DOSARE ISTORICE : FOAMETEA SOVIETICĂ din 1947, studiata de Cambridge Journal of Economics. Video

DOSARE ISTORICE : FOAMETEA SOVIETICĂ din 1947, studiata de Cambridge Journal of Economics. Video

 

 

 

 

 

 

1 Votes

  

 

In ultimii 20 de ani a fost acordată o deosebita atentie aspectelor economice ale foametei. 

Renumitul economist indian, Amartya Kumar Sen, a abordat această problemă dintr-o nouă perspectivă, numită „entitlement approach”, ceea ce a trezit un interes major și a constituit o considerabilă inovație intelectuală. Economistul consideră că foametea este cauzată de eșecul de a transforma resursele (pământ, echipament, viețuitoare, cunoștințe) în bunuri și servicii. […]

Această manieră de a ancora problema foametei a fost preluată dintr-un studiu de caz realizat de Sen privind foametea bengaleză din 1943. Un aspect important al muncii lui Sen era să explice că reducerea hranei disponibile nu este singura cauză a foametei și foametea se poate petrece chiar și atunci când sunt suficiente alimente.

 

Publicarea unor documente secrete de arhivă,au scos la iveală o foamete necunoscută anterior, foametea sovietică din 1947.

Până nu demult, foametea sovietică din 1947 a fost pe larg dezmințită atât în literatura de specialitate, cât și în istoria demografică a Uniunii Sovietice. Foametea sovietică din 1947 a fost un eveniment tragic și important, iar acest studiu de caz își propune să găsească un răspuns la întrebarea: a fost sau nu această foamete cauzată de insuficiența hranei.

Date istorice

Foametea sovietică din 1947 a avut loc după un devastator război în care URSS a pierdut 24-27 milioane de oameni. Aceasta a avut loc într-o țară în care se întâmplaseră deja trei fenomene similare în secolul XX (1917-1922, 1931-1934 și 1941-1945), guvernată de un tiran ce-și considera populația o masă de dușmani învinși, obligați să plătească tribut conducătorului. Foametea a fost precedată de o secetă ce a redus în mod incomparabil cantitatea de grâne recoltată (Tabelul 1).

 

În 1946 s-a înregistrat o scădere semnificativă a producției de grâne, cauzată de secetă, scădere ce se producea de la un nivel deja coborât. Povara a căzut pe spatele fermierilor, întrucât o mai mică parte a producției a rămas la dispoziția fermelor și a populației rurale.

 

 

 

 

 

 
 

 

 

Pentru a vedea ce s-a întâmplat cu grânele în mâinile statului, este necesar să analizăm balanța grânelor pentru anii 1945-1948, reflectată în tabelul 2. Se poate observa că în 1946 exportul de grâne constituia un milion de tone, în timp ce cantitatea de 0.4 tone a fost vărsată în rezerva de stat și 2.4 mln. tone au fost destinate fermelor colective și de stat în calitate de împrumut (adică, grânele se utilizează drept sămânță și este returnat statului după recoltare).

 

În 1947, exportul de grâne a căzut la 0.3 mln. tone, iar cantitățile destinate rezervelor de stat și împrumuturilor au crescut până la 3.1 milioane de tone. Această sporire a împrumuturilor sub formă de sămânță denotă dependența statului de o producție agricolă continuă. Declinul brusc al exporturilor din 1947 a fost un răspuns al guvernului la foamete.

În vederea înțelegerii dacă foametea sovietică din 1947 a fost una cauzată de lipsa hranei sau nu, este important să urmărim datele privind stocurile din acea perioadă. Acest fapt se datorează URSS, care a avut o economie de stat, pentru care stocurile de grâne erau de o mare importanță și unde agențiile de stat păstrau minuțios înregistrările tuturor tranzacțiilor. Datele disponibile sunt redate în tabelele 3 și 4.

