Nicoleta Savin: Cum ar fi arătat România dacă paşoptiştii ar fi studiat la Berlin sau Viena?

De la 1848 încoace, intelectualii români nu au făcut cărţile în favoarea naţiei, ci în folosul lor. Au importat idei, au copiat instituţii, însă nu le-au folosit după reţeta consacrată în ţara de origine. Le-au adaptat după interese şi orgolii. Influenţa franceză, covârşitoare în formarea elitelor româneşti, a fost doar aparent benefică. România ar fi arătat altfel dacă paşoptiştii ar fi mers la studii la Berlin, Londra sau Viena, dacă se formau în rigoarea anglo-saxonă.

Excepţii au fost Titu Maiorescu, cu a sa critică a formelor fără fond şi A.D. Xenopol, care denunţa practicarea unui şarlatanism politic. Ambii educaţi în spaţiul anglo-saxon, conservatori de frunte, au atacat astfel fervoarea unor liberali dispuşi să pună preţ pe poleială, pe speranţa că, odată desenată forma, ea se va umple în virtutea inerţiei de conţinut.

După dispariţia “cârcotaşilor” conservatori din viaţa politică românească, curentele politice rămase au făcut un “modus vivendi” din forma fără fond. Pe această temelie şubredă şi discutabilă s-a structurat intelectualitatea interbelică. Din ea s-au ridicat cei cu coloană vertebrală, decimaţi ulterior în închisori, cum tot din ea provin şi legionarii, şi cozile de topor de care s-au servit comuniştii, şi supravieţuitorii din turnurile de fildeş.

Mulţi dintre intelectuali nu s-au legat de catarg, nu şi-au acoperit urechile cu ceară, au căzut pradă ispitelor. Când s-au izolat în profesii au făcut-o pentru a-şi conserva un confort spiritual iluzoriu, pentru a păstra sau a dobândi ceva avantaje materiale, dar şi pentru a se separa de vulg, pe care l-au dispreţuit.

Pentru intelectualul român n-a fost niciodată o onoare să se apropie de oameni, să se pună în slujba lor. Căutarea unor soluţii colective de salvare n-a preocupat aproape pe nimeni.

Grupul de la Păltiniş a produs vreo soluţie de ieşire din impas pentru poporul român? A avut altceva decât indiferenţă sau chiar dispreţ pentru cine nu pricepea cu ce se mănâncă Heidegger? Polonezii au avut şansa de a se aduna în jurul Bisericii Catolice. Fără ea şi fără Papa Ioan Paul al doilea sindicatul Solidaritatea ar fi murit în faşă.

Intelectualii grupaţi în jurul lui Havel au fost în stare să ofere o alternativă la comunism şi aşa s-a născut în 1968 Primăvara de la Praga. Ungurii au văzut în Imre Nagy o luminiţă, au înţeles că s-ar putea şi altfel. Deşi năpădită de ciuma comunistă încă din 1918, fără tradiţie democratică, Rusia a dat disidenţi de marcă. În ţară sau în exil, ei au desenat o posibilă alternativă la comunism. Ironia sorţii, intelectualii ruşi au lucrat, deşi n-aveau pentru cine. Ai noştri aveau pentru cine şi au preferat să se salveze individual.

Nu toţi intelectualii fostelor ţări comuniste s-au ascuns în gaură de şarpe sau în turnul de fildeş. N-au vorbit de arderea pe rug a lui Giordano Bruno când se murea în lagărele Siberiei, nu au pactizat cu comuniştii, au încercat o formă sau alta de presiune, organizare şi revoltă. Nu contează că au reuşit sau nu, esenţial este că au ţinut speranţa vie, au arătat care e drumul pe care poporul lor, după unul, două sau nouă eşecuri, trebuie să meargă.

România a avut rezistenţa din munţi, revolta minerilor din valea Jiului, a muncitorilor din Braşov, dar intelectualii de marcă au stat pe margine. Ei n-au dublat revoltele populare cu nimic. Intelectualii noştri nu au fost în stare să coaguleze o mişcare, darămite să dea poporului o Chartă, un document programatic care să se opună comunismului.

Mulţi dintre intelectuali – le place sau nu, recunosc sau nu – au trădat poporul român.
inliniedreapta