Translate

marți, 16 aprilie 2013

Sera pe energie solară



Sera pe energie solară (Partea III) 
Fig. 5. Sera solară cu acumulator de căldură din pietriş:
1 - izolaţie translucidă; 2 – perete de sprijin; 3 – peretele de nord, 4 – izolaţie termică; 5 – acumulator din pietriş; 6 - lăzi de răsaduri; 7 - sol protejat; 8 - fundaţia termoizolată.

Suprafaţa interioară a zidului de nord are un strat reflectorizant, de exemplu, este vopsită cu vopsea albă mată. Aceasta oferă o iluminare mai bună şi reduce pierderea căldurii din seră. Cu o bună izolare a peretelui de nord, consumul de căldură cu efect de seră se reduce de 2 ori. În scopul de a evita schimbul de aer necontrolat trebuie să fie atent căptuşite uşile, ferestrele, găurile de ventilaţie. Cu toate acestea, schimbul de aer nu ar trebui să fie mai mic decît cu 0,5- 1 oră pe zi, deoarece atît pentru viaţa oamenilor cît şi creşterea plantelor, aerul proaspăt este necesar. 

Pentru izolarea termică a suprafeţelor opace a structurilor de îngrădire sunt folosite diferite materiale:
  • vata minerală;
  • spuma de polistiren extrudat;
  • paia presată;
  • rumeguş.

Ca material de izolaţie translucidă se utilizează:
  • sticla;
  • film polimer;
  • foi de plastic transparent.

Pentru a preveni aburirea (condensare) ar trebui să reduceţi rata pierderilor de căldură prin izolaţia translucidă, folosind o izolaţie translucidă cu două straturi.
Reducerea umidităţii şi temperaturii se obţine prin ventilarea serei solare, care de asemenea, oferă şi schimbul de gaze. În cazul ventilaţiei naturale, circulaţia aerului depinde de mărimea suprafeţei şi localizarea găurilor de aerisire cu supape. Pentru o seră solară instalată aparte, aceste găuri trebuie să se situeze în direcţia vînturilor dominante, astfel că odată cu creşterea vitezei vîntului să crească şi schimbul de aer. Suprafaţa găurilor trebuie să fie de aproximativ 1/6 de zona serii, totodată suprafaţa găurilor de deschidere pentru intrarea aerului trebuie să fie cu o treime mai mică decît suprafaţa găurilor de ieşire a aerului, iar diferenţa instalării lor la înălţime nu trebuie să fie mai mică de 1,8 m.
În timpul verii, în sera solară poate fi o căldură insuportabilă. Pentru a preveni supraîncălzirea, ar trebui să fie o masă suficientă de materiale de stocare termică, ar trebui să fie furnizată o bună circulaţie a aerului şi prevăzută o umbrire a serii, ceea ce reduce semnificativ temperatura aerului, a plantelor şi intensitatea transferului de căldură radiantă.
Volumul acumulatorului de căldura (acvatic, din pietriş, subteran), zona suprafeţelor de sticlă şi grosimea izolaţiei termice, se determină prin calcule, luînd în considerare datele climatice.
În serele solare în formă de tunel, pot fi folosite colectoare de energie solară plate şi acumulatoare de căldură subterane cu conducte din material plastic, amplasate în sol pentru circulaţia aerului cald sau rece. În unele din variante, poate fi un sistem de injecţie al apei calde în seră, care asigură temperatura şi condiţiile de umiditate dorite. În comparaţie cu sera neîncălzită, la utilizarea sistemul de încălzire solară, temperatura aerului, este mai mare cu 3 ... 8 ° C.
Eficienţa serii solare creşte în mod semnificativ atunci cînd se utilizează o pompă de căldură, care acumulează căldura din aer, sol, apele subterane.

joi, 11 aprilie 2013

În lipsa unei reacţii ferme româneşti, un istoric sârb “îi pune la punct” pe extremiştii maghiari


Pe fondul tensiunilor româno-maghiare din Transilvania cauzate de pretenţiile politicienilor de etnie maghiară la autonomie teritorială, modificarea articolului 1 din Constituţia României care prevede că ţara noastră este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, dar şi în lipsa unei reacţii ferme a autorităţilor din România, un profesor sârb de istorie din Voivodina, aflat în vizită în ţara noastră la sfârşitul anului trecut, a trimis unei publicaţii o reacţie pe marginea subiectului pe care autorităţile publice fac tot posibilul să-l ocolească.
Profesorul sârb Miodrag Stanojevic explică, cu argumente istorice şi sociologice, motivul pentru care extremiştilor maghiari nu ar trebui să li se permită revendicări revizioniste în România. Acesta descrie relaţia pe care maghiarii şi vlahii au avut-o de-a lungul secolelor, amintind episoade dureroase din istoria ungurimii, cum ar fi tendinţa de a-şi jefui vecinii şi faptul că personalităţile istorice proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri.
“Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina şi profesor de istorie în Novi Sad. Aflându-mă într-o călătorie către Ucraina, am zăbovit trei zile în urbea dvs., bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten şi a familiei sale. Menţionez că vorbesc fluent limba română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.Ştiind că sunt profesor de istorie şi bun cunoscător al revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul “Afront adus românilor pe bani europeni” apărut în ziarul Dvs. Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen:
- fenomenul Csibi Barna, un degenerat care îşi permite să dea foc în centrul României unei păpuşi reprezentând un erou naţional al românilor (n.r. Avram Iancu), autorităţile române ignorând acest gest.
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: Ce s-ar fi întâmplat dacă:
- un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l pe Kosuth Lajos- un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)- un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpuşă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de la Kosovopolje.Meciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani: la intrarea în România, suporterii unguri aflaţi în tren au afişat “Transilvania aparţine Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat românii = ţigani. Acelaşi scenariu:
- ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roşie. Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele “sârbii = ţigani sau Vojvodina aparţine Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi seară ar fi cinat în Infern.
De ce îşi permit asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru în celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări revizioniste, adică Slovacia, Serbia, Ucraina? Simplu, pentru că ei ştiu (aşa cum au menţionat în “Traseul Legendelor Sătmărene)” că românii sunt “un popor paşnic, binevoitor şi primitiv” şi, completez eu, un popor “imbecil de tolerant”. Totodată ei ştiu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit.
Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare. Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii) cu aceeaşi pretenţie imbecilă: autonomie. Tupeul lor se manifestă şi prin faptul că ei consideră ca fiind similară pretenţia lor de autonomie teritorială în România cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună ştiinţă marea diferenţă: catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.
Gazda mea mi-a spus că, pe lângă “valahi puturoşi” maghiarii vă mai numesc şi “mămăligari”. Îşi permit asta în ţara voastră. Sunt derutat şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, “paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:
- în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei
- în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic). Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.
- Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) unifică triburile ungureşti şi îi creştinează. Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa. Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar – sârb, părinţii lui nu cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, precum şi majoritatea regilor Ungariei. În 1910 un istoric maghiar recunoaşte că doar 10% din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi). De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?
Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.
- Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.
- După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).
- În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.
- În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.
- În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România.
Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri. Cum pot susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel). Deci Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).
- În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce ştiu mai bine: ucid valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei. În perioada 1940 – 1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat şi în Serbia odată cu invadarea alături de germani a Iugoslaviei în 1941.
În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu: un ungur pribeag bate la uşa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles) considerând că ar fi normal ca după ospăţ valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta. Indignat de faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una. Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă strigând din toţi rărunchii: săriţi oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă.
Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră.” Scrisoarea istoricului Miodrag Stanojevic a fost publicată integral deGazeta de nord-vest, ca răspuns la un articol intitulat “Afront adus românilor pe bani europeni”.
Sursa Ghimpele

miercuri, 10 aprilie 2013

Confesiunea unui medic roman catre pacientii sai


dr. Gabriel Diaconu


Mi-e foarte greu sa scriu randurile urmatoare. Am stat sa ma gandesc pe parcursul zilei de azi de ce mi-e greu. E o vina partajata, pana la urma? Sunt eu primul sa ridice piatra? Si daca e o piatra de ridicat asupra cui ar trebui sa o indrept? 