 

În primul rând, în anii 1947-1953, guvernul sovietic a reușit să obțină ceea ce părea de neatins în 1929-1933 – o majoră creștere a rezervelor de grâne. Acest spor a început cu recolta anului 1947. Care a fost scopul? Potrivit decretului secret (soverșenno secretno), din 11 iulie 1947 al Consiliului miniștrilor din Ucraina și al Comitetului Central al Partidului Comunist al Ucrainei privind planul de aprovizionare cu grâne din recolta anului 1947, obiectivele au fost împărțite.

 

Acestea își propuneau să continue producerea agricolă, în pofida secetei din anul precedent (prin garantarea unei cantități adecvate de sămânță și hrană pentru cei angajați în semănatul de primăvară și recolta ulterioară), să colecteze grâne de la fermieri cu justificarea că statul are nevoie să facă rezerve pentru a-i ajuta mai târziu, să permită sfârșirea raționalizării și pentru a garanta securitatea națională. Nu există niciun dubiu că, odată cu deteriorarea situației internaționale după 1947, ultimul motiv a devenit deosebit de important.

Necesitatea unor stocuri de grâne substanțiale a apărut pentru prima dată în 1936-1937, când o recoltă proastă nu a dus la foamete, dar s-au înregistrat câțiva morți.

O cauză pentru asta a constituit o singură recoltă scăzută (foametea dezastruoasă a anului 1933, precedată de două recolte succesive proaste, în 1931 și 1932, iar foametea anului 1947 a fost precedată nu doar de recolta rea atât din 1946, cât și 1945). Un alt lucru ce merită să fie luat în considerare sunt stocurile substanțiale de grâne deținute de stat la 1 iulie 1936, folosite în 1936-1937, pentru a susține consumul.

În anii agricoli 1946-1947, rezervele statale de grâne s-au diminuat (cu 1.3 mln. tone), la fel cum au făcut stocurile de secară, furaj și grâne minore (cu 2.4 mln. tone), așa cum se poate aștepta în condiții extreme de lipsă a hranei. Cu toate acestea, se înregistrau cu 1.3 mln. tone mai mult decât la sfârșitul anului agricol 1932-1933 (ultimul an pașnic de foamete). Această cantitate, de 1.3 mln. tone, era de ajuns să hrănească 4 mln. de oameni pe parcursul unui an.

 

Și această cantitate determinată conform stocurilor la 1 iulie 1947 nu este sigură, dar o estimare rezonabilă permite să crească această cantitate până la 2.8 mln. tone. Asta înseamnă că surplusul putea fi folosit pentru a aproviziona populația cu o porție bună de pâine și puteau alimenta oamenii în caz de urgență.

 

 

Câte victime au fost?

Numărul morților este aproximat la „nu mai puțin de două milioane”. Acest număr se explică printr-un milion de morți, cauzat de foamete, și un număr copleșitor de decese cauzate de boli ce însoțesc foametea.

 

Cercetătorul Popov a ajuns la concluzia că Rusia a numărat peste un milion de morți cauzat de foamete în anii 1946-1948, pe când rata de natalitate a scăzut cu aproape două milioane în comparație cu situația de dinainte de foamete, când soldații demobilizați se întorceau la familiile lor.

 

Astfel, pierderea demografică totală a Rusiei a adunat aproape trei milioane. Veselova a estimat pierderile Ucrainei plasate între un milion și un milion și jumătate de morți, iar cercetătorii Țăran și Șișcanu au aproximat numărul morților moldoveni la 150-200 mii.

 

Foametea a început în a doua jumătate a anului 1946, după proasta recoltă din același an și colectivizările de către stat. Ce lună poate fi considerată începutul foametei? Corespondența oficială publicată recent arată că ministerele Securității de Stat ale Moldovei și Ucrainei au raportat deja morți în octombrie 1946.

 

Dacă vom compara datele despre populația Uniunii Sovietice din anul 1945 cu cele din 1946, vom descoperi că cele din perioada ianuarie – iunie 1946 sunt mai ridicate decât ale anului precedent, respectiv este rațional să considerăm luna iulie drept începutul foametei.

