Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este o instanţă de judecată supra-naţională cu sediul la Strassbourg, stabilită prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi care răspunde plângerilor conform cărora unul din statele afiliate a violat drepturile opmului stabilite în Convenţie şi protocoalele sale.

Plângerile pot fi făcute de persoane fizice sau alte state afiliate, iar Curtea poate fi solicitată şi pentru a elabora unele recomandări şi consultaţii. Convenţia a fost adoptată sub auspiciile Consiliului Europei şi toate statele membre ale Uniunii Europene au semnat acest document. Curtea nu este parte a Uniunii Europene.

Judecători

Înainte de adoptarea Protocolului nr. 14, judecătorii erau aleşi pe o perioadă de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. În prezent judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de nouă ani care nu se poate reînnoi. Numărul judecătorilor permanenţi la Curte este egal cu cel al statelor care au semnat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia impune judecătorilor o înaltă moralitate, şi să fi obţinut calificative adecvate pentru înalta curte de justiţie, sau să fi fost jurisconsult cu competenţă recunoscută. Judecătorii sunt aleşi prin vot majoritar de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei din câte trei candidaţi din fiecare ţară semnatară. Judecătorii sunt aleşi oricând a expirat mandatul unui judecător, sau când un nou stat a semnat Convenţia. Judecătorii trebuie să se retragă atunci când au împlinit 70 ani, dar pot păstra biroul până când este ales un nou judecător şi/sau atunci când li s-a terminat mandatul. Judecătorii acţionează independent de statele care i-au ales. Pentru a se asigura independenţa Curţii, judecătorii nu au voie să participe la activităţi care pot compromite independenţa instituţiei. Ei pot fi demişi dacă ceilalţi judecători decid astfel printr-o majoritate de 2/3, în cazul în care judecătorii nu şi-au îndeplinit îndatoririle. Judecătorii sunt, pe perioada activităţii la CEDO, beneficiari ai unor privilegii şi imunităţi oferite de ARt. 4 din Statutul Consiliului Europei.

Adunările plenare şi administrarea

Adunarea plenară este o reuniune a tuturor judecătorilor, fără funcţie jurisdicţională, doar pentru a alege preşedintele, vicepreşedintele, secretarul şi secretarul adjunct. În cadrul ei se iau şi decizii administrative, de disciplină, metode de lucru, reforme, se stabilesc Camerele şi se adoptă reglementările Curţii.

Jurisdicţie

Jurisdicţia Curţii ţine de cazurile dintre state, plângerile persoanelor fizice ămpotriva statelor semnatare, şi recomandări conform protocolului nr. 2. Reclamaţiile persoanelor fizice constituie majoritatea cazurilor judecate de Curte. Judecătorii formează Comitete de câte trei judecători, Camere din şapte judecători, şi o Mare Cameră formată din 17 judecători pentru îndeplinirea funcţiilor jurisdicţionale.

Reclamaţiile persoanelor fizice

Reclamaţiile persoanelor fizice împotriva statelor semnatare, prin care se afirmă violarea de către stat a drepturilor lor stabilite prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, poz fi făcute de oricare persoană, organizaţie neguvernamentală, sau grup de persoane. Odată înregistrată la Curte, cazul este atribuit unui judecător raportor, care poate lua decizia finală de inadmisibilitate a cazului. Un caz poate fi considerat inadmisibil atunci când el este incompatibil cu ratione materiae, ratione temporis sau ratione personae, sau dacă respectivul caz nu poate fi soluţionat prin proceduri formale. Dacă judecătorul raportor decide că respectivul caz poate fi soluţionat, cazul este deferit Camerei Curţii, care îl comunică guvernului statului împotriva căruia s-a făcut plângerea, solicitând guvernului observaţiile sale la respectivul caz. Camera Curţii poate apoi delibera şi judeca acel caz referitor la admisibilitatea şi valoarea sa. Cazurile care ridică serioase probleme de interpretare şi aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, o problemă gravă de importanţă generală, sau care se poate baza pe un caz judecat anterior, poate fi supus Marii Camere dacă toate părţile în caz sunt de acord cu renunţarea de către Camera Curţii la caz în favoarea Marii Camere. Un complet de cinci judecători decide dacă Marea Cameră acceptă cazul.

Sursa Mehedinteanul