De ce plânge Iliescu la moartea lui Diaconescu

Cel care a girat desantul mineresc la PNŢCD în urmă cu 21 de ani se declară acum stupefiat şi întristat de moartea lui Ion Diaconescu, dar compătimirea fostului nomenklaturist sună ciudat.
Ion Iliescu este probabil sincer când îşi exprimă compasiunea faţă de liderul ţărănist, fiindcă moartea acestuia îi aduce aminte fostului preşedinte că nimeni nu e nemuritor. Iliescu a vorbit despre „amintirile pozitive” care-l leagă de Diaconescu, în vreme ce la ultima audiere în dosarul Mineriadei din 1990 liderul ţărănist încă mai spera ca Ion Iliescu să plătească pentru ce s-a întâmplat în 13-15 iunie acum 21 de ani. Nu mult după aceea, Ion Iliescu a fost achitat definitiv în cele două dosare privind faptele întâmplate în perioada Mineriadei din 1990, care a scos pentru ani buni România de pe harta statelor cu aspiraţii democratice.
Ion Iliescu ar vrea să împrumute ceva din personajul istoric Ion Diaconescu, ar vrea, poate, să se identifice acum, spre sfârşit, cu aceia care vor fi contorizaţi de istorie în rubrica celor „buni”, a celor care nu au putut accepta niciodată nici comunismul, nici vasalitatea faţă de sovietici. Ion Diaconescu părea un om extrem de obişnuit, fiindcă vorbea normal, fiindcă folosea în public aceleaşi cuvinte ca şi acasă, fiindcă gesturile lui erau naturale şi, mai ales, fiindcă nu se supraaprecia. Părea un om obişnuit, dar nu era. Se ascundea în spatele unei modestii greu de înţeles pentru liderii PSD şi PNL care se înghesuie să-l plângă. Ion Diaconescu a fost un lider politic format la şcoala lui Mihalache şi Maniu, care a intrat la 19 ani în politică, dar a fost nevoit să iasă la 30, când comuniştii l-au condamnat la muncă silnică. De la 30 de ani până la 47 a traversat închisorile vechiului regim: a rezistat schingiuielilor şi a ieşit de-acolo spunând că „bătaia era un lux”, dar nu a cedat şi nu s-a pus în slujba călăilor săi. A fost un martir şi a trăit ca şi cum încercările prin care a trecut erau în mod natural parte din viaţa sa.
La fel de natural urca şi Ion Iliescu în ierarhia PCR: în vreme ce liderul ţărănist traversa cele mai dure închisori politice de la Aiud la Râmnicu Sărat, tânărul comunist studia la Moscova, ajungea în Comitetul Central şi credea în idealurile lui Lenin. Unul era de partea călăilor, celălalt îşi aştepta bătăile cotidiene. Unul îşi punea speranţele în ruşi, celălalt în americani. Unul avea experienţa partidelor democratice, celălalt cunoştea doar partidul unic.
Chiar şi după căderea regimului Ceauşescu, Ion Iliescu le propunea românilor „comunismul cu faţă umană” drept cea mai bună soluţie, iar Ion Diaconescu a înţeles încă de atunci că doar după ce va cădea Uniunea Sovietică România îşi va putea găsi drumul înapoi spre valorile occidentale. Cu toate acestea, cel care a ieşit câştigător din toate bătăliile a fost Ion Iliescu. Chiar dacă nu a reuşit să rămână până la capăt preşedintele partidului pe care l-a creat în 1990 şi este nevoit să-i privească pe „capitaliştii de cumetrie” cum conduc, Ion Iliescu va ieşi din politică aşa cum şi-a propus – „doar cu picioarele înainte”. Fostul lider ţărănist a avut, în schimb, mereu o autoironie care l-a salvat de multe momente ridicole şi recent spunea, zâmbind, că este „expirat”, nu a avut însă destulă intuiţie politică pentru a-şi salva partidul de la căderea din Parlament şi nici suficient fler pentru a-i mirosi pe cei care l-au trădat mereu.

inliniedreapta

„Clubul Bilderberg. Stapanii lumii". Un cosmar in direct

Jurnalista Cristina Martin argumenteaza o teza de necrezut: destinul omenirii se decide dintr-un singur centru de putere ocult, ce reuneste elitele planetei.

