Prăpastia fiscală românească

După ani de minciuni în cascadă, este greu pentru România să înţeleagă în ce hal se află. Chiar dacă o parte dintre minciuni s-au spulberat, butaforia economică pe care au susţinut-o încă mai stă ţeapănă, cam ca mortul care aşteaptă pensia în geam. Rând pe rând, şansele de ieşire din criză au dispărut iar avantajele s-au transformat în probleme. România e acum într-o situaţie asemănătoare cu cea de la începutul lui 2010, dar mult mai rea. Cifrele prevestesc dezastrul, dar nimeni dintre cei responsabili de banii publici nu îndrăzneşte să spună asta şi speră ca lucrurile să se rezolve de la sine.

Balanţa de plăţi a României pentru următorii doi ani prevesteşte un faliment aproape sigur. Dacă nu se întâmplă o miunune, rămân în suspans doar momentul şi modul prăbuşirii. Creşterea galopantă dintre 2001 şi 2008, când economia practic s-a triplat, a dus la un nivel care nu mai poate fi susţinut. Pentru că, unul câte unul, pilonii acestei creşteri s-au spulberat.

Împrumutul de la FMI nu a fost luat pentru a ajuta într-un fel statul ci doar pentru a proteja băncile de un colaps previzibil. În mare parte, banii stau nefolosiţi la BNR, unde înlocuiesc rezervele minime date înapoi băncilor şi teoretic pot fi restituiţi fără efort. Diferenţa este că acum dobânzile şi riscurile cad pe umerii contribuabililor. În cazul unui şoc, banii se evaporă iar datoria rămâne.

În momentul în care a fost luat împrumutul, România se baza pe o stagnare economică în 2009 şi pe întoarcerea la creştere în anul următor. Prognoza CNP în vigoare în momentul împrumutului încă prevedea un PIB de 216 miliarde de euro! pentru 2013, deci cu vreo 50% mai mare decât va fi în realitate.

Pe acest scenariu, România a luat cu împrumut 20 de miliarde de euro şi a promis că “după criză” îi dă înapoi, cam ca un salariat care se înhamă la mai mult decât poate duce pentru că speră la măriri nesfârşite de salarii. Cum criza nici măcar nu a început, acum va trebui să caute încă 20 de miliarde pentru a refinanţa creditul vechi şi ceva mărunţiş pentru cheltuielile curente.

Mai exact, criza încă nu a început pentru stat. Încasările au crescut în fiecare an cu excepţia lui 2009, iar cheltuielile au crescut fără excepţie. Chiar şi în anul 2010, când salariile bugetarilor scădeau, cheltuielile bugetare totale continuau să crească. Ponderea statului în economie a crescut, cu preţul falimentării companiilor, desfiinţării locurilor de muncă şi restrângerii consumului. Şi cu preţul triplării datoriei publice, de la 13% în 2008.

Datoria publică de aproape 40% din PIB nu este deloc mică, decât în falsa comparaţie cu alte datorii raportate la alte PIB-uri. Împovărătoare este nu datoria în sine, ci dobânda care trebuie plătită anual în contul ei. La o dobândă medie de 5%, România plăteşte anual 2% din PIB în contul dobânzilor, la fel de mult ca SUA sau Belgia care plătesc tot 2% pentru datorii de 100% din PIB. Numai că pentru ei încetarea de plăţi este mai departe decât pentru noi. Mai contează şi alte lucruri.

În primul rând, contează cât de des trebuie refinanţată datoria. România are scadenţe scurte, pe măsura minţilor care conduc politicile publice (asta-i un fel de regulă nescrisă a prudenţialităţii bancare, care oricum nu se prea respectă din lipsa instrumentelor fine de măsurare). Asta înseamnă că trezoreria trebuie să capete reconfirmări din partea creditorilor şi pentru o bună parte din datoria veche, în procesul numit plastic “rostogolire”. Creditorii pot accepta aceeaşi dobândă, pot pretinde alta sau pot să-şi aştepte banii înapoi. România n-ar avea o problemă să finanţeze deficitul mic de anul viitor – 3 miliarde de euro – însă devine mult mai complicat să şi refinanţeze o sumă de câteva ori mai mare.

În al doilea rând, contează şi cât din datoria privată este susceptibilă de a deveni publică. În cazul României, suma este destul de mare. Aşa cum am arătat mai sus, cele 20 de miliarde de euro luate de la FMI, CE şi BM au avut în realitate scopul de-a proteja băncile. Chiar şi destinaţia lor oficială este “protejarea balanţei de plăţi”, adică a efectelor produse de datoriile cumulate, publice şi private.

Adunate, cele două sume ajung undeva la mai mult de 20 de miliarde de euro în fiecare dintre următorii doi ani, în total aproape 50 de miliarde. Nu toţi sunt bani care trebuie restituiţi efectiv, dar pentru care România trebuie să găsească pe cineva destul de prost încât să-i prelungească încrederea. Şansele sunt mai degrabă împotrivă. Pentru că şi creditorii au acces la aceleaşi date proaste, din care iese un scoring cu multe minusuri şi nici un plus.