Si ce mi-as dori sa obtin odata aruncata piatra? Sa sparg un cap? Sa omor o femeie adultera? Sa imi revendic dreptul de a fi (si) eu cel care gandeste normal doar pentru ca am starpit deviantul dintre noi? Mi-e greu pentru ca, pentru un moment, am nevoie sa revin la mintea mea din urma cu sapte ani cand am plecat din Romania. 

Vreau sa explic de ce am plecat din Romania.

Am intrat la facultate la UMF Carol Davila in 1998. N-am sa irosesc atentia cititorului cu anecdota din spatele aventurii mele de licean. In primavara respectiva Cristina Daia, diriginta mea draga si una dintre profesoarele mele de suflet a fost diagnosticata cu cancer de san. A refuzat sa faca vreo incercare de-a se trata. A stat langa mine: "tu trebuie sa ajungi doctor, Gabi". Asa mi-a zis. 

A apucat sa ma vada admis la Medicina. A mai trait doua saptamani dupa ce am devenit student si s-a prapadit. Intr-o zi de vineri. Ultima oara cand am vazut-o era la ea in casa, cu oasele frante, chinuita de durere. Avea 38 de ani.

Ar fi ieftin sa zic ca am facut facultatea in memoria ei. Dar m-a urmarit prin ani. M-a urmarit cand doctorul Lascu, la vremea aia sef de lucrari la Catedra de Anatomie, m-a acostat intr-o joi sa ma intrebe daca stiu sa lucrez pe calculator. Obisnuit cu filosofia Cristinei Daia am raspuns, clar, da. Nu mi-a fost niciodata rusine de munca. Si am muncit. Am muncit 3 ani in Catedra de Anatomie a UMF Carol Davila ca preparator.

Am avut studenti. Am pregatit oameni de multe ori mai varstnici decat mine.(...)

Am fost bursier in toti anii de facultate. In primul an am terminat cu 9.90. Ironic sunt mai multi oameni care isi aduc aminte de mine decat imi aduc eu aminte de ei. E posibil ca memoria nu ma ajuta foarte mult. Am tocit-o foarte mult in anii aia. Am invatat, calculat la sfarsitul facultatii, vreo patru metri cubi de cursuri. Pagina cu pagina.

Am batut spitalele Bucurestiului. Am pierdut nopti fara numar si in anul VI de facultate aveam 68 de kilograme. Un an mai tarziu, dupa absolvire, aveam 86 de kilograme. In facultate fumam mult. La anatomie, cand disecam pentru studenti, tocam repede un pachet. Puneam pudra de talc intr-o masca de chirurgie ca sa ia mirosul acru, toxic, de formaldehida. 

Mancam la cadavru. Râdeam la cadavru. Intre halatele albe ne simteam complici. Stiam ca noi, medicinistii, incepem primii anul si terminam ultimii. Cand ASE-ul pleca la mare noi inca mai dadeam o luna de examene. Si multe examene au mai fost.

In fiecare an, la examene, se strangea un fond de protocol. Pentru domnii sau doamnele profesor. Captatio benevolentiae. Majoritatea stiam de la secretare ce vor. Unul un stilou de lux. Altul un ac de cravata cu diamante. Unul o carte scumpa, veche, invelita in piele. Altul fonduri ca sa-si publice dracul stie ce carte de-a lui. 

Toti vroiau ceva, mai mic sau mai mare.
 Pe unii ii gratulam doar ca sa ne lase in pace sa ne ocupam de ce ne interesa mai tare. Pe mine, pe vremea aia, ma interesau si alte lucruri in afara de medicina. De la spital plecam la televiziune. Sunt oameni care asa m-au cunoscut. (...)

Mi-am facut lucrarea de diploma in neurologie la clinica profesorului Bajenaru. Cand l-am rugat daca pot sa-mi fac diploma la el mi-a zis ca e o singura conditie. Care? Sa iei 10 la mine la examen. Nu prea se lua 10 la el la examen. Am luat 10 la el la examen. A insistat sa o fac “pe bune”. Nu prea faceau studentii lucrari de diploma pe bune la UMF Carol Davila. Teoria o luau de unde puteau, practica o faceau din burta. 

Profesorul Bajenaru m-a luat cu el la cursul de Movement Disorders al profesorului Tolosa la Poiana Brasov. Cu o saptamana inainte mi-am rupt mana la sala. La cursul profesorului Tolosa am luat notite cu stanga.

Mi-am dat examenul de licenta in vara/toamna lui 2004. Pe 30 septembrie mi-am sustinut lucrarea de diploma in fata profesorilor Bajenaru si Ion T. Popa. Am luat 9.50 la examenul scris si 10 la licenta. A doua zi ma suiam intr-un avion si plecam spre Montreal unde am stat urmatoarele doua luni ponderand daca merita sa ma intorc in Romania sa dau rezidentiatul sau sa raman definitiv acolo.

Pentru ca, dupa sase ani de facultate, eram sleit moral. Pentru ca stiam ce urmeaza sa se intample: aranjamentele la rezidentiat, munca sub-valorizata prin spitale si destinul mediocru de-a continua sa fiu sustinut de parinti pana la adanci batraneti. Pentru ca aveam 24 de ani si vroiam sa traiesc. Vroiam sa cutreier. Vroiam sa invat lucruri pe care Romania nu mi le daduse niciodata dar eu le gandeam si mi-era foame de ele. N-am plecat din Romania de rau. Am plecat din Romania de foame. Intelectuala.

M-am intors totusi, si mi-am dat rezidentiatul. Am ales psihiatria, nu neurologia. Ceva m-a indemnat. N-am sa insist pe motivele de-a alege psihiatria aici. Pe data de 13 ianuarie, cu ordinul numarul 13, am fost confirmat in rezidentiat ca viitor specialist psihiatru. Am nimerit, aiurea, la clinica directorului spitalului Obregia, doctorul Radu Mihailescu. E al doilea om care m-a impins, indirect, sa plec. Imi ramane drag, am ramas aproape departe peste ani.

Mi-am facut jumatate din doua treimi din rezidentiat in Canada, si restul in Romania. Ma amuza gandul ca, din varii motive, specialitatea mea am terminat-o in 5 ani si jumatate, nu doar in 5 ani cat se face training-ul in psihiatrie in Romania. Am formatie de suicidolog si psihotraumatolog.

Cand m-am intors in Romania, un domn profesor care era indrituit de statul roman sa echivaleze studiile mi-a zis ca el nu poate sa-mi dea o recunoastere pentru competenta mea pentru ca in Romania nu exista. Pana sa ajung la dansul a trebuit sa ofer flori, bautura si cafea unor doamne. 