Jurnalista Cristina Martin argumenteaza o teza de necrezut: destinul omenirii
se decide dintr-un singur centru de putere ocult, ce reuneste elitele planetei.
Prinsi cu grijile, nu mai observam ca proximitatea se schimba pe traiectorii halucinante si punem prea repede asta pe seama unei evolutii naturale ori a fatalitatii. Uitam sa mai intrebam. Iar daca primim raspunsuri, refuzam sa credem. Insa daca ni s-ar demonstra ca un grup de oameni, membri ai unei societati secrete, sunt raspunzatori de mortile fiilor nostri in transeele razboaielor transnationale sau de crizele mondiale, ca tainicele personaje dicteaza din umbra pretul painii, al benzinei sau absenta de maine a locurilor noastre de munca, poate ca am deveni mai atenti. Impreuna cu numarul urmator, „Saptamana Financiara" va ridica inca un subiect grav de reflectie: senzationala carte-dezvaluire „Clubul Bilderberg. Stapanii lumii", semnata de Cristina Martin.
„Intre brandy, dezbateri de dupa-amiaza si bai in piscina, stam la taifas. Aparent, toate intalnirile par prietenesti si nu se deosebesc cu nimic de o intalnire informala intre cunoscuti, cu exceptia unui detaliu subtil: aici nu se discuta fotbal, ci geopolitica. Iar cei care iau cuvantul nu sunt tati de familie ori directori agresivi care incearca sa se relaxeze intr-un hotel de lux, ci barbatii cei mai puternici ai planetei", nota lordul britanic Patty Ashdown in prima sa carte de memorii politice, dupa ce a participat, in 1989, la intrunirea Clubului Bilderberg de la Santiago de Compostela - Spania.

Cenaclul puterii absolute
Riscandu-si propria viata, jurnalista independenta argumenteaza o teza atat de simpla, incat pare de necrezut: in ultima jumatate de secol, sensul omenirii a fost decis si dramuit exclusiv dintr-un singur centru de putere ocult, ce reuneste elita economica, financiara, politica, militara si intelectuala a lumii. Nu din filantropie - ei intruchipeaza cinismul perfect. Nici pentru bani - banii sunt la ei. Ci numai pentru singurul tel care-i tine in viata: puterea absoluta. Ei sunt autorii si propovaduitorii globalizarii si ai Noii Ordini Mondiale. Ai trambitatei si falsei democratii care le intinde la picioare popoare, tari si resurse. „In spatele lumii, ascuns de ochii oamenilor de rand, in-tr-o ingrijoratoare tacere sepulcrala, un grup de taina se straduieste sa proiecteze si sa conduca destinele tuturor fiintelor de pe planeta. (...) In decursul a trei zile din luna mai sau iunie (...) se intrunesc, cu cea mai mare discretie, intr-unul dintre hotelurile cele mai luxoase de pe planeta", descrie Martin, adaugand: „Ei vor transforma Natiunile Unite intr-un guvern planetar, omogen, care nu va face diferenta intre tari, ci intre regiunile de pe glob, si va impune aceleasi legi unor culturi diferite. (...) Lumea unica de sub controlul acestor «stapani» trezeste fiori, din cauza asemanarii ei cu sistemul imaginat de catre George Orwell in «Ferma animalelor» si in «1984»".
Fratiile
Dar pentru ca mecanismul sa functioneze fara sincope, bilderbergerii se afla in contacte neintrerupte cu „activistii" altor institutii secrete care au monopolizat puterea si influenta pe mapamond. Iata o parte din acestea. „Skull & Bones" este o societate masonica autonoma, adica neafiliata la nicio Mare Loja obisnuita, care conteaza azi pe 900 de membri. Printre ei se afla si George W. Bush, care a aderat in 1968, fara a se feri sa-si recunoasca public apartenenta. „Mesele Rotunde", initiate de Cecil Rhodes, discipolul masonului englez John Ruskin, propovaduitorul teoriei impunerii unui control strict al statului prin intermediul unui dictator sau al unei clase conducatoare speciale, constituie astazi un labirint de companii, institutii, banci si sisteme educative „care ar avea nevoie de o munca de un an pentru a i se stabili structura" (dr. Coleman, fost agent de spionaj britanic). Consiliul Afacerilor Externe (CFR), de fapt guvernul real al SUA, este o solida grupare paramasonica, cu peste 3.500 de membri, care incearca sa sustraga bancile oricarei puteri, pentru ca acestea sa ajunga sub controlul Guvernului Mondial. Nucleul dur al CFR este condus de fratii Rockefeller. Acelasi clan care „trage atele" Comisiei Trilaterale, „...o grupare de persoane din SUA, Europa Occidentala si Japonia, legate de marile finante, lumea afacerilor si politica, ce ofera elitei provenite din masonerie posibilitatea de a se intalni, in scopul unei colaborari secrete". I-a furnizat Americii doi presedinti: Jimmy Carter si Bill Clinton. Masa Rotunda a industriasilor europeni (ERT), un grup de presiune ale carui propuneri si indicatii devin automat legi comunitare, pe care guvernele continentului le aproba fara cracnire. Daca se confirma coexistenta a doua masonerii - una vizibila si alta ascunsa (Masoneria celei de-a Patra Coloane), atunci Clubul Bilderberg se pare ca actioneaza chiar din interiorul acesteia din urma.