1. Creşterea economică nu s-a întors şi nici nu are şanse să se întoarcă. Scăderea e oricând posibilă. “Lărgirea bazei de impozitare” s-a dovedit un fiasco, la fel şi “reforma statului”. În schimb, privilegiile şi risipa sunt de aşteptat oricînd.

2. Un nou acord cu FMI este incert, dar inutilitatea lui este aproape sigură. Împrumutul n-ar face decât să lungească agonia, însă la final România ar dubla încă o dată gravitatea situaţiei în care se află.

3. Investiţiile străine au scăzut de la 9 miliarde de euro la sub un miliard. Dezinvestiţiile, adică afacerile care pleacă din ţară, valorează mai mult. Odată relocările de fabrici, scad şi exporturile, adică cealaltă mare sursă de bani.

4. Banii trimişi de românii din străinătate au scăzut de la 5 miliarde de euro la jumătate şi nu există perspective ca ele să crească. Dimpotrivă, dacă până acum muncitorii plecaţi trimiteau bani pentru familii şi pentru ca să îşi construiască case, acum îşi iau familiile cu totul şi chiar vând proprietăţile locale, indiferent de preţ. În urmă cu aproape 15 ani, aceşti oameni chiar au făcut o minune pentru balanţa de plăţi. Când toată lumea aştepta ca iminentă încetarea de plăţi externe a României, “liretele” italiene aduse în ţară cu sacoşa au adus finanţele publice pe linia de plutire. O şansă la înălţimea căreia România n-a reuşit să se ridice.

5. Băncile nu mai creditează aproape deloc – valoarea creditelor noi este mai mică decât valoarea ratelor lunare încasate. Teoretic, banii ar putea ajunge la stat ceea ce în bună parte s-a şi întâmplat până acum. Însă creşte presiunea băncilor mamă de a-şi vedea capitalul înapoi, pentru că deja şi-au pierdut răbdarea. Deja, pe partea de creditare privată, românii s-au transformat din cei mai buni în cei mai răi platnici ai Europei, cu aproape 20% credite neperformante.

6. Banii care ar fi trebuit să intre de la UE, şi despre care se presupunea că vor compensa măcar parţial celelalte scăderi, n-au mai venit. Rata de absorbţie este de numai 10%, urmează reduceri cu 25% ale sumelor alocate iar România plăteşte către UE mai mulţi bani decât încasează.

7. România are scadenţă anul acesta şi pentru 16 miliarde de euro în contul retrocedărilor batjocorite de politicieni şi funcţionari hoţi. Practic, această sumă nu mai măreşte povara pentru că bilanţul este deja pe fundul prăpastiei şi probabil că banii nu vor fi plătiţi. Însă pentru cei care ar putea să dea bani statului, e un motiv în plus să nu o facă.

Dintr-o astfel de situaţie, nu există prea multe căi de ieşire.

O cale este inflaţia şi deprecierea monedei, scenariu care a fost evitat până acum tocmai pentru salvarea băncilor. Însă şi dacă ar încerca să scape prin metoda asta, statul va avea o mare surpriză. Este atât de uşor acum ca banii să fie schimbaţi în orice monedă, în orice bancă, în câteva secunde, încât prea puţini vor putea fi taxaţi în acest fel.

O altă cale este austeritatea severă, care să aducă echilibrul bugetar în parametri. Teoretic, în România se poate tăia mult de la falsele investiţii şi de la aşa-zisele cheltuieli curente. În realitate, ar dispărea rostul existenţei pentru armatele de căpuşe care au ocupat politica şi administraţia. Armate care în 2010 au preferat să sacrifice salariaţii şi pensionarii decât să-şi vadă privilegiile atinse.

Dacă nimeni nu reuşeşte să ia o decizie la timp, a treia cale este încetarea de plăţi. Fie internă, necontrolată dar temporizată, caz în care salariile şi pensiile încep să întârzie întâi o zi, apoi două, apoi o săptămână, apoi o lună, apoi un an. Desigur, cu preţul unor violenţe de stradă cum nu s-au mai văzut. Fie externă, controlată dar subită, în care trezoreria anunţă peste noapte că nu-şi mai poate plăti datoriile (inclusiv pe cele făcute prin băncile locale). Aici ar putea exista o supapă dacă procesul ar fi temporizat suficient de bine încât să pice oarece bănci vulnerabile dar nu foarte multe şi să mute paguba cât mai mult din interiorul în afara României. Însă varianta bate exact scopul pentru care există acordul cu FMI, deci este puţin probabil să se întâmple.

În fine, există şi o a patra variantă, mai puţin tratată în economie dar mai probabilă decât toate celelalte: în vest se numeşte taxarea bogaţilor şi mai apare ca soluţie în politicile unor demagogi ca Obama sau Hollande. În România se cheamă mai simplu – japca! Când statul e sugrumat de propria prostie, e în stare să facă orice pentru a se salva pe moment, chiar dacă îşi taie craca de sub picioare: naţionalizare de valută? impozit forfetar? taxă pe scaun? arierate? razii fiscale? fumărit? impuneri? confiscări?

Sursa Riscograma