Și totuși care a fost numărul înregistrat de morți în a doua jumătate a anului 1946? Aici ne ciocnim cu o estimare crudă, care ignoră, de exemplu, faptul că declinul mortalității este și din cauza deceselor acelor oameni răniți în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Cu toate acestea, în a doua jumătate a anului 1946 se înregistrează cu 99 mii de morți mai mult decât în aceeași perioadă în 1945. Iar în 1947, numărul morților a crescut cu 790 mii de decese în comparație cu anul precedent.

Se știe că foametea a continuat în 1948, acest fapt este consemnat în mărturiile supraviețuitorilor și în rapoartele oficiale contemporane. În 1948 numărul deceselor înregistrate și cauzate de foamete ajunge la 181 mii.
Așadar, se poate remarca rata mortalității în anii 1946-1948 din cauza foametei ce însumează 1.2 mln. morți. Dintre aceștia, majoritatea – aproximativ 76% – au avut loc în anul 1947. Punctul culminant al foametei a fost atins în intervalul februarie-august 1947. Date relevante în acest sens pot fi urmărite în tabelele 5 și 6.

 

 

 

 

În 1947, decesele înregistrate în URSS au fost cu 790 mii mai numeroase decât în 1946. Dacă estimăm rata mortalității pentru cele trei republici începând cu cea de-a doua jumătate a anului 1946, anul 1947 și 1948, obținem 606 mii de morți în Rusia sau circa 0.6% din totalul populației, 350 mii în Ucraina (sau circa 1% din populație) și 123 mii ce poate fi estimat ca 5% din populație. […]

Oficialitățile refuzau să înregistreze morți ce în mod normal le-ar fi înregistrat, asta deoarece oamenii plecau de acasă în căutare de hrană și mureau în alte părți. De cele mai multe ori, cum se stipula într-un raport al Ministerului Securității de Stat, corpurile lor neînsuflețite erau găsite pe marginile drumurilor sau pe câmpuri.

Este improbabil că toate aceste cadavre au fost identificate și introduse în statisticile oficiale asupra populației. Mai mult decât atât, multe dintre acestea au intrat în putrefacție și nu au fost găsite pentru o perioadă lungă de timp.

Aceste argumente susțin ideea că statisticile oficiale minimalizează creșterea mortalității, în special rurale, cauzate de foamete.

O modalitate pentru a determina care ar fi rata morților neînregistrate este să considerăm diferența dintre înregistrările în zonele rurale și urbane.

 

Conform tabelului 6, mortalitatea urbană înregistrată în URSS, în 1947 a crescut până la 49.5%, pe când mortalitatea rurală a crescut cu doar 37.9%. Acest fapt este dubios, întrucât conform rapoartelor oficiale și mărturiilor celor ce-au supraviețuit, foametea a afectat în mare parte localitățile rurale. […]

Un fenomen răspândit în timpul foametei este o proporție mare a copiilor în rândurile victimelor. 30% dintre decesele înregistrate în 1946-1947 au fost copii cu vârsta până la un an.

 

O altă importantă categorie de victime o constituie familiile numeroase, unde tatăl a fost omorât în timpul războiului și nu mai poate furniza hrană pentru copii. Foamea a împins oamenii la acte de canibalism. Există rapoarte conform cărora cadavrele proaspete ale oamenilor ce au murit în mod natural erau folosite pentru hrană sau acte de omor pentru carne de om.

Largi aprovizionări cu hrană ca modalitate de a reduce foametea.

Sen a considerat că printre metodele luptei cu foametea cea mai importantă e aprovizionarea masivă cu hrană, indiferent de cauza ce-a declanșat foametea. Această politică de acumulare a stocurilor de alimente și grâne a fost cu succes implementată și a salvat multe vieți în condițiile când foametea amenința viețile oamenilor. Printre exemple se numără Anglia secolului XVII și URSS din anii 1936-1937.

 

Cu toate acestea, metoda nu este universal aplicabilă. Însuși Sen sprijină mai multe strategii de susținere, printre care crearea locurilor de muncă. El este conștient că un sistem de porționare ce se limitează la populația urbană nu va putea stopa foametea din zonele rurale, ce o poate, din contra, înrăutăți.

