Criza profundă şi viitorul sistemului de educaţie

Atât în ţara noastră cât şi la nivel internaţional se vorbeşte de mai mulţi ani despre problemele grave pe care le au sistemele de învăţământ, tot mai rupte de realitate şi mai puţin eficiente. Elevii şi studenţii sunt apatici şi dezinteresaţi, profesorii nemulţumiţi şi neputincioşi, costurile cresc mereu, iar absolvenţii îşi găsesc doar posturi mediocre, unde au nevoie de mult training pentru a fi capabili să lucreze. Cum s-a ajuns în acest punct?

Situaţia globală

În toate ţările dezvoltate se observă o discrepanţă tot mai mare între ceea ce se predă în licee şi universităţi şi ceea ce se cere pe piaţa muncii. Banii pompaţi de guverne în sistem au crescut constant, fără rezultate însă. Instituţiile de stat au o inerţie foarte mare, cadrele nu pot fi schimbate sau stimulate din cauza presiunii sindicatelor, se manifestă opoziţie faţă de idei şi tehnici noi de predare, se încearcă periodic reluarea unor „soluţii” mai vechi, care nu au cum să funcţioneze în prezent.

Victimele sunt tinerii înrolaţi în acest abator, care le distruge creativitatea şi se străduieşte să-i uniformizeze. Termină şcolile blazaţi, fără iniţiativă şi spirit critic, fără cunoştinţele necesare pentru a avea succes în lumea reală, ajungând astfel repede dependenţi de ajutorul statului sau sclavi ai unor corporaţii.

Şcoala de stat este probabil cea mai înapoiată structură din lumea de azi. A rămas practic la fel ca acum 150 de ani, când a fost pentru prima oară proiectată în Prusia. Scopul ei era să producă „carne de tun” pentru fabrici şi armată, adică să ia o mulţime pestriţă de copii şi să scoată o coloană ordonată de tineri identici, spălaţi pe creier cu mituri naţionaliste şi informaţii minimale pentru a fi buni muncitori la bandă. Şcoala este făcută pe modelul epocii industriale: structuri rigide, ierarhie clară, ordine şi disciplină, omogenizare, anti-individualism, descurajarea diversităţii de opinie şi a gândirii critice.

Societatea s-a schimbat între timp, trăim în epoca post-industrială, unde valorile sunt cu totul altele: flexibilitate, creativitate, pluralism de idei şi comportamente, acces instantaneu la informaţii, ierarhii aplatizate. Tehnologia a evoluat enorm, dar şcoala nu s-a schmbat aproape deloc, încă există aceleaşi săli de clasă, aceleaşi manuale, aceleaşi table, aceiaşi profesori, aceleaşi ore, aceleaşi teste şi note, aceleaşi pauze şi vacanţe... Orice companie care nu s-ar fi schimbat deloc într-un secol şi jumătate ar fi dat faliment demult; şcolile însă sunt de stat (sau sunt subvenţionate şi reglementate de acesta), astfel că reuşesc această performanţă.

Sigur, mai sunt şi alte instituţii retrograde, care pierd o grămadă de bani publici şi au rezultate foarte proaste, cum este poşta. Însă e o mare diferenţă între ele, lipsa de eficienţă a poştei nu afectează prea mult societatea, pe când şcoala are un rol decisiv în formarea noilor generaţii, fiind astfel un element vital de care depind multe alte fenomene sociale.

Şcoala românească

Specificul din patria noastră în acest domeniu este dotarea precară a foarte multor şcoli. Un procent semnificativ din ele nu au autorizaţie sanitară de funcţionare (adică nu au apă şi canalizare, au WC în curte). Foarte multe clădiri sunt degradate, copiii suferă de frig, de lipsa luminii şi a dotărilor didactice. Ministerul Educaţiei are însă alte priorităţi, se ocupă de proiecte fanteziste cum ar fi dotarea tuturor cursanţilor cu tablete (costă doar 600 milioane euro, se amortizează suma în 150 de ani), asta în condiţiile în care jumătate din şcoli nu au nici măcar acces la internet.