De la o discutie sincera la atentate si lovituri de stat
Istoria Clubului Bilderberg se confunda cu aceea a planetei noastre dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Prima reuniune oficiala a avut loc intre 29 si 31 mai 1954, in localitatea olandeza Oosterbeek. Atunci a si imprumutat numele Hotelului Bilderberg, amfitrionul intalnirii, al carui proprietar era Printul Bernhard, tatal actualei Regine Beatrix a Olandei. De-a lungul existentei sale, desi isi neaga cu vehementa responsabilitatea pentru desfasurarea istoriei, Clubul a avut cuvantul decisiv in evenimente ca razboiul din Vietnam, crearea organizatiilor CECA, Euratom si CEE, precursoare ale Uniunii Europene, razboiul de Yom Kippur, loviturile de stat din Brazilia, Indonezia, Chile, Argentina, Honduras, Guatemala, debarcarea trupelor americane in Panama, bombardarea Ceceniei, razboiul din Golf, inventarea si sustinerea euro, conflictele nesfarsite dintre Israel si Palestina. Unii critici nu ezita sa-i considere pe bilderbergeri direct raspunzatori de atentatele din 11 septembrie. Clubul Bilderberg este pretutindeni.

„Marii preoti ai capitalismului"
Numai simpla enumerare a identitatii catorva dintre personajele care au avut fie calitatea de fondatori, fie pe cea de membri ai Comitetului Inteleptilor ori ai celui Director, fie pe cea de simpli membri activi ori participanti periodici ar putea sa confere dimensiunea influentei de neinchipuit pe care Clubul o exercita si a uriasei sale puteri decizionale. Citam la intamplare: David Rockefeller, familia Rotschild, Henry Kissinger, Romano Prodi, prim-ministru al Italiei, regele Juan Carlos si regina Sofia ai Spaniei, printul Charles al Angliei, Javier Solana, Bush-tatal si fiul, Donald Rumsfeld, Bill si Hillary Clinton, Bill Gates, Jose M. Durao Barroso, presedintele CE, George Soros, Margaret Thatcher. La care mai pot fi adaugati, de pilda, reprezentanti ai banci-lor si marilor concerne multinatio-nale, baronii marilor trusturi de presa ai lumii, academicieni sau laureati ai Premiului Nobel.