Asa m-a invatat o doamna doctor. Eu venisem naiv de peste ocean cu gandul ca birocratia functioneaza doar pentru ca ai dosarul/hartiile complet. Dupa 8 luni de asteptare, un buchet de trandafiri si o punga bine plasata mi-au rezolvat situatia de drept in trei saptamani. 

Rezidentiatul in Romania a fost minunat. Cu unii dintre oamenii respectivi, indeosebi cu cei de la Spitalul Universitar, inca mai lucrez indeaproape. Am revenit, la ani distanta, la profesorul Bajenaru cu care imi incep o teza de doctorat. E la fel de tanar. Mi-e la fel de drag. Altora le-am ramas ca un pai in ochi. (...) Am cinci ani de cand sunt inapoi in Romania si sunt multumit de ceea ce fac aici.

Vreau sa va spun de ce m-am intors in Romania.

In toamna lui 2007, tatal meu a avut o pierdere de memorie. Ne-am ras, cum se zice. El era foarte serios cand spunea ca nu are nici cel mai mic detaliu al unei discutii la care asistasera mai multe persoane. A urmat un RMN facut imediat dupa sarbatori, si un diagnostic de meningiom de lob frontal. O tumoare pe creier.
 
Am asteptat sase luni sa vedem daca tumora ramane pe loc. N-a ramas. Decizia a fost luata. Pe 28 august 2008 am aterizat pe Bucuresti. Doua luni mai tarziu, tatal meu a fost operat de profesorul Ciubotaru la spitalul Bagdasar din Bucuresti.

Cateva amintiri raman pe retina si am sa le mentionez ca om, nu ca medic.

Imaginea tatalui meu iesind bandajat din operatie iara eu tinandu-i mana: "E ok, tata. S-a terminat cu bine". Mai tarziu urma sa aflu ca nu a fost tocmai bine. Profesorul Ciubotaru mi-a explicat ca a trebuit sa disece “la rasul durei” ca sa-i scoata toata tumora, adica foarte aproape de sinusul sagital.
 
Apoi tata la lift. Era frig in ziua aia. Ca sa ajunga la salon trebuia sa stam in fata liftului in timp ce pe scari, de jur imprejur, oameni urcau cu papornite si cu pungi de iuta, murdari, cenusii, intunecati, unii stranutau, altii puteau a transpiratie. Pe tata era halatul lui de molton sa nu-i fie frig.
 
Seara in care am urlat la niste apartinatori care intrasera in salonul postoperator in haine de strada si urmau sa desfaca parizerul pe ziar. Toaleta de pe culoar care refulase si o pelicula galben-maronie colorase podeaua. 

Criza de grand-mal a tatalui meu, 24 de ore mai tarziu, cand maica-mea m-a sunat si mi-a spus urland in telefon sa vin ca tata moare.
 
Asistentele de acolo, gratia lor, in special una – Elena – blonda si buna, care i-a ciuruit tatalui meu venele in saptamana care a urmat pentru ca a trebuit sa primeasca un anticonvulsivant in perfuzie ca sa nu se repete incidentul. Venele tatalui meu n-au mai fost niciodata la fel. Dar ea, cu gratia unui consumator de droguri, i-a gasit cele mai ciudate cai incat medicamentul sa ajunga la destinatie.

Ii dadeam, stangaci si ciudat, cate 10 lei cand venea. Profesorul Ciubotaru a refuzat. Tata i-a facut cadou o carte cu "Cave Minerals of the World" cu autograf. Tatal meu e mineralog. Unul dintre cei mai buni mineralogi din lume.

Profesorul Ciubotaru a fost foarte miscat. Am ramas in relatii bune pana in prezent. In fiecare dimineata, in fata cabinetului lui erau cel putin 50 de persoane pe care le vedea incepand cu ora 8. Uneori opera pana la orele 12 – 1 ale diminetii. In fiecare zi era la fel.

Am stat un an la spitalul Universitar. Am facut garzi cu cei de acolo. Eram sus pe sectie, garda avea patru linii, etajul are 4 sectii fiecare cu aproximativ 60 de bolnavi. Uneori erai singur pe toata sectia, toti medicii erau prinsi jos, in garda, cu diverse cazuri.
 
La spitalul Universitar sectia de Neurologie vedea in medie, in fiecare garda, peste 120 de bolnavi. Asta inseamna ca la o garda de 24 de ore vedeau cam 5 bolnavi pe ora, ora de ora, neintrerupt.
 
Am resuscitat oameni. Unii au trait. Altii au murit. Am vazut drame. Am vazut durere. Am vazut oameni urland si am vazut oameni razand. Au fost oameni care mi-au sarutat mana. N-a fost om care sa ma injure. Am tratat tigani. Am tratat somalezi si ugandezi. Am tratat VIP-uri.
 
Lucruri pe care le-am vazut n-ar fi corect sa le dezvalui. Nu ma consider un delator. Da, se primeau cadouri. Da, se primeau bani. Da, oamenii scoteau plicuri si medicii intorceau obrazul. N-am vazut un medic sa ceara ceva. Dar da. Era implicit.

Au fost oameni care, cand am refuzat, s-au simtit jigniti si au venit dupa aia suparati ca "Domnule doctor, banii nostri ce au? Nu sunt buni?" Le era frica de faptul ca daca nu primesc bani, n-am sa le tratez ruda. Le explicam la toti ca tot aia e, ca nu de-aia imi fac eu meseria. (...)
 
In Romania, in orice spital, pe orice sectie, oricarui medic i se ofera bani sau bunuri si medicul va primi. Sunt gesturi care sunt atat de incetatenite in constiinta individului incat au un caracter aproape spontan. Noi, medicii, vorbim intre noi (desi e secret sacerdotal) despre “cat ia fiecare”. 

Unii – spunem noi – sunt de-a dreptul nesimtiti. Ca ia 400 de euro pentru o operatie, sau 100 de euro pentru o consultatie. Suntem cumva neobisnuiti inca – in 2013 – ca medicul ar trebui sa aibe un tarif.
 
Caci medicul, inclusiv in copilaria mea ca medic, nu avea tarif. Iar daca avea tarif, era ceva atat de confidential incat nimeni nu stia; iti dadeai seama dupa costumele poate un pic mai scumpe sau masinile poate un pic mai bune. Dupa aia s-a ajuns la vile si limuzine de lux. Doar un oligofren nu si-ar da seama ca doctorul ala nu si-a luat ML din salariul de la stat.

Stiu sa fac diferenta dintre bine si rau. Teoria e simpla si la indemana. Stiu sa fac diferenta si ca medic, si ca pacient.

Mi-a fost rusine de asistenta aia cand tata era internat in spital, de ochii ei incercanati si de tenul ei pergamentos, de mainile ei bune si de calmul ei incredibil in timp ce tata gemea sub acul ei cand nu-i mai ramasesera cai venoase patente. Mi-a fost rusine sa zic "Stii ce? Eu sunt doctor, deci nu cumva sa ceri."
 
Si i-am dat. Si nu-mi pare rau. Si nu-mi pare rau pentru nimeni care a dat vreodata ceva unui medic.

Mi-as fi dorit sa fie un medic pentru Cristina Daia. Mi-as fi dorit ca diriginta mea iubita sa fi trait. Mi-as fi dorit, contra oricarei sume de bani, ca cineva sa-i fi bagat mintile in cap si sa-si fi facut mastectomia aia. Si sa-si fi luat citostaticele. Cineva sa-i fi zis: uite ai un copil mic de 3 ani si o viata inainte. Nu ti-o irosi. Acolo e medicina. Acolo sunt medicii. Oamenii aia pot sa te ajute. Pentru ea, adevarurile astea au venit prea tarziu.

