Polonia a fost tradata in zori

Jaroslaw Kaczynski: “Au fost trădaţi în zori”

Anca Cernea · aprilie 15, 2011 · 3 Comentarii
Matrioşca, Rezistenţa, Îndreptar

Discursul lui Jaroslaw Kaczynski la ceremonia de înfiinţare a Mişcării Lech Kaczyński, 10 aprilie, Sala Congreselor din Varşovia:

Vă mulţumesc pentru acest salut, pentru acest entuziasm, deşi această clipă este atât de tristă, deşi comemorăm prima aniversare a unei mari tragedii.

Ne-am adunat aici pentru a ne aminti. A ne aminti de preşedintele Republicii, de soţia sa, dar şi de toţi aceia care anul trecut ne-au părăsit atât de neaşteptat, atât de năpraznic, atât de violent.

Putem spune despre ei, aşa cum a spus despre alţii, despre mulţi alţii, un mare poet (Zbigniew Herbert): au fost trădaţi în zori. Indiferent care a fost cauza acestui dezastru, de ceea ce a dus în cele din urmă la prăbuşirea avionului, din ceea ce ştim astăzi, putem să o spunem: au fost trădaţi. Au fost trădaţi în zori.
Putem spune despre ei, aşa cum a spus despre alţii, despre mulţi alţii, un mare poet: au fost trădaţi în zori.

Cu toţii, cu toţii au fost trădaţi, toţi cei care au plecat, cei care au vrut să meargă la Katyn, să-şi aducă omagiul celor ucişi acolo, toţi cei care astfel au intrat în comunitatea celor care-şi amintesc, care vor să-şi amintească, cei care ştiu că această memorie este importantă, care ştiu că din această memorie creşte angajamentul. Angajamentul de a împlini toate acele lucruri despre care se vorbea în misiunea Preşedintelui de sfântă amintire al Republicii, şi care nu au fost împlinite. A lăsa deoparte aceste lucruri înseamnă a renunţa la ceva foarte important, înseamnă a renunţa la respectul pentru naţiunea noastră, la respectul pentru cei ucişi, la respectul de sine. Înseamnă a accepta răul, care a fost rău în trecut, dar aceasta înseamnă, de asemenea – ar putea însemna – să acceptăm răul viitor, cel potenţial, care încă nu este. Dar care ar putea fi.

A spune: nu renuntăm, înseamnă a cere respect pentru cei ucişi, dar şi pentru noi înşine. Înseamnă a ne cere drepturile. Trebuie să spunem din nou: nu renunțăm. Acum un an, un an şi o zi, acest “nu renunţăm” se referea la victimele de la Katyn, Mednoie şi multe alte locuri. Dar astăzi, acest “nu renunţăm” se referă şi la Smolensk. Trebuie să repetăm: nu renunţăm. Dacă cineva întreabă: de ce? Trebuie să spunem: pentru că respectăm Polonia, ne respectăm naţiunea. Ne respectăm pe noi înşine.

Este în noi, nu ascund asta, este în mine o durere groaznică. Durerea care rezultă din dor. Dorul care nu va fi alinat niciodată, pentru că cei care au plecat, cei pe care i-am iubit, nu se vor mai întoarce.

Dar mai este în noi şi o altă durere, socială, naţională. Din fruntea ţării noastre lipsesc oamenii care îşi prezentau crezul politic pe scurt astfel: merită să fii polonez. Şi acest „merita să fii polonez” îl transformau în acţiune. De aceea trebuie să ne amintim până la sfârşitul zilelor noastre, această memorie trebuie să o preschimbăm în acţiune, în două feluri.

Trebuie să perpetuăm această memorie în ceremonii ca cele de astăzi, în scris, în piatră.

Dar trebuie şi să executăm testamentul, pentru ca acest „merită să fii polonez” să fie temelia vieţii noastre publice, a tot ceea ce Polonia face în arena internaţională. Aceasta este obligaţia noastră, obligaţia de a continua tot ceea ce în istoria naţiunii noastre a fost puternic, mare, frumos.
Statul nostru nu a fost în stare să-şi apere Preşedintele, nu a fost în stare deoarece e slab.