Indiferenta, inamicul public
Cum se poate scapa de sub jugul lozincii obsedante: „Munceste, consuma si supune-te sistemului, pentru ca nu exista alternativa la lumea minunata pe care am faurit-o pentru tine!"? In viziunea Cristinei Martin, „cat timp nu se inventeaza ceva mai bun", fortei coplesitoare care o propaga nu i se poate contrapune, prin trezirea la realitate, decat democratia autentica. Fiindca, puncteaza ea, „...cel mai mare dusman al acesteia nu sunt Clubul Bilderberg si ansamblul de societati care actioneaza in secret pentru a controla lumea, ci indiferenta pe care o arata poporul". Pentru ca astazi, aici, alegerea nu mai implica nuante: „Vreti sa fiti sclavi sau preferati sa fiti liberi?".

sfin

Presedintele Clubului Bilderberg, vicontele Etienne Davignon (foto) si presedintele Consiliului pentru Relatii Externe al SUA, Richard Haass, vor veni vineri la Bucuresti, unde vor participa la conferinta "The European Union after the sovereign debt crisis".

Printre sponsorii evenimentului se numara Unicredit Tiriac Bank, Eximbank si Rosia Montana Gold Corporation.
Celi doi oficiali sosesc in Romania invitati de catre Media Consulta International, ziarul Puterea si Realitatea TV.

Conferinta "The European Union after the sovereign debt crisis", organizata sub patronajul Bancii Nationale a Romaniei (BNR) si al guvernatorului Mugur Isarescu, va fi  moderata de jurnalistul Emil Hurezeanu.

Invitatii vor sosi vineri la Aeroportul Baneasa, unde vor sustine declaratii de presa, iar plecarea se va face a doua zi, la bordul a doua aeronave private.

Despre evenimentul care va avea loc vineri la Bucuresti, DailyBusiness.ro a stat de vorba cu Mihai Craiu, actionar majoritar al Media Consulta.

DailyBusiness.ro: Care este scopul vizitei celor doua personalitati la Bucuresti si cine a avut initiativa de a le invita?
Mihai Craiu: Cele doua personalitati vin la Bucuresti la initiativa companiei Media Consulta, reprezentata de Mihai Craiu, Adrian Thiess si ziarul Puterea. Scopul este conferinta care se intituleaza "Europa dupa criza datoriilor suverane". Cei doi sunt specialisti in geopolitica, strategii financiare si securitate globala, iar expertiza lor este unica.

DB: Vin ei pentru a da BNR-ului o lectie de economie?
MC: Nu. BNR nu are nevoie de lectii de la nimeni. BNR este un amfitrion aristocratic, a participat activ impreuna cu noi sprijinindu-ne constant in organizarea acestui eveniment. Guvernatorul Mugur Isarescu va fi o gazda potrivita pentru cei doi, prin perspectiva moderatiei discursului, a experientei si a viziunii financiare cu care a sprijinit economia romaneasca pana acum.

BD: Cu cine se vor mai intalni cele doua personalitati la Bucuresti?
MC: Cei doi se vor intalni cu peste 200 de invitati la conferinta, vor discuta cu moderatorul Emil Hurezeanu si vor avea permanent sprijinul guvernatorului Mugur Isarescu. Evenimentul va fi transmis in direct de postul Realitatea Tv, care va gazdui dezbateri pe aceasta tema si care promoveaza acest eveniment impreuna cu ziarul "Puterea".

DB: Cat a costat sa aduceti cele doua personalitati in Romania?
MC: Investitia in aducerea celor doi este semnificativa. Efortul facut de Mihai Craiu si Adrian Thiess din perspectiva financiara ar trebui rasplatit prin accesul la o informatie si expertiza cum spuneam unica, informatie de natura a ajuta clasa de business, specialistii in geopolitica si oamenii de afaceri sa aiba o perspectiva economica asupra regiunii.