Am 33 de ani. Si eu sunt medic azi. Am vazut mii de oameni. Am salvat cateva vieti. In fiecare zi, in drum spre munca, imi spun, cand ma sui la volan, hai Gabi, jocurile sunt facute, azi dai ce poti tu mai bine.

In urma cu trei saptamani a murit bunica mea. Intr-o noapte de duminica spre luni. M-am trezit la 7 dimineata cu un mesaj de la mama mea. Am vorbit cu sora mea. Ne-am suit in masina si i-am dus la Fagaras, acolo unde am crescut eu. A trebuit sa-mi anulez primele 3 consultatii. La ora patru eram inapoi. Am plans tot drumul inapoi. E femeia care m-a crescut. Am plans in parcare. Dupa care mi-am zis: hai Gabi, jocurile sunt facute, azi dai ce poti tu mai bine. Mi-am terminat consultatiile la ora 9.

In Romania sunt undeva la 30 de mii de medici. Numarul lor scade in fiecare zi. Traiesc intr-o lume a moravului universal ca, la fel ca la orice administrator de vraji si magie, trebuie sa dai un ban. Ca lui Chairon vaslasul. Ca banul pe care il pui pe ochii mortului in anumite parti ale Romaniei. Ca banul pe care il primesti in portofel pentru ca, superstitios, sa traga banul la ban.

In afara de gesturile lor ocazional reprobabile, in afara de scandalurile si can-can-urile si tabloidele care mustesc, din cand in cand, de savoarea mizeriei risipita de vreun deject al profesiei noastre, umbletul nostru prin vietile voastre e tacut.
 
Noi v-am plans mortii cand nu ne-ati vazut. Noi, cand ati primit o veste oribila - "ai cancer sau tata nu mai are nici o sansa sau copilul tau va ramane cu un handicap" - am fost acolo, aparati doar de halat.
 
Noi n-am avut pe cineva care sa ne mangaie dupa ce tiganul ala a urlat, si a scuipat, si a scos cutitul la noi. Asistentele de la spitalul Grigore Alexandrescu, cu care am lucrat in grupuri de terapie, se mangaiau una pe alta cand se mai decompensau.
 
Mie, cand o pacienta a venit cu un cutit sa ma omoare la mine la cabinet, nu m-a intrebat nimeni cati bani fac, daca or fi multi, daca or fi putini. Daca mi-am dorit neaparat sa fac meseria aia si daca nu-mi convine, de ce nu plec?, ca e o tara libera.
 
Nu cer compasiunea nimanui, n-am nevoie de ea.  Dar uneori, cand ma intalnesc cu colegi si trecem de penibilitatile afabile ale saluturilor, stiti despre ce vorbim?

Despre voi.

Despre cazuri.

Despre bolnavii pe care i-am mai avut. Despre ciudateniile pe care le-am intalnit. Despre cum am facut unii sau altii sau ce-ar fi mai bine sa faci cand te intalnesti cu o problema noua pe care nu stii sa o rezolvi.
 
Da, vorbim si de masini. Da, vorbim si de bani. Da, vorbim si de spaga luata de cutarica si de can-can-uri si barfet-uri. Ok, nu suntem sfinti. Halatele noastre nu sunt albe. Sunt patate. 

Atunci cand nu sunt patate cu sangele vostru sau cu solutii dezinfectante, atunci cand nu sunt patate cu pranzul mancat pe fuga in timp ce alergi pe scari la vreo urgenta, atunci cand nu sunt patate cu cerneala de la stilou sau de la parafa care a curs pentru ca ai incarcat-o cu tus ieftin, atunci cand nu sar manusile cumparate din salariu de la farmacie pentru ca spitalul nu mai are, atunci cand nu ne caram noi vata hidrofila si spirt-ul de la noi de acasa, abia atunci halatele noastre sunt patate cu plicurile slinoase in care oamenii isi pun banutii pentru doctor.

Ca sa ii dea ce e al lui.

Onoarea pe care altcineva i-a luat-o.

Traiesc bine din meseria mea in Romania. Am un angajator caruia i-am spus in prima zi cand m-am dus la el: “asteptam un copil, uite abilitatile mele, ajuta-ma sa nu plec din nou din Romania pentru ca a doua oara nu ma mai intorc”. A inteles asta. 

Anul trecut i-am zis: ”uite munca mea, am nevoie sa circul, am nevoie sa invat, am nevoie sa imi platesc formarea in terapia asta noua, am nevoie de mai multi bani”. Si a inteles din nou. Angajatorul meu nu e statul roman. E un roman la fel ca si mine, dar nu e statul.

Daca angajatorul meu a inteles lucrurile astea atat de simple, statul roman unde se impiedica? Unde are mai exact dificultati? 

In prima zi, cand am ajuns la Montreal la Universitatea McGill unde am fost fellow, am dat 1000 de dolari la librarie, pe carti. Doctorul Rusu, arestat recent pentru “luare de mita”, avea 1000 de dolari in buzunar. Contravaloarea a doua tratate de medicina.

Vreau sa cititi lucrurile astea. E foarte posibil ca a doua oara n-am sa le mai scriu in formatul asta. Pe mine, medicina m-a otravit. Mi-a scrintit mintile. E foarte putin posibil sa mai fac altceva in viata decat meseria asta. Doctorul Lascu, s-a spanzurat saracul. Ne spunea intr-o zi, la o tigara: “Sunt blestemat, voi va dati seama? Daca eu nu mai pot opera copii, am sa mor de foame”. N-a mai apucat sa moara de foame. A murit de streang.

Dar ceilalti?

Asta nu poate sa ramana asa. Atata cat tine de mine, in memoria oamenilor frumosi pe care i-am intalnit, pentru numele inaintasilor mei si a tot ce e bun si sfant in meseria asta a mea, pentru halatul ala alb pe care l-am pus acum 15 ani de zile prima oara pe mine si pentru cinstea de-a fi doctor in fata parintilor si-a copilului meu, asta nu are voie sa ramana asa. Sursa hotnews