Se mai adaugă şi alte elemente mioritice în acest peisaj: profesorii prost plătiţi, cei vechi cu mentalităţi comuniste, cei noi foarte slab pregătiţi; îndoctrinarea religioasă practicată în şcoli, care intră în conflict cu alte materii; schimbările de legislaţie de la an la an, care au zăpăcit pe toată lumea, astfel că elevul nu îşi poate face un plan de studiu pe termen lung; reglementările stupide care au determinat apariţia unor universităţi private ce fabrică diplome pe bandă rulantă fără a pregăti în niciun fel studenţii.

Experienţa mea

Am făcut un an şi un trimestru de şcoală în sistemul comunist, iar restul până la finalizarea liceului în haosul post-revoluţionar. S-au schimbat manuale, profesori, metode de predare şi notare, cerinţe şi recompense, reguli şi structuri. Nu s-au prea schimbat oamenii şi mentalităţile.

M-am plictisit îngrozitor la şcoală. În primii ani am luat cu uşurinţă premiul I. În ultimii ani am avut note mediocre, pentru că abia mai dădeam pe la şcoală. Nu pentru că aş fi ajuns „băiat de cartier”, ci pentru că simţeam cum mi se sinucid neuronii stând în bancă şi privind în gol, ascultând informaţii care nu mă interesează, transmise de un omuleţ frustrat. Am fost pe la olimpiade, am creat numeroase softuri (eram pasionat de asta), am citit mult (nu însă din ceea ce se cerea pe la şcoală).

Senzaţia mea a fost că şcoala te îndobitoceşte, vrea să te transforme într-un zombie care e în stare să repete ca papagalul nişte date din manuale, dar care nu poate gândi singur, nu e în stare să caute informaţii şi i s-a stors orice urma de creativitate şi dorinţă de inovare. E suficient să ascultaţi melodia „Another brick in the wall” a celor de la Pink Floyd: este emblematică pentru sistemul de învăţământ românesc.

Facultatea este ceva mai ok, însă chiar şi aici, unde se presupune că ar trebui să te concentrezi pe un anumit domeniu, eşti forţat să îngurgitezi enorm de multe aberaţii de care nu ai nevoie, dar în schimb nu capeţi cunoştinţele necesare pentru a-ţi găsi mai apoi un job, deoarece programa este total ruptă de piaţa muncii. Din fericire, când am ajuns eu la facultate a apărut internetul, care a schimbat total datele problemei: aveam acum acces la o imensă bibliotecă care conţinea toate resursele umanităţii.

Există o soluţie?

Întotdeauna există o soluţie. Însă soluţiile propuse de diverşi politicieni şi „experţi” invitaţi pe la televiziuni sunt aberante. Nu poţi rezolva o problemă actuală cu idei vechi de două secole. Cei care cred asta n-au înţeles nimic din ce se întâmplă, au rămas ancoraţi în trecut. Oamenii aceştia n-au auzit de Wikipedia, Khan Academy, Open University,  SkillShare sau Coursera; vor în schimb reguli mai stricte, uniforme obligatorii, intonarea imnului, pedepse fizice, controale corporale, pază armată, îndoctrinare religioasă şi naţionalistă ş.a.m.d.

Toate acestea nu fac decât să-i îndepărteze şi mai mult pe copii şi tineri de şcoală. Dacă în trecut elevii cei mai buni erau „mainstream”, acum au devenit „outsideri”, pentru că să gândeşti e un lucru intolerabil în sistemul educaţional românesc.

Este nevoie urgentă de o schimbare de paradigmă. Actualul model centralizat nu funcţionează şi va traumatiza tot mai mult viitoarele generaţii de absolvenţi. Nu ne putem aştepta de la stat să vină cu soluţii, nu vom auzi de la fosilele din ministere decât amintiri din copilăria lor şi propuneri care să le reflecte nostalgiile.