 

El a descris cum în Bengal în 1943, populația din Calcutta avea posibilitatea de a obține hrană prin intermediul porționării hranei și magazinelor „controlate”, pe când aproximativ 3 mln. de lucrători agricoli, fermieri, pescari și alți locuitori ai satelor, cei care au fost excluși din sistemul de porționare, au murit din cauza înfometării sau a bolilor.

 

Recomandarea unei masive aprovizionări cu hrană presupune ca autoritățile să privească foametea drept o prioritate. Prioritățile sovietice în anii 1946-1948 erau totuși diferite.

Prioritatea de top a politicii sovietice referitoare la alimentație era să faciliteze sistemul de porționare ca acesta să funcționeze eficient și să salveze vieți.

 

Cea de-a doua prioritate consista în a acumula stocuri de grâne după măsura posibilităților.

Politica sovietică practicată în 1946-1947 corespundea cu cele întrebuințate anterior. De exemplu, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, puterea URSS obișnuia să hrănească forțele armate și să livreze hrană populației urbane, în special pentru Moscova.

 

Porționarea hranei nu era extinsă asupra populației rurale, nevoite să reziste fără ajutor. În mod asemănător, o reacție a autorităților sovietice în fața dificultăților alimentare a fost de a interzice comercializarea cu făină și pâine în localitățile rurale în anii 1939-1940.

Puterea sovietică avea mari probleme de susținere alimentară a localităților urbane, cu atât mai puțin cele rurale. De exemplu, în anii 1928-1933 și anii războiului civil, țăranii au fost în totalitate excluși din programul porționării hranei. Ei au fost lăsați să se descurce de sine stătător.

 

 

Totuși, în condițiile existente în URSS în anii 1946-1947, masiva cantitate de hrană aflată în mâinile statului este considerată de istoricii de astăzi una dintre cauzele foametei. În acele condiții, aprovizionarea cu hrană nu ajuta la stoparea foametei. De ce? Deoarece stocurile aflate în posesia statului reprezentau o cerință obligatorie pentru toți țăranii, siliți să-și predea proviziile.

 

În cel de-al doilea rând, statul folosea aceste cantități de hrană pentru a le exporta, în pofida foametei din interiorul Uniunii. Iar cei mai săraci, care aveau o mare nevoie de a obține hrană, erau excluși din sistemul de porționare.

Din alt punct de vedere, o mare cantitate de hrană, provenită în mare parte din zonele rurale, era transportată spre cele urbane și o parte a acesteia se pierdea pe parcursul deplasării sau depozitării.

Trebuie menționat, totuși, că autoritățile sovietice au slăbit ușor foametea din 1946-1947.

 

Au redus colectivizarea grânelor în 1946 pentru câteva regiuni teribil de afectate, cum a fost Moldova. Au împrumutat semințe câtorva regiuni ce trebuiau să fie întoarse cu dobândă după recolta anului viitor.

Autoritățile au asigurat distribuirea unor supe de pui în spitale, grădinițe și fermelor colective ca acestea să poată asigura recolta anului 1947. O parte a acestui ajutor a fost ineficient, întrucât a fost întors odată cu procesul de colectivizare forțată sau deturnat înainte de a ajunge la beneficiari.

 

Ajutor a venit și din partea organizațiilor străine. Organizația Națiunilor Unite pentru Reabilitare Administrativă (UNRRA) a livrat ajutor substanțial Ucrainei și Republicii Belarus – 250 milioane de dolari, o parte din această sumă fiind alimente și ajutor pentru reconstrucția de după război. Organizația Crucea Roșie și Organizația de caritate „Russian Relief” a transmis ajutoare Uniunii Sovietice în valoare de 31 de milioane de dolari. Fără acest ajutor, rata mortalității ar fi fost și mai înaltă.

 

Cu toate acestea, eforturile au fost inadecvate și nu au reușit să prevină mortalitatea substanțială.

Clasificarea foametei

Astăzi, istorici din Rusia, Ucraina și Moldova, ca Popov, Veselova, Țăran și Șișcanu învinuiesc autoritățile sovietice și politica de alimentare din acea perioadă pentru foametea din 1947.