4 legume pe care nu e bine sa le tii in frigider


Majoritatea dintre noi mergem la cumparaturi si ne facem provizii o singura data pe saptamana. Tocmai de aceea, trebuie sa pastram corespunzator produsele proaspete pe care le cumparam, ca sa nu ne trezim cu mancare stricata la final de saptamana.
Frigiderul nu este cel mai bun loc de pastrare pentru toate produsele. Iata patru legume pe care nu ar trebui sa le pastram in frigider.
Rosiile
Rosia, tehnic vorbind, este un fruct, dar la nivelul gustului se apropie mai mult de o leguma. Daca ati cultivat vreodata legume, atunci stiti ca ele adora caldura si urasc frigul. Chiar si dupa ce sunt culese, rosiile pastreaza aversiunea pentru frig, iar frigiderul nu este cel mai potrivit loc pentru ele. Tineti-le in frigider si o sa va treziti cu o gramada de rosii scofalcite si compromise. Tineti-le chiar in bucatarie, intr-un cosulet, departe de lumina directa a soarelui si consumati-le pe masura ce se coc.
Busuiocul
Rosiile si busuiocul merg de minune si au aceleasi preferinte in privinta spatiului de depozitare. La fel ca rosiile, busuiocul adora caldura, asa ca daca il tineti in frigider, acesta se ofileste si isi pierde toate proprietatile. Cel mai bine este sa tratati busuiocul la fel ca pe un buchet din florile voastre preferate. Tineti legaturile de busuioc intr-un pahar cu apa proaspata (schimbati-o o data la doua zile), departe de lumina directa a soarelui.
Cartofii
Cartofii adora racoarea, dar nu si frigul. Daca ii pastram in frigider, amidonul din compozitia lor se transforma in zahar mai repede, afectandu-le aroma, textura si felul in care se comporta atunci cand ii gatim. Cum cei mai multi dintre noi nu au o pivnita la subsolul blocului, cel mai bine este sa ii pastram intr-o punga de hartie intr-un loc intunecat si racoros, precum camara. De ce hartie? Pentru ca "respira" mai bine decat o punga de plastic, prevenind incoltirea timpurie.
Ceapa
Pentru a pastra invelisul exterior al cepei uscat, ceapa este cel mai bine de pastrat intr-o camara, al carei mediu nu e la fel de umed ca interiorul unui frigider. Lipsa aerului din frigider inmoaie ceapa si o strica, la fel cum se intampla si daca pastrati ceapa langa cartofi. Cartofii transmit din umezeala lor cepei si le inmoaie timpuriu. Pastrati, deci, ceapa intr-un loc intunecat (lumina amaraste gustul cepei) si racoros.

Harta barbariei cu care s-a instalat comunismul in Romania



Mai jos e o lista cu cei mai cunoscuti si odiosi tortionari.
Eu as pune lista asta in fiecare școală ca stie copiii bazele pe care s-a construit Romania si de ce a ajuns asa...
Sa inteleaga de la o varsta foarte frageda ce e iadul. 

Lista:

Albon Augustin, locotenent colonel. Numeroase mărturii ale supravieţuitorilor de la Canal îl pomenesc pentru cruzimea sa; el a inventat tortura "stâlpul infamiei": deţinutul era legat de stâlp, bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi deţinuţi. Se afirmă că a omorât mulţi deţinuţi la Canal, bătându-i cu lopata sau călcându-i în picioare, călare pe calul său alb.

Alimănescu, fost delincvent, integrat ofiţer în Securitate ca "ghid" pentru depistarea adăposturilor partizanilor, de către miliţienii din comuna Şovarna, jud. Mehedinţi. Pentru a-l determina pe partizanul Ursunoiu să se predea, acesta, împreună cu alţi securişti, i-au spânzurat fetiţa.

Androne, sergent major la colonia Salcia. O mărturie a unui fost deţinut politic îl caracteriza ca fiind "o brută cu cap şi chip lombrozian, demonstra zilnic ultimele tehnici de tortură, aplicate atât cu mâinile, cât şi cu picioarele, când căuta să te lovească la testicule, dar şi cu cei doi câini-lupi, dresaţi să muşte". O altă mărturie relatează: "a aliniat în şir indian şapte deţinuţi...după ce l-a ciomăgit bine pe primul, a trecut la al doilea. Lovea, icnea, înjura, iar lovea. Învârtea ciomagul cu pricepere, loviturile cădeau grindină pe spinările oamenilor"

Anghel Marin, căpitan la arestul din str. Uranus, Bucureşti. În 1960 a anchetat-o, în lotul Noica-Pillat, pe Simina Mezincescu, pe care a torturat-o lovind-o cu capul de pereţi şi smulgându-i părul. De asemeni a anchetat-o şi pe soţia liderului naţional-ţărănist Ion Mihalache, aflată în domiciliu obligatoriu, bătând-o sălbatic cu un baston pentru că nu a vrut să semneze o declaraţie redactată de el.

Aranici Pavel, colonel, secretar de stat în Ministerul de Interne între 27 ianuarie 1961 şi 11 iunie 1963. În 1952 era şeful biroului "Bande" destinat capturării rezistenţei anticomuniste din munţi, a dat ordinul arestării şi torturării familiilor celor fugiţi pentru a descuraja sprijinirea partizanilor şi pentru a grăbi predarea rebelilor. De asemeni a fost la originea ideii dresării unor câini antrenaţi să atace omul, pe care i-a trimis apoi în munţi

Baciu Ioan, directorul Direcţiei Penitenciare, lagăre, colonii. A introdus în locurile de detenţie metoda "ştergerii urmelor", ordonând ascunderea în locuri necunoscute a cadavrelor deţinuţilor

Bădicuţ Tănase, locotenent major, Securitatea Piteşti. A ucis mai mulţi partizani din grupul de luptători Arnăuţoiu-Arsenescu din satul Nucşoara, a anchetat şi bătut pe mulţi săteni, bănuiţi că ar ajuta grupul. A anchetat-o pe Elisabeta Rizea pe care a torturat-o cu bestialitate. Bistran Iosif, locotenent, Securitatea Bucureşti. A condus ancheta Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, arzând ca "nefolositoare pentru anchetă" obiecte personale ale lui Eugen Lovinescu, cărţi, manuscrise, autografe, scrisori.

Blehan Octavian, locotenent, anchetator la Suceava. A rămas în amintirea unui deţinut politic pe care l-a anchetat cu o tortură groaznică: după ce l-a legat de mâini şi de picioare şi i-a astupat gura cu ciorapii, l-a bătut cu cravaşa şi cu biciul. În trecut, pentru că violase mai multe fete şi femei, Blehan fusese condamnat
la 8 ani închisoare.

Bob, sanitar la Gherla, avea obiceiul să-i bată până la sânge pe deţinuţi, cu bâta, după care îi invita la cabinetul medical să le panseze rănile deschise. Era un "monstru solid şi bine legat", relatează foştii deţinuţi.

Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa), general. A fost şeful D.G.S.P. din august 1948, ministru adjunct şi locţiitor al ministrului de Interne (1949-1956). L-a arestat personal pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Singurul asasinat care i se atribuie personal este cel al lui Ştefan Foriş, în subsolul unei clădiri de pe Aleea Alexandru, în 1946. Ajutat de şoferul lui, Dumitru Neciu, Pantiuşa l-a ucis cu o rangă de fier, apoi l-a aruncat într-o groapă săpată în prealabil în aceeaşi curte, acoperindu-l cu moloz.

Borcea Liviu, locotenent major la colonia Capul Midia de la Canal. Individ de o cruzime ieşită din comun. Supravieţuitorii spun că verifica starea cadavrelor înfigând în ele o ţeapă lungă de fier. Cei decedaţi erau depozitaţi într-o magazie, ridicaţi săptămânal, apoi aruncaţi în gropi comune, fără nici un semn.

Brânzaru Emil, colonel, şeful echipei de bătăuşi profesionişti a Direcţiei de Cercetări Penale a M.A.I., echipă mobilă care se deplasa unde era nevoie. Fost boxer de categoria grea, era foarte brutal. Folosea diverse metode de tortură, strivirea organelor genitale, apropierea flăcării lumânării de ochi), bătea încă înainte de începerea anchetei, numind aceasta o "bâză", un antrenament.

Briceag Nicolae, colonel, şef al Regionalei de Securitate Sibiu (1954) şi adjunct al şefului Miliţiei Regiunii Cluj (1956-1967). La ancheta internă a Securităţii din 1968 s-a descoperit că la 4 dec. 1954, din ordinul ministrului Drăghici, îl executase pe Ibrahim Sefit, fost deţinut de drept comun, care făcuse diverse servicii comuniştilor ilegalişti la închisoarea Văcăreşti, înainte de 1944.