O primă soluţie este dereglementarea şcolilor private. Nu ai cum să oferi învăţământ de calitate dacă eşti forţat să ai exact acelaşi sistem ca o şcoală de stat. În momentul de faţă nu există concurenţă reală între şcoli primare şi gimnaizale, licee şi universităţi particulare, deoarece nu pot fi o alternativă la cele de stat. Şi-au găsit în schimb altă nişă: sunt doar nişte fabrici de diplome, unde achitarea taxei garantează absolvirea, fără a-i mai stresa pe cursanţi cu învăţatul.

O a doua idee este introducerea sistemului de vouchere în mediul preuniversitar de stat. Adică fiecare părinte primeşte un voucher care acoperă integral cheltuielile cu educaţia copilului său, având posibilitatea să îl înscrie în orice şcoală doreşte. Profesorii să fie plătiţi în funcţie de numărul de elevi înscrişi la şcoala respectivă. În felul acesta se va crea o concurenţă reală între şcoli, care va duce la reducerea risipei şi creşterea calităţii actului educaţional.

A treia propunere: extinderea sistemului de vouchere, astfel încât părinţii să-şi poată înscrie copiii la şcolile private, având subvenţionate de stat parţial sau chiar integral costurile. Se ştie că suma cheltuită pe cap de elev în învăţământul de stat este foarte mare şi ar acoperi cu uşurinţă preţul cerut de o şcoală privată, care va oferi însă condiţii mult mai bune. Următorul pas logic este privatizarea şcolilor de stat.

A patra sugestie: homeschooling. Adică parinţii care nu doresc să-şi înscrie copiii la şcoală să nu fie obligaţi să o facă. Ei vor trebui doar să participe la teste naţionale periodice, care le vor evalua nivelul de pregătire. În câteva ţări occidentale funcţionează cu succes acest sistem, iar elevii înrolaţi au rezultate mai bune decât cei din învăţământul de stat.

În cazul universităţilor ar fi normal ca autonomia lor să meargă până la capăt, adică să dispară orice subvenţie din partea statului. Cele mai multe dintre ele încasează oricum mai mult din taxe decât de la buget. În timp ele trebuie privatizate. Vor exista burse pentru cei cu posibilităţi mai reduse, asta se întâmplă peste tot în lume.

Trebuie însă să înţelegem că facultatea nu este obligatorie, nu e normal ca toată lumea să facă o facultate doar de dragul diplomei, fără însă să-şi găsescă o slujbă în domeniul respectiv. Da, este normal să plăteşti taxe, educaţia de calitate are un preţ, iar dacă asta te obligă să lucrezi pentru a le putea achita nu e neapărat ceva rău, poate acest lucru te va face mai responsabil.

Se mai pot spune foarte multe despre conţinutul materialului educaţional, felul în care tehnologia schimbă complet metodele de învăţare, dacă ar trebui sau nu să avem anumite teste obligatorii pentru toată lumea şi ce să conţină ele, care materii trebuie eliminate şi care nu – şi dacă trebuie scos statul cu totul din ecuaţia aceasta şi lăsată piaţa să decidă sau ar fi nevoie de nişte norme minimale etc.

Cred însă că lucrurile acestea se vor ajusta de la sine pe parcurs, odată ce se iau deciziile fundamentale privind „eliberarea” sistemului educaţional. Obsesia pentru diplome trebuie să înceteze, nu sunt în fond decât nişte bucăţi de hârtie care îţi pot aduce eventual un job mizerabil în vreo instituţie de stat. Există foarte mulţi oameni de succes care nu au diplome şi există foarte mulţi oameni educaţi care nu au şcoală. Educaţia este un produs, dacă acceptăm acest lucru îl vom primi la calitate mult mai bună decât dacă îi acordăm un statut special şi lăsăm nişte birocraţi să facă experimente cu copiii şi tinerii noştri.

Sursa solib