Un om are o nedumerire

Bleen a oferit recent o explicaţie pentru boii care suferă de o condiţie medicală virulentă: alergie la participarea sectorului privat în sistemul de asigurări şi livrare a serviciilor de sănătate. Un comentator a adresat următoarea întrebare:

OMU’
Ce se intampla daca esti un pacient destul de bolnav cronic iar firmele private de asigurare nu vor sa incheie cu tine o asigurare sau te pune sa platesti foarte multi bani? Aprindem lumanari?

Întrebarea este adesea formulată şi absolut legitimă, indiferent dacă exprimă nedumerire şi îngrijorare sincere, sau doar un tertip încuietoare la adresa celor care argumentează în favoarea participării sectorului privat în industria sănătăţii. Răspunsul este următorul: sectorul privat are soluţii şi pentru această problemă. E nevoie doar de puţină lumină (fără lumânări) ca să vedem mai departe de lungul nasului.
Iată cum este rezolvată dilema în cadrul Santésuisse, sistemul elveţian de sănătate. Mai întâi însă, o descriere succintă a sistemului elveţian. Santésuisse este un sistem pur privat, intens reglementat de către stat. La întrebarea ce este mai bine, ca cetăţenii sau statul să controleze cheltuielile pentru sănătate, Elveţia a ales prima variantă. Cetăţenii elveţieni cumpără asigurare personală de la furnizori privaţi; nu există asigurări de grup sponsorizate de către angajatori, sau asigurare de stat, la fel cum niciun furnizor de servicii medicale (doctor, spital, clinică) nu se află sub tutela statului. Asigurarea de sănătate este obligatorie, iar statul defineşte pachetul minim de servicii. Costurile sunt parţial subvenţionate de stat, în cadrul unei scheme graduale, în care cei cu venituri mici beneficiază de subvenţionare mai mare. Însă toate tipurile de asigurare necesită o porţiune de plată semnificativă şi din partea consumatorului, cu scopul de a descuraja abuzul şi ineficienţa. Prin schema de subvenţionare parţială se urmăreşte ca un individ să nu cheltuiască, în medie, mai mult de 10% din venitul său pe asigurare şi servicii medicale. Statul ţine sub control tarifele medicilor şi de spitalizare, iar asigurătorii sunt obligaţi să preia şi persoanele cu antecedente medicale, chiar şi grave. În 2003, 42% dintre elveţieni au optat pentru planuri de asigurare cu un coeficient de co-plată ridicat. Oricine doreşte asigurare suplimentară o poate achiziţiona pe cont propriu. Deoarece elveţienii pot alege între aproape o sută de asigurători pe piaţă, există o competiţie serioasă în privinţa preţurilor şi calităţii serviciilor, ceea ce determină evitarea inflaţiei costurilor, eficienţă ridicată şi calitate superioară. Timpul de aşteptare pentru consultaţii şi operaţii este comparabil cu sistemul american (foarte bun în această privinţă), în timp ce cheltuielile de stat pentru sistemul de sănătate reprezintă doar 2.7% din PIB, faţă de 7.4% din PIB în SUA (cifre din 2008). De fapt, Santésuisse are cele mai scăzute costuri bugetare din întreaga lume dezvoltată.
Sistemul nu este perfect, dar este în general considerat printre primele trei din lume. (În treacăt, să menţionăm o deficienţă: în ultimii ani a existat tendinţa, sub presiunea grupurilor de interese, de a extinde mandatul definit de stat pentru o asigurare minimală; companiile de asigurări beneficiază prin creşterea încasărilor, dar această tendinţă duce la creşterea oarecum arbitrară a costurilor). Dar să revenim la întrebarea iniţială: cum s-a adaptat sistemul privat elveţian la cerinţa ca asigurările de sănătate să îi includă pe cei cu antecedente medicale, astfel încât să nu existe o penalizare de preţ? Asigurătorii privaţi elveţieni au format un sistem secundar de asigurare, între ei. În cadrul acestui sistem de reasigurare, parte din veniturile celor care beneficiază de clienţi fără probleme majore de sănătate (şi care câştigă mai mult datorită costurilor mai mici) sunt direcţionate către asigurătorii care au drept clienţi mai multe persoane cu antecedente medicale (ale căror costuri mari penalizează rentabilitatea). În esenţă, este un sistem de reasigurare între asigurătorii primari, pentru distribuirea mai uniformă a riscului. În acest fel, rezultatul net este următorul: clienţii riscanţi sunt primiţi de asigurători la tarife medii, iar pentru asigurători există un stimulent de a prelua astfel de clienţi. O situaţie de câştig-câştig, concepută de inventivitatea întreprinzătorului privat. Atâta timp cât românii se vor uita chiorâş la sectorul privat şi îl vor afurisi apriori pentru falimente imaginare, ei se privează singuri de o contribuţie importantă la bunăstarea societăţii. http://inliniedreapta.net/un-om-are-o-nedumerire/inliniedreapta