Bulz Vasile, maior. În 1948 a ucis cu sălbăticie o studentă, Ecaterina Titi Gâţea, sfâşiindu-i sânii cu dinţii, bătând-o şi apoi sufocând-o, toate acestea sub ochii fratelui ei.

Burghişan Petre, căpitan la coloniile de la Galeş şi Peninsula de la Canal. Renumit pentru cruzimea lui, îi înfometa pe deţinuţi şi le interzicea să bea apă când era cald. A redus raţia de hrană celor care nu-şi făceau norma până la 20 de grame pe zi. Un deţinut a murit de frig în carceră în urma ordinului lui.

Butyka Francisc, maior, şeful Direcţiei de Anchete Penale în Securitatea Statului (din 1952), şeful Direcţiei Anchete Penale al Regiunii Bucureşti (1958). S-a ocupat de lotul Pătrăşcanu şi a fost principalul anchetator al lui Vasile Luca. După arestarea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, aceasta fiind grav bolnavă, i-a propus asistenţă medicală în schimbul scrierii unei scrisori către fiica sa, Monica Lovinescu, cu o ofertă de colaborare a acesteia cu regimul. Refuzul ofertei a dus la moartea deţinutei.

Cârcu Nicolae, la Poarta Albă îi bătea pe deţinuţi la infirmerie, cu parul, cu picioarele şi cu pumnii. Pe un bolnav cu acte de eliberare, Tudor Veliţki, l-a bătut până la moarte; la fel, a mai asasinat în bătăi pe Mircea Niculescu şi Ioachim Craiu, ambii înfometaţi până la distrofie (gradul III). Instalase o priză de curent electric în grajdul coloniei, unde electrocuta deţinuţii după ce îi bătuse deja. Pe Iosif Schwartz l-a bătut cu ciomagul, apoi l-a electrocutat. După 2 zile acesta a murit.

Cârnu Ioan, căpitan, Nucşoara. L-a bătut pe soţul Elisabetei Rizea de "i-a rupt carnea de pe el". Pe Elisabeta Rizea a agăţat-o într-un cui din tavan ,de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbuşit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecţie, pentru că la orice înţepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte şi în genunchi. Cârnu a bătut-o şi în spital, într-o rezervă specială.

Chirion, locotenent, Canal. "Călăul nr. 1" al lagărului de la Peninsula, avea o putere diabolică în a născoci chinurile ce se practicau în brigăzile 13-14, cele ale studenţilor reeducatori. El l-a schingiuit pe dr. Simionescu care, nemaisuportând chinurile a simulat evadarea, fiind împuşcat de gardieni. Împuşca fără ezitare deţinuţi, sau, când nu o făcea el, punea arma în mâna unor deţinuţi obligându-i să ucidă.

Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet, a înmormântat în locuri secrete cincizeci de deţinuţi, neraportând superiorilor decesele. Sustrăgând lemnul pentru gospodăria sa, îi înmormânta fără sicrie. Cocean, maior, Bucureşti. La ancheta din noiembrie 1987 i-a bătut pe Marius Boeriu şi pe Aurică Geneti.

Marian Ricu relatează tot despre el: "m-a ameninţat cu o scândură de lemn, zicând că dacă nu spun nimic, mă toacă".

Condurache, colonel. La Periprava unde era el comandant, se lucra la tăiat stuf, în timpul iernii, cu apa până la piept, mişunând de şerpi. Deţinuţii erau obligaţi să transporte snopi de 80 de kg. Pe cei prăbuşiţi de efort îi sfâşiau câinii special dresaţi 
Crăciun Gheorghe, colonel, Sibiu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, A fost inventatorul unui instrument de tortură şi pedeapsă: carcera de 60 cm pe 60 cm căptuşită pe interior cu cuie. L-a împuşcat în închisoare pe Petre Mărgineanu, fratele prof. Nicolae Mărgineanu, alături de alţi 6 ţărani răsculaţi.

Doicaru Nicolae, căpitan, ajuns treptat general, Constanţa, Şeful Securităţii Constanţa (1948), şeful Direcţiei de Informaţii Externe (1963-1978), prim-adjunct al Ministerului de Interne (1972-1978)., A condus alături de Ceauşescu reprimarea ţăranilor care s-au împotrivit colectivizării. A ordonat prigoana, arestarea şi uciderea partizanilor din Dobrogea (1949). A fost un timp şeful serviciului "Lichidări", pentru răpirea şi executarea adversarilor regimului.

Enoiu Gheorghe, colonel, Bucureşti. Deosebit de violent, bătea personal anchetaţii, dezbrăcat până la brâu, acoperit de un cearceaf pentru a nu se murdări de sânge. A fost şeful anchetelor studenţilor arestaţi în toamna anului 1956, după protestele din mediile universitare. Studenţii anchetaţi atunci şi-l amintesc ca fiind de o duritate extremă.

Fecioru Ion, locotenent major, Poarta Albă.Considera că deţinuţii nu au "dreptul decât la soare şi la aer", obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor.

Feller Moritz, locotenent, Botoşani.Torţionar sadic, pe tatăl lui Ilie Alexoaie l-a torturat folosind curentul electric de peste 80 de ori, pe Gh. Anghelache l-a bătut cu funia udă şi l-a scuipat. Conform mărturiei lui Emanuel Babii, Toderiţă Fediuc a decedat în urma bătăilor aplicate de Feller.

Fuchs (Fux) Iani, maior, Fălticeni- estase copii de 12 ani fiindcă se jucaseră de-a partizanii la marginea unei păduri, cu arme de jucărie. Conform documentelor interne ale Securităţii, pe aceşti copii i-a torturat într-un mod barbar. Tot la Fălticeni, superiorii lui veniţi în control au relatat despre starea îngrozitoare a unei femei arestate de circa opt luni. Reţinută într-o celulă al cărei pat nu avea scânduri, cu răni grave la şoduri, stătea direct pe ciment unde îşi făcea şi nevoile. De jur-împrejurul ei forfoteau viermii, iar mirosul era sufocant. Femeia înnebunise deja, urlând de disperare când i s-a deschis uşa. Irina Itu, curiera personală a lui Iuliu Maniu şi-l aminteşte şi ea pe "fiorosul maior Fux" care i-a scos unghiile cu cleştele.

Goiciu Petre, colonel. În timpul directoratului lui, la Gherla, se băteau deţinuţii în mod curent, în camera de baie, care păstra pe pereţi urmele de sânge, iar închisoarea răsuna de urlete. În 1958 când un grup de deţinuţi s-au revoltat, Goiciu a tras cu mitraliera în celule. Obişnuia să bată până la leşin toate loturile noi care soseau. Din ordinul lui, timp de câteva luni, un deţinut a fost zidit de viu, lăsându-i libere doar mâinile şi un orificiu la înălţimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deţinutul abia mai respira.