DB: Vizita este izolata sau face parte dintr-o serie de conferinte si intalniri tinute in mai multe tari?
MC: Vizita este numai in Romania, cei doi au venit la invitatia sus mentionatilor si este un moment unic in Europa de Est. dailybusiness

Cum pot fi blocate crizele financiare europene

Introducerea transferurilor de bani intre tarile membre ale zonei euro ar putea preveni iscarea unor noi crize financiare de tipul celei din Grecia, potrivit fostului director al Fondului Monetar International, Dominique Strauss-Kahn. Iata un articol din mai 2010.
Propunerea sa ar insemna inceperea constituirii unui guvern economic al uniunii monetare, ce include 16 state, dar ar intampina rezistenta din partea celei mai mari economii locale, Germania.

La inceputul saptamanii, Uniunea Europeana si Fondul Monetar International au anuntat un pachet de urgenta in valoare de 750 de miliarde de euro, care ar urma sa ajute la evitarea unor crize in zona euro.

Cu toate acestea, uniunea monetara are, inca, nevoie de reforma structurala si fiscala, pentru a supravietui, a declarat Strauss-Kahn, intr-un interviu pentru Financial Times.

"Toate tarile trebuie sa faca un efort urias pentru reducerea deficitelor bugetare. Cred ca multe tari, nu doar cele europene, au probleme fiscale serioase", a spus seful FMI. Comentariile sale reflecta opiniile autoritatilor din intreaga lume, masurile pentru rezolvarea problemelor fiscale si cele de urgenta, in cazul Europei, dominand planurile pentru salvarea economiei la nivel global.

Directorul FMI a adaugat ca, pentru a se ajunge la stabilitate in zona euro, tarile din sudul continentului trebuie sa reduca rapid nivelul imprumuturilor si trebuie dezvoltat un sistem organizat de transfer de bani intre statele membre.

"Este nevoie de o supraveghere atenta si de uneltele necesare trasferurilor de bani dintr-o parte in alta a regiunii", a explicat Strauss-Kahn.

Modelul SUA, adaptat la situatia europeana

Acesta a facut comparatie cu Statele Unite, unde transferurile de bani intre diversele state sunt la ordinea zilei. Noul mecanism pentru Europa ar trebui sa includa trasferuri bugetare pe perioade scurte, intre statele membre zonei euro, dar numai in conditiile in care controlul "la granita" ar fi bine definit si monitorizat.

Astfel, s-ar ajunge la ceea ce analistii si economisitii au spus ca ar fi trebuit sa existe de la inceput, si anume un guvern economic, care sa gestioneze intreaga zona euro, cu mai putina influenta din partea guvernelor fiecarui stat membru in parte. In plus, s-ar evita situatia in care un stat bogat, precum Germania, ar fi nevoit sa sustina pe termen nelimitat tarile mai sarace si indatorate, precum Grecia si Portugalia.

Directorul FMI nu este singurul care sustine o astfel de idee. Olli Rehn, comisarul european pe probleme monetare, a inaintat, miercuri, o propunere similara pentru coordonare financiara si economica. Acesta va cere tarilor din zona euro sa adopte proceduri prin care bugetele anuale sa fie supuse unei verificari din celelalte 15 state, inainte de a deveni lege.

"Nu este o problema de interferenta cu suveranitatea nationala. Este vorba despre verificarea atenta a estimarilor pe baza carora se fac bugetele. Multe probleme din zona euro, in trecut, au provenit tocmai de la estimarile gresite", a spus Olli Rehn.

In vederea lui Strauss-Kahn, o astfel de impartire a responsabilitatii ar conduce si la acordarea mai simpla a imprumuturilor, deoarece costurile ar fi calculate in functie riscul comun, nu riscul de tara, un lucru pe care tari precum Italia si Spania l-au sustinut de mult timp, iar caruia Germania, evident, i s-a opus.
ziare

Factura plătită de români în contul pierderilor companiilor de stat: un milion de euro pe zi

În 2010, cele mai importante 123 de companii de stat sau regii autonome au avut pierderi totale de 393 mil. euro, respectiv de peste un milion de euro pe zi.
Cele aproape 400 de milioane de euro ar putea fi folosite, spre exemplu, pentru construirea a 100 de kilometri de autostradă sau pentru a plăti salariile pe un an pentru 125.000 de angajaţi din în­vă­ţământ, conform unei analize a Zia­rului Financiar - Gândul - Mediafax, pe baza bilanţurilor pe anul trecut de­pu­se de companii la Ministerul Finanţelor.
Cele mai mari pierderi, de circa 300 de milioane de euro, le-a înregistrat CFR SA, compania de stat care admi­nistrează infrastructura de cale ferată din România, aflată în subordinea Transporturilor.

