizarea băncilor".

Dacă în urmă cu 15-18 ani am văzut cum s-au devalizat băncile de stat - Bancorex, Banca Agricolă şi câteva bănci private, cu acţionari români, fie de stat, fie privaţi - Banca Dacia Felix, Albina, Bankcoop, Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-Română, Banca Română de Scont - acum ies la iveală scheleţi ascunşi în bănci private, cu acţionari privaţi străini - grupuri financiare internaţionale. Aici nu s-ar fi gândit nimeni să caute prin dulapuri, având în vedere reputaţia afişată şi susţinută aproape în orice discurs. Devalizarea a ajuns şi la ei. Întrebarea este cât s-a ştiut şi până la ce nivel. Acţionarii, din afară, cereau cotă de piaţă şi profit şi li s-a oferit. Dar niciunul dintre acţionari, fie că se află la Viena, Paris, Atena, Londra, nu şi-a pus problema ce se află în spatele creşterii exponenţiale a creditării. Sau nu-şi pune problema acum ce se află în spatele vânzării creditelor la discount-uri de 50-98%.

Între 1992 şi 1998 a fost prima etapă de devalizare a băncilor. Şi cum cea mai mare parte a sistemului bancar se afla în proprietate de stat, înţelegerile între politicieni, conducătorii de bănci, şefii companiilor de stat şi noua clasă de capitalişti au dus la "falimentul" Bancorex şi a Băncii Agricole, preluată de Raiffeisen, au scăpat, dar şi ele cu câteva găuri - BCR şi BRD (vă amintiţi cazul Bivolaru?). Pierderea acoperită de stat a ajuns la trei miliarde de dolari. Nimeni nu ştie cât s-a mai recuperat din creditele date de Bancorex sau Banca Agricolă. Cred că nici dosarele nu mai există, pentru că multe dintre ele au fost "inundate" sau roase de şoareci prin subsoluri. Pierderile din falimentul băncilor private de la finalul anilor '90 s-au ridicat şi ele la câteva sute de milioane de dolari. Aici au plătit şi acţionarii privaţi şi statul. Prea puţină lume îşi aminteşte că Banca Naţională a creditat prin 1995 -1996 Banca Dacia Felix cu un miliard de mărci germane prin acoperirea automată a descoperitului de cont a băncii.

A urmat o perioadă de frică 2001-2005 în care bancherii au creditat ceea ce se putea credita având în spate o bază sustenabilă. Société Générale preluase BRD, Raiffeisen luase Banca Agricolă, EFG Eurobank luase BancPost, iar băncile private cu capital românesc (Banca Românească cu National Bank of Greece, HVB şi apoi Unicredit luase Banca Ţiriac ) fuseseră şi ele achiziţionate. Vârful sistemului bancar românesc a fost achiziţia de către Erste a celei mai mari bănci - BCR pentru o sumă fabuloasă, la şase miliarde de euro fiind evaluată întreaga bancă.

Părea că bancherii, Banca Naţională, companiile private şi oamenii de afaceri au învăţat lecţia trecutului. Dar liniştit, în spatele perioadei de creştere economică susţinută de boomul creditării, s-au reluat devalizările. De data asta de la privat la privat. Sau şefi de bănci, fie români, fie străini şi-au dat mâna conştient sau inconştient cu partea tenebroasă a economiei româneşti, reprezentată de noii milionari apăruţi peste noapte cu relaţii politice. Ce management al riscului, ce evaluare internă a garanţiilor pentru credite, ce responsabilitate pentru banii acţionarilor băncilor-mamă? Toate au căzut la prima dorinţă de câştig, atât a acţionarilor, atât a şefilor din afară, cât şi a celor de pe piaţa românească.

Iar rezultatul a fost o creditare imobiliară, de consum şi puţin industrială care s-a prăbuşit imediat ce a apărut criza la finalul 2008. Cum pot justifica şefii de bănci acordarea de credite de consum cu sau fără garanţie la locuitorii unor zone, unde nici mascaţii nu au curajul să intre singuri. Ce să facă bancherii acum cu casele "cu turnuleţe lăsate în garanţie" sau cu pământurile pline de bălării pe care au dat milioane de euro. Dacă se adună toate creditele de acest gen date de bănci se ajunge la cel puţin două miliarde de euro.