Gruia Manea, maior, Cluj. Mărturiile păstrate despre el vorbesc despre bătaia aplicată la tălpi cu o ţeavă de oţel, pe picioarele încălţate. La aceşti bocanci li se spunea "papucii lui Hristos". Pe profesorul N. Mărgineanu l-a anchetat violent la Cluj chiar înainte de eliberarea deţinuţilor politici din 1964. A fost exclus din Securitate şi, ulterior, condamnat pentru deturnare de fonduri.
Iliescu Gr. Ion, sergent, Canal.Foştii deţinuţi au relatat că a prins cu câinii un grup de trei evadaţi pe care i-a călcat în picioare. Pe unul, care a încercat să-l lovească, a asmuţit câinii, apoi l-a împuşcat pe loc, iar pe ceilalţi doi i-a predat în stare de comă locţiitorului comandantului, Ghinea. Un al doilea evadat a decedat în decurs de câteva ore

Ioaniţescu, maior. Aflat în inspecţie la Grindu, la începutul anilor 60, l-a pedepsit pe deţinutul Preda la izolare. A dat ordin ca, din oră în oră, în celula de pedeapsă să i se arunce câte o găleată cu apă rece. Treptat celula se acoperea cu un strat de gheaţă, iar maiorul, după ce a aruncat personal prima găleată, a supravegheat aplicarea ordinului.

Istrate Constantin, locotenent major, Gherla. Era şeful grupei care executa condamnările la moarte. Avea program pentru bătaie, duminica era zi fixă, aplica deţinuţilor câte 25 de lovituri la fund. Împreună cu
gardianul Şomlea l-a bătut pe Paul Goma cu o cruzime incredibilă, cu o zi înainte de eliberare.,

Italo, Huşi. Rău, fără scrupule, nemilos, nu numai cu oamenii, dar şi cu animalele, avea obiceiul să împuşte câinii de pază care nu i se păreau suficient de feroce. Manifesta o frenezie a violenţei, aplicând în tortură metoda "rotisorului" (deţinutul, legat de mâni şi de picioare era suspendat pe o rangă). Bătea deţinuţii cu cravaşa, cu un cablu împletit, apoi cu ghioaga.

Jianu Marin, adjunctul lui Teohari Georgescu la Ministerul de interne. A introdus împreună cu Baciu Ioan reguli inumane de trai în închisorile politice.

Lazăr Tiberiu, Gherla. Într-un ipotetic clasament al cruzimii, Lazăr ar intra pe primele locuri. Un fost deţinut relatează că în luna aprilie 1950, a doua zi de Paşti, Lazăr, directorul penitenciarul Gherla, a organizat o bătaie a circa 100 de deţinuţi, pe care i-a aranjat în cerc, dându-le ordin să meargă în pas alergător, el aflându-se în mijlocul cercului, de unde a început să-i bată pe deţinuţi cu ciomege, lovindu-i unde nimerea. Când cădeau erau obligaţi să se ridice şi să continuie alergarea. După o oră de bătaie, aceiaşi deţinuţi au fost obligaţi să bea apă şi li s-a dat ordin să se dezbrace de haină şi cămaşă, fiind forţaţi să se întindă cu pieptul gol de piatra mozaicului. Pe deţinutul Maxim la Peninsula îl bătuse cu o piatră peste gură până îi scosese toţi dinţii.

Macavei Ioan, locotenent colonel, Cluj. Se mândrea cu numărul mare de condamnări la moarte din dosarele lui, ca şi cu palmele date unui preot căruia începuse să îi curgă sângele şuvoaie. În 1992 i-a mărturisit lui Victor Lungu că cei condamnaţi "în contumacie" erau de fapt împuşcaţi în drum spre tribunal şi îngropaţi în locuri rămase necunoscute

Manciulea I. Petre, locotenent, Salcia. În februarie 1953 un subaltern al său declara: "lt. M.P a ales în faţa mea 30-40 de deţinuţi şi a început să-i bată cu pumnii, picioarele, arătându-mi că aşa trebuie. A bătut aşa de tare pe unul, lovindu-l cu pumnul în inimă, de a început să se zbată la pământ, făcând spume la gură
şi tremurând".

Mândreş, căpitan, Piteşti. Inspira teroare atât deţinuţilor, cât şi subalternilor, faptul ducând la o alianţă nefirească între victime şi călăi, de teama represiunilor aplicate de el. Avea sadica plăcere să practice, în miez de noapte, simulări de stingere a incendiilor, inundând camerele cu apă şi apoi aruncând nisip. , Ion
Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele

Marici Petre, sublocotenent. În 1951, la închisoarea Suceava, l-a trimis la carceră pe deţinutul Pânzariu numai în cămaşă şi izmene, după ce-l bătuse. Carcera nu avea geam, iar deţinutul a leşinat de frig. Cât timp se afla în nesimţire a aruncat terciul fierbinte peste el. În timpul căutării partizanilor grupului lui Liviu Mărgineanu, în septembrie 1952, a torturat familiile, suspecte că îi alimentează, inclusiv pe copii, pe care i-a dezbrăcat în pielea goală, i-a întins cu faţa în jos în curte şi a sărit de pe prispă pe trupurile lor. "Erau aşa de bătuţi că nu mai puteau fi recunoscuţi sub valurile de sânge" relatează un martor. Pe cei condamnaţi la moarte îi executa personal. Îi ducea în cimitir şi îi împuşca cu un glonţ în ceafă.

Maromet Nicolae, căpitan, Jilava, , Era fioros ca aspect, bâlbâit şi incapabil să vorbească corect. Îi bătea personal pe deţinuţi, chiar şi când erau scoşi la plimbare. Mai avea obiceiul să sară pe deţinuţi cu calul.

Marunescu Vasile, căpitan, închisoarea Botoşani. O bestie cu chip de om. Printre cei care au fost torturaţi de el în anii 1961-1963 se numără Constantin Ticu Dumitrescu .

Micutelu Constantin, locotenent major, Piteşti. Omologase o tortură personală: ridicarea celui în cauză cu scripetele până la tavan, de unde-i dădea drumul, brusc. Aşa a omorât câţiva ţărani care refuzaseră colectivizarea. Lui Anghel Ilie din Vişina i-a scos un testicol cu creionul. L-a anchetat şi pe Constantin Noica de ale cărui ţipete răsuna închisoarea Piteşti.

Moldovan, ofiţer politic la Luciu-Giurgeni, unde deţinuţii aveau un regim strict de muncă forţată şi înfometare şi erau păziţi cu câini care erau dresaţi să îi sfâşie dacă se prăbuşeau la pământ. Deţinuţii morţi erau zidiţi direct în dig, ori, până se hotăra ce să se facă cu ei, erau lăsaţi pradă şobolanilor, pe o scândură, cu un cartonaş de identificare în gură.,

Muraviov, maior. La Aiud, cu prilejul unei percheziţii a rămas în amintirea unui fost deţinut ca având un comportament sadic. Deţinuţii fuseseră scoşi toţi afară din celule, lângă zidul celularului unde li s-a ordonat să se dezbrace la piele şi să se alinieze culcaţi la pământ. Pentru că oamenii voiau să evite bălţile cu apă şi noroi, Muraviov şi-a pus cizma pe spatele unuia, împingându-l cu faţa în noroi. După aceasta toţi gardienii călcau peste deţinuţi, ca pe un pod viu.

Negulescu, căpitan, Târgşor. Pe Gheorghe Fedorovici, operat la coloana vertebrală, Securitatea l-a luat din spital în ghips, iar după anchetă a fost nevoie să fie operat din nou la coloană. La Târgşor a ajuns cu ghips de la brâu în jos. Negulescu i-a rupt coloana în bătaie pentru a treia oară.