Cele 123 de companii, din care cele mai multe aparţin fie Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de afaceri (MECMA), fie Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii (MTI), au avut anul trecut afaceri totale de aproape 11 miliarde de euro, echiva­lentul a circa 9% din PIB, respectiv din valoarea totală a economiei locale.
Companiile şi regiile de stat analizate au o forţă de muncă totală de aproape 250.000 de persoane, cel mai mare angajator fiind Poşta Română, cu aproape 35.000 de angajaţi la nivel naţional. Astfel, anul trecut, din totalul angajaţilor din România, de circa 4,2 milioane de persoane, aproape 17% lucrau în cele mai importante companii de stat sau regii autonome.
În medie, fiecare angajat la aceste companii sau regii a avut ca rezultat final o pierdere anuală de aproape 1.600 de euro în 2010. În cazul companiilor profi­tabile, cum este Romgaz, de exemplu, situaţia este cu totul alta. La o forţă de muncă de 5.812 de persoane, compania din Sibiu a obţinut un profit de 155 de milioane de euro, ceea ce înseamnă că fiecare angajat a adus, în medie, un pro­fit de aproape 27.000 de euro anul trecut.

Companiile din Transporturi, găurile negre de la stat
Cea mai mare parte a companiilor mari de stat aflate în subordinea Mi­nisterului Transporturilor nu au reuşit să revină pe plus anul trecut, excepţie fă­când Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, care în 2010 a înregistrat un profit de circa 24 mil. euro. Companiile cu cele mai mari probleme în privinţa pierderilor sunt cele din industria feroviară. Spre exem­plu, CFR SA, care se ocupă cu admi­nistra­rea şi întreţinerea infrastructurii feroviare publice, a avut anul trecut cele mai mari pierderi din rândul compa­niilor analizate, de circa 307 mil. euro, chiar mai mari decât cifra de afaceri, care s-a ridicat la 265 milioane de euro. CFR SA se numără printre companiile "datoare vândute", în condiţiile în care anul trecut avea datorii totale de 7,6 miliarde de lei (1,8 mld. euro), potrivit infor­maţiilor publicate de Ministerul Finanţelor. România alocă în medie 5% din totalul fondurilor Ministerului Trans­porturilor pentru întreţinerea şi funcţionarea normală a căii ferate, în condiţiile în care în Franţa, Austria, Ger­mania sau Anglia procentul ajunge la 50%-60%, potrivit Asociaţiei Transpor­ta­torilor Feroviari din România.
O altă companie importantă con­trolată de Ministerul Transporturilor este CFR Călători, cu afaceri de circa 469 mil. euro anul trecut şi pierderi de 21 mil. euro, în scădere faţă de anul ante­rior, când consemnase pierderi mai mari, de 50 mil. euro. Traficul de pasa­geri a scăzut cu 5% anul trecut, de la 61,07 milioane de călători la 58 de mili­oane, iar subvenţia de la bugetul de stat s-a ridicat la 1,15 miliarde de lei (273 mil. euro). CFR Călători a demarat în pri­măvară un proces de reorganizare teri­torială prin care a redus numărul regio­nalelor la pa­tru şi a anunţat disponibi­lizarea a 1.021 de angajaţi. La mijlocul lunii august CFR Călători a majorat cu 18% tarifele la transportul feroviar de călători.
Nici CFR Marfă nu se "laudă" cu rezultate mai bune în 2010, în condiţiile în care a avut pierderi de 127 mil. euro, echivalentul a peste jumătate din cifra de afaceri consemnată în 2010. Scăderea businessului CFR Marfă a fost cauzată şi de creşterea nu­mărului de operatori feroviari privaţi, care sunt în prezent circa 25. La fel ca în cazul Tarom, şi CFR Marfă ar urma să fie privatizată în proporţie de 20%.