Tocmai am auzit că Lech Kaczynski a fost continuatorul, continuatorul activ, al tradiţiei intelectualităţii poloneze de dinainte de război. Asta e adevărat, dar atitudinea lui, activitatea lui, nu poate fi concepută doar în acești termeni. Fratele meu, de sfântă amintire, a fost în primul rând continuatorul a tot ceea în istoria noastră s-a înscris în curentul patriotic, de independenţă. Şi acest lucru nu poate fi cuprins doar într-un singur grup social, la această mişcare au participat oameni din toate straturile şi clasele a naţiunii noastre. Au participat şi oameni de alte naţiuni care locuiau pe teritoriul Poloniei.

Lech Kaczynski a fost până la sfârşitul zilelor sale un om Solidarităţii, un om al acelei enorme mişcări sociale pentru independenţă, pentru libertate, cea mai mare din istoria noastră şi una dintre cele două cele mai mari din istoria umanităţii. Şi a rămas fidel aceastui drum. Şi noi trebuie să mergem mai departe pe acest drum. Primul pas pe acest drum este adevărul despre Smolensk. Trebuie să facem tot efortul pentru a scoate la iveală acest adevăr, indiferent care este acesta şi pe cine îl va afecta. Întregul adevăr.
Lech Kaczynski a fost până la sfârşitul zilelor sale un om Solidarităţii, un om al acelei enorme mişcări sociale pentru independenţă, pentru libertate, cea mai mare din istoria noastră şi una dintre cele două cele mai mari din istoria umanităţii. Şi a rămas fidel aceastui drum. Şi noi trebuie să mergem mai departe pe acest drum. Primul pas pe acest drum este adevărul despre Smolensk.

Da, vrem adevărul. Fără acest adevăr, nu vom fi o naţiune demnă. Vrem adevărul. Trebuie să ne amintim şi că datoria noastră, de care vorbeam, chiar la această memorie se referă, datoria noastră este de a-i cinsti pe cei care au murit acolo, pe ei toţi. Să-l cinstim pe Preşedintele Republicii, să-l cinstim în mod vrednic, să-i cinstim pe ceilalţi mulţi, mulţi, pe care i-am văzut aici, care erau din aceeaşi tradiţie, putem spune din acelaşi aluat, şi care au avut mari merite.

Permiteţi-mi să amintesc doar două femei deosebite: doamna Anna Walentynowicz, legenda Solidarităţii şi Grazyna Gęsicka, o persoana cu o biografie frumoasă care a făcut mult pentru dezvoltarea Poloniei, care a obţinut o mare realizare în acest domeniu şi care a fost insultată atât de urât. Dar ar putea – trebuie – să mai fie numite şi alte nume, pentru că într-adevăr au murit mulţi, foarte mulţi oameni deosebiţi, curajoşi. Cei din Solidaritatea, dar şi cei care au mers pe alt drum, dar după anul ’89 – ca Generalul Buk – au demonstrat ce înseamnă să lupte în interesul Poloniei, să lupte pentru ţara lor.

Nu putem să-i uităm. Dar de asemenea, nu trebuie să uităm în niciun caz cealaltă semnificaţie a lecţiei de la Smolensk. Această semnificaţie, această situaţie, se întâmplă că nouă ne era cunoscută de multi ani. Dar astăzi trebuie totuşi să repetăm acest adevăr. Statul nostru nu a fost în stare să-şi apere Preşedintele, nu a fost în stare deoarece e slab. Deoarece construcţia socială pe care se bazează este rea şi nedreaptă şi ineficientă. Trebuie să schimbăm asta. Trebuie să schimbăm asta! Trebuie să schimbăm asta, pentru noi, pentru cei care vin după noi, şi pentru generaţiile viitoare şi pentru a ne achita de această datorie uriaşă pe care o avem. Datorie faţă de cei care au fost trădaţi în zori cu secole în urmă, cu decenii în urmă şi cu un an în urmă. Trebuie să plătim această datorie.

Vă mulţumesc.