Oancă Constantin, căpitan, Craiova. Deţinuţilor închişi în arestul unde ancheta el li s-a dat să mănânce ciorbă de iarbă. Era un anchetator deosebit de crud, există mărturii că a bătut cu o rangă o mamă pentru a spune unde este fiul ei, iar pe celălalt fiu l-a torturat în faţa ei. Documentele de arhivă descriu metodele de tortură aplicate de el: de la ora 19,30 la 20 bătaie continuă la tălpi, ţinerea în picioare, lovirea în cap cu saci de nisip, readucerea în simţiri cu şocuri electrice, întinderea corpului pe scripeţi. 

Pandele Nicolae, locotenent colonel, şeful Securităţii Iaşi (1948). Petre Arsinte, anchetat la Iaşi în timpul şefiei lui, scria: "după bătăi de nedescris, mi s-au legat degetele de la mâini cu câte un cablu electric şi am fost supus la electrocutări în trepte, având senzaţia că întregul corp mi se descompune în celule. M-am trezit când mi se turna apă rece în cap şi pe corp... ceea ce s-a repetat şi alte dăţi... muşchii faciali îmi erau măcelăriţi de loviturile anchetatorilor, aşa că nici nu puteam mânca".

Paşca Vasile, subofiţer, Dej. A participat la uciderea lui Alexandru Bel, ţăran recalcitrant la colectivizare, condamnat în lipsă şi devenit fugar în munţi. În seara de Crăciun i s-a înconjurat casa, a fost capturat, dus la Târgu Lăpuş şi torturat, apoi readus în satul lui, Cufoaia, pus să alerge în grădina propriei case. Securiştii aşezaţi în semicerc trăgeau spre el ca să-l înspăimânte, Paşca, în schimb, l-a ţintit, după care i-a strigat soţiei lui: "hai, scroafă puturoasă, ia-ţi porcul din grădină, că a fost lichidat".

Pavel Ion, locotenent major. La Salcia, când era el comandant, se practicau bătăi fără nici o justificare, cu ranga de fier, cu cazmaua, lopata, cravaşa, asasinate prin împuşcare, introducerea deţinuţilor în carcere dezbrăcaţi, iarna; obligarea deţinuţilor de a intra în apă până la brâu pentru a tăia stuf şi papură, chiar şi iarna; alergarea deţinuţilor de către supraveghetori călare şi călcarea lor sub copitele cailor; scoaterea deţinuţilor iarna, la muncă, dezbrăcaţi şi pedepsirea lor să stea în apa îngheţată ore în şir; expunerea deţinuţilor în pielea goală, legaţi de mâini şi de picioare, pentru a fi muşcaţi de ţânţari; profanarea cadavrelor deţinuţilor; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ, mulţi deţinuţi murind astfel, sau rămânând schilozi pe viaţă. Ca urmare a acestor torturi, între iunie 1952 şi martie 1953 au decedat 63 de deţinuţi, iar alţii au ajuns invalizi pe viaţă.

Popa Ion, locotenent, Salcia. Bătea deţinuţii cu parul. În ianuarie 1953 a dat ordin ca deţinutul Lunca Dionisie să fie izolat la carceră, dezbrăcat, omorându-l astfel. Prisecaru, poreclit Cap-de-Mort, plutonier, Balta Brăilei. Căpitanul Stareşin a fost bătut într-un mod îngrozitor de Prisecaru, cu pumnii şi picioarele, deţinuţii care asistau au văzut, în scurt timp, doar "o masă de carne şi sânge, care zvâcnea totuşi vie".

Stănciugel Marin, brigadier. La Canal era supranumit Hercules. I se atribuie o crimă sinistră: a aruncat în cuptorul de cărămidă un deţinut. Identitatea acestui deţinut nu e certă, ar fi putut fi Dragoş Rambela, frontierist din Bucureşti, fiu de general.

Şaramet (Şeremet), plutonier, colonia de la mina Cavnic. Lui îi aparţine invenţia carcerii cu sârmă ghimpată pe interior. Nu accepta întreruperea muncii la mina din Cavnic, pedepsele erau executate în timpul liber, după ieşirea din schimbul minier. A obţinut şi prime datorită hărniciei muncitorilor lui. Pe deţinutul Tăbăcaru l-a lovit cu un piolet în cap, perforându-i craniul, acesta şi-a pierdut memoria definitiv, comportându-se ca un copil de un an.,

Ştefan, locotenent. În 1950, ca locţiitor al comandantului Maromet de la închisoarea Jilava, a hrănit deţinuţii, o vară întreagă, cu iarba cosită de deasupra fortului pe care a fiert-o. Era deosebit de violent cu deţinuţii.

Ştrul Mauriciu, colonel, director al Securităţii Galaţi (1948). Foştii deţinuţi politici îi atribuie acte de o deosebită cruzime. În zona Vrancei, cu prilejul revoltelor ţărăneşti din 1950-1951, Securitatea îi lega, pe cei capturaţi, cu sârmă ghimpată, scuipându-i şi umilindu-i înainte de a-i împuşca.

Ţandără Franţ, torţionar, Bucureşti. Ca torţionar a aplicat următoarele metode: strângerea degetelor cu uşa, bătaia la testicole, sugrumarea, asfixierea, lovirea cu săculeţii de nisip şi cu cearşafuri ude. Fusese instruit să simuleze nebunia şi îşi exercita misiunea în saloane secrete ale Spitalului 9 la Bucureşti. După propria mărturie a ucis, prin injecţii letale, circa 100 de oameni.

Vasile Gheorghe, locotenent major, şeful secţiei Anchete a Direcţiei Securităţii Ploieşti. Deşi era şeful serviciului se ocupa şi cu torturarea anchetaţilor care rezistau în anchete. Constantin Ticu Dumitrescu a fost bătut şi torturat de acesta între anii 1949-1951. Datorită lui a murit în timpul anchetei Aurel Căzănişteanu, un tânăr de 33 de ani, la 6 luni după arestare.

Vârlan (Vârban) Dumitru, activist de partid, Vlaşca. A condus trupele de securitate în Vlaşca, la înăbuşirea răscoalei ţăranilor din Ciuperceni. A ucis, descărcând automatul în trupul ei, o fată de 19 ani, Maria Gărgăianu, care trăgea clopotul la biserică pentru a chema oamenii la răscoală. Fata, chiar moartă, încă mai atârna de frânghie, iar Vârlan s-a urcat în clopotniţă şi a aruncat trupul fetei, cu intestinele ieşite, în gol. Imaginea groaznică i-a făcut pe săteni să uite de frică, l-au prins pe Vârlan şi l-au ucis, zdrobindu-l cu picioarele.

Vişinescu, director al închisorii Râmnicu Sărat în 1951, l-a torturat personal pe Ion Mihalache, de asemeni i-a refuzat îngrijirea medicală, ba mai mult, în plină iarnă, punea să se arunce apă peste el, în celulă.

Bibliografie:
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele.
Marius Oprea, Banalitatea răului.
Constantin Trifan în revista "Memoria".
Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor.
Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Vestul.
Marius Oprea, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită.
Cicerone Ioniţoiu, Criminali, schingiuitori, colaboraţionişti.
Doina Jela, Lexiconul negru.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.
Al. Maier, Am fost medic la Gherla.
Colecţia Anale Sighet.
Arhiva de istorie orală a Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet (AIOCIMS) Cezar Zugravu, O antologie a crimei.

Selecţie realizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorial Sighet 2006"

Stramosii

Stramosii