Pierderi mai mici
Ziarul Financiar a realizat la începutul lunii septembrie o analiză privind cele mai mari 35 de companii de stat, concluzionând că acestea au avut pierderi de aproape 500 de milioane de euro. Includerea a încă 88 de companii în analiză reduce pierderile totale înregistrate cu circa 100 de milioane de euro, în condiţiile în care cea mai mare parte a companiilor de dimensiuni mai mici au fost pe profit sau pe break-even anul trecut şi au reuşit să mai reducă din pierderile totale.
ziarul financiar

Cine a inventat Palestina

Una din cele mai stralucite reusite propagandistice ale KGB a fost inventarea notiunii de “popor palestinian”. Dupa cum se stie, pana prin 1967-8 nimeni nu auzise de un asemenea popor. Arabii palestinieni constituie o parte nediferentiata in cadrul arabilor levantini, de la Marea Mediterana si pana in Irak, avandu-si originea in zona si fiind veniti in Palestina in numar mai mare mai ales dupa WW1, o data cu dezvoltatea economica adusa de reintoarcerea treptata a evreilor. O parte a fost adusa de englezi si mai inainte de turci, in scopul asigurarii fortei de munca la diferite lucrari, ca de ex. la calea ferata. Un grup isi are originea in Sudan, iar dupa numele de clan ce le poarta multi se pot identifica locuri de origine pana in Arabia Saudita. Dupa razboiul de 6 zile si dupa inlocuirea Lui Ahmed Shukeiri de la conducerea OEP (Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, fondata in 1964, avand ca obiectiv deschis in statutul valabil pana azi “eliberarea” partii din Palestina pe care exista Israelul) cu teroristul Yasser Arafat, KGB-ul ia lucrurile in mana si pe langa ajutorul logistico-material le pune in mana o arma propagandistica redutabila: le fabrica o identitate nationala si le confectioneaza o istorie cu argumente sofistico-stiintifice. Si astfel proaspat fabricatul “popor palestinian” prezinta in lume povestea ca el este descendentul direct al canaanitilor antici ca si al filistienilor (rimeaza grozav cu “palestinieni”), povesteste ca istoria evreilor in acel loc a fost un episod trecator, incheiat definitiv cu 5 secole inainte de Cristos, ca insusi Cristos a fost un palestinian ca si ei, s.a.m.d. Povestea asta prinde foarte bine in opinia publica “progresista” mondiala din acea vreme, mai ales in acea perioada in care “avantul afirmarii popoarelor, eliberarea de sub jugul colonial si lupta pentru autodeterminare” se aflau la apogeu si simpatia automata se indreapta in acea directie. Povestea aceasta s-a dezvoltat in continuare pana la proportiile monstruoase la care suntem martori. Ea a fost apoi anexata de neonazistii de toate culorile si peste tot ca inca o arma in lupta impotriva “sionismului international” care se pregateste sa-si stabileasca imperiul mondial… Iar islamismul la randul sau a preluat de la neonazism formele exterioare de exprimare si tehnica goebbelsiana, care se pot vedea clar in toate manifestarile lor. O impletire perfecta de forme si continut. Cat despre dreptul la autodeterminare si existenta nationala al evreilor in patria lor istorica auzim prea putine voci. Caci nu e “political correct”. Cam in sec 12 i.Cr. a aparut o populatie venita dinspre insulele Marii Mediterane, posibil din Creta care s-a ciocnit violent cu Egiptul, a fost respinsa si s-a asezat pe litoralul de sud al Israelului de azi, mai exact zona Gaza de azi si inca putin mai la nord. Acestia erau Filistienii, consemnati ca atare in diferite izvoare. Acolo ei au fondat o comunitate de 5 orase pe litoral si au venit in contact cu regatul evreiesc in curs de formare atunci cand care au incercat sa-si extinda stapanirea