 

Dacă taxele erau mai joase, colectivizarea mai puțin agresivă, dacă nu se exporta în asemenea cantități, dacă importurile erau mai substanțiale, dacă puterea folosea stocurile de grâne pentru a potoli foametea, dacă autoritățile nu acumulau grâne în perioada de maximă foamete, când oamenii mureau de înfometare, atunci probabil nu erau atâția morți. Totuși, este la fel de adevărat, că punctul culminant al foametei a fost în 1947 după o recoltă proastă din 1946.

 

Dacă e să admitem că vremea reprezintă un factor invariabil, iar politicile sovietice de alimentație – în stare de a fi schimbate, foametea a fost cauzată de politicile greșite.

 

Dacă se consideră politicile ca pe niște elemente invariabile, iar condițiile meteorologice ca pe un fapt dat, atunci foametea a fost cauzată de vremea proastă a acelui an. În viziunea autorului de față, în anii 1945-1953, politicile erau stabilite și factorul care determina dacă va fi sau nu foamete în acel an… era vremea.

 

Acesta este adevărul conducerii țariste.

 

 

 

Dacă cineva vrea să știe de ce a fost foamete în anii 1947, atunci răspunsul este seceta anului 1946 care a dus la recoltă proastă și, respectiv, deficit acut de hrană pe parcursul anului agricol 1946-1947. Pe de altă parte, dacă cineva vrea să știe de ce Uniunea Sovietică era vulnerabilă în fața foametei în anii 1945-1953, atunci răspunsul este diferit și rezultă din combinația a șase factori.

 

Primul – din motive geografice și meteorologice, unele dintre cele mai importante arii agricole erau predispuse unor secete severe.

Aceasta este o problemă binecunoscută a agriculturii rusești, ce datează înainte de formarea Uniunii Sovietice și este relevantă și după prăbușirea acesteia (cum ar fi seceta din 1998).

 

Un alt motiv ar fi taxele ridicate și colectivizarea forțată, ceea ce lipsea populația de posibilitatea de a-și furniza hrană. Standardele de trai ale populației erau joase, iar rezervele insuficiente pentru a le asigura supraviețuirea unui an cu o recoltă proastă.

 

Un alt factor decisiv au constituit restricțiile impuse de puterea sovietică ce interziceau proprietatea privată. La fel de important este nivelul producției agricole, care a fost deosebit de scăzut.

 

În perioada anilor 1953-1991, secetele recurente nu cauzau foamete, deoarece liderii post-staliniști au abandonat colectivizarea forțată, au urmat o politică bazată pe o relativă egalitate, au importat grâne în cantități mari și au stabilit drept prioritate menținerea și îmbunătățirea standardelor de viață.

Astăzi, merită să menționăm că după foametea din 1947 a urmat o cădere drastică a producției.

 

Din acest punct de vedere, ea diferă colosal de acele fenomene de foamete ce s-au întâmplat fără o scădere bruscă a disponibilității hranei. Foametea din 1947 poate fi clasată într-o categorie alternativă asociată cu un declin acut al producției domestice de alimente.

Totuși, pentru precizie, e bine să facem diferența dintre cele două tipuri de perioade de foamete.

 

Primul tip de foamete se întâmplă atunci când nu există o realizabilă împărțire a hranei disponibile ce ar putea preveni foametea. Cel de-al doilea tip de foamete este atunci când în pofida declinului disponibilității de hrană există politici care ar fi putut preveni catastrofa.

 

Foametea din 1947 se clasează în cea de-a doua categorie.

Totuși, acest mod de abordare a problemei ne ajută să înțelegem foamea din 1947 în câteva feluri. În primul rând, cei care au murit nu au avut „dreptul la hrană”, cum ar fi zonele rurale. Cei care au avut acces la alimente – în mare parte aglomerațiile urbane, angajatorii ce beneficiau de porțiile oferite de stat – au supraviețuit.

 

Decesele din cauza foametei nu au fost o consecință a unui dezastru natural, ci au fost mediate de către sistemul sovietic de guvernare. Dacă politicile puterii erau să fie diferite, foametea putea fi evitată în ciuda secetei acelui an.

Sursa cersipamintromanesc