La nici doi ani de la apariţia crizei, câteva bănci au fost nevoite să vândă cu un discount de 90-98% portofolii întregi de credite în valoare de zeci de milioane de euro, pentru că nu mai aveau nicio şansă să mai vadă vreun ban de acolo. Aşa că mai bine au vândut aceste portofolii unor firme de recuperare.

Problema este că a urmat a doua devalizare a băncilor, respectiv vânzarea în cadrul acestor operaţiuni şi a unor credite care mai valorau ceva. Adică s-au vândut pe "ochi frumoşi şi în înţelegeri" portofolii cu 70-90% discount când s-ar mai fi putut recupera 30-40% din împrumuturi. Diferenţa s-a împărţit. La creditele industriale, pentru echipamente, alta era schema. Cei care luau banii de la bancă erau şi vânzătorii echipamentelor către propria firmă, bineînţeles la supra-preţ. Asta era o altă metodă de a scoate banii şi de a lăsa băncii să se descurce ulterior cu recuperarea creditelor. Acum ce să facă şi bancherii cu echipamentele lăsate moştenire de creditori. Dacă prima dată au dat un milion de euro pe echipamente, când ele făceau 600.000 de euro, acum le scot la licitaţie la insolvenţă la 300.000 de euro şi ajung să le dea aceloraşi proprietari la 200.000 de euro. Pe acest lanţ s-au împărţit 800.000 de euro.

Dacă s-au "rezolvat" creditele date în perioada de boom, acum urmează soluţiile de refinanţare, rescadenţare, tăiere şi ceea ce în limbajul financiar preţios se cheamă "write-off". Bancherii, poate aceiaşi sau poate alţii, acceptă tăierea unor bucăţi din credite pentru ca proprietarii să nu bage firmele în insolvenţă şi ulterior în faliment. Un credit dat pe perioada de boom de zece milioane de euro este tăiat la cinci-şapte milioane de euro. Şi bancherii sunt fericiţi. Problema este că şi aceste tăieri conştiente sunt făcute la mica sau marea înţelegere.

Dacă adunăm toate aceste etape, rezultatul înseamnă câteva miliarde de euro pierderi pentru acţionarii anonimi şi mici ai băncilor mamă şi câteva miliarde de euro, bani care sunt acoperiţi intern prin provizioane şi prin menţinerea marjelor ridicate de creditare la clienţii buni. Conform ultimelor date, rata creditelor neperformante în sistemul bancar românesc este oficial de 17-18%. În această rată sunt puse creditele care nu au mai putut fi dosite în seifurile băncilor. Pentru creditele care mai respiră şi nu sunt moarte de tot băncile au pus de-o parte provizioane de cinci-şase miliarde de euro. Şi problema este că s-ar putea să nu fie de ajuns. Dacă s-ar reevalua toate garanţiile imobiliare începând de la terenuri în câmp până la case aflate la periferia Capitalei, dar cu preţuri ca la Milano, aduse de companii pentru creditele luate şi care merg înainte, ar fi un dezastru pentru sistem. Niciun acţionar de la Viena, Paris, Atena, Londra nu ar mai vrea să trimită miliarde de euro la Bucureşti. Dacă s-ar evalua la piaţă creditele imobiliare date persoanelor fizice, care sunt plătite la timp, dar care au în spate o altă valoare a apartamentelor, ar fi un dezastru şi mai mare. Gândiţi-vă că preţul apartamentelor a scăzut cu 40-60%, iar bancherii nu au avut timp să facă provizioane şi pentru această diferenţă. Asta înseamnă alte miliarde de euro.

Nu ştiu cum se va termina "devalizarea băncilor private" din interior şi cu ajutorul sectorului privat, dar sumele implicate sunt mult mai mari ca acum un deceniu şi sunt mai greu de acoperit în criză. De teama reputaţiei multe bănci ţin ascunse foarte multe dosare de "devalizare", preferând doar să concedieze paşnic pe cei care s-au ocupat de aceste dosare şi să rămână totul între patru pereţi. Nu ştiu dacă vreo bancă, din cele 40 din sistem, a scăpat de mecanismul "devalizării" private din ultimii ani. Sistemul bancar stă acum sub cuvertură şi nu ştiu dacă asigurările liniştitoare ale supravegherii BNR că sistemul este solid vor ţine loc mult timp de "sticlă caldă" pusă la picioare.

Sursa ZF