si in interiorul tarii. Dupa o serie de razboaie duse cu evreii, ei au fost invinsi, ulterior au fost loviti si de asirieni (cca. sec 8 i. Cr.), si-au pierdut independenta si identitatea si s-au asimilat cu populatia majoritara, disparand definitiv din istorie. Numele “Palestina” ca denumire geografica a fost stabilit de Imperiul Roman. Provincia Iudeea a fost in decursul stapanirii romane aproape tot timpul nelinistita si populatia nu se impaca cu ocupatia straina, desi romanii isi asigurasera mereu o administratie locala obedienta. Pe acest fond intre anul 63 si 73 are loc o mare revolta impotriva Romei, pe care imperiul o inabuse cu greutate si cu pretul distrugerii Ierusalimului, a faimosului sau templu si expulzarea unei parti din populatie. Dar in anul 132 poporul se rascoala din nou, sub conducerea lui Bar Kohba si isi recastiga independenta pentru o durata de 3 ani, pana cand romanii reusesc cu greu sa-i invinga. Dar deoarece iudeii le produsesera atatea necazuri si pierderi in acest razboi, imparatul Adrian decide distrugerea totala a Ieusalimului care intre timp redevenise centrul lor, construirea unui oras nou in loc si redenumirea sa ca Aelia Capitolina, cat si o noua expulzare, dupa care evreii au devenit minortiari in tara. Si pentru a sterge pana si amintirea existentei tarii si poporului nesupus, administratia romana a redenumit Iudeea cu noul nume PALESTINA, amintind de numele filistinilor care la acea data disparusera deja de vreo 900 de ani. Aceasta e explicatia si nu trebuie sa cauti la Vatican… Cat despre vreun stat “Palestina”, nu cred ca a auzit cineva in istorie. Nici notiunea de “popor palestinian” nu poate fi intalnita. Ea este o inventie recenta, a ultimilor 40-50 de ani. inliniedreapta Prof. Dr. Samuele Bacchiocchi PALESTINA NU A EXISTAT NICIODATA CA STAT Acest lucru inseamna ca Palestina, ca stat cu propria lui cultura si limba nu a existat niciodata. Teritoriul ei a fost cucerit succesiv de catre romani, de islamici si de cruciatii crestini, de imperiul otoman si ca sa scurtam - de catre britanici, dupa primul razboi mondial. Britanicii au fost de acord sa restituie o parte din teritoriu evreilor, pentru a deveni caminul lor. Dintr-o perspectiva istorica, evreii au asupra Palestinei un drept de patru mii de ani. Este pamantul radacinilor lor religioase, etnice si istorice. Faptul ca in trecut au fost expulzati din pamantul lor de catre romani, crestini si musulmani, nu inseamna ca astazi trebuie fortati din nou sa-si paraseasca teritoriul. In definitiv, ei nu au un alt pamant pe care sa-l pretinda in mod legitim ca fiind caminul lor. Nu acesta este cazul cu palestinienii. Dintr-o perspectiva istorica ei sunt indreptatiti sa pretinda cateva tari arabe ca fiind caminul lor natal, deoarece aici isi gasesc radacinile religioase, culturale, etnice si lingvistice. Unii incearca sa dovedeasca radacinile musulmanilor in Palestina apeland la moscheea Al Aqsa si la Domul Stancii din Ierusalim, care sunt considerate ca cel de-al treilea dintre locurile sfinte ale islamului. In studiul meu am descoperit ca in Coran nu se spune nimic despre Ierusalim. Se mentioneaza Mecca si Medina de multe ori, dar niciodata Ierusalimul. De fapt nu exista nici o dovada istorica pentru a sugera ca Mahomed ar fi vizitat vreodata Ierusalimul. Atunci cum a devenit Ierusalimul cel de-al treilea din cele mai sfinte locuri ale islamului? In cea mai mare parte datorita unei interpretari simpliste a unui pasaj vag care se gaseste in capitolul saptesprezece al Coranului, intitulat: " Calatoria nocturna ". Se relateaza aici, ca intr-un vis, Mahomed a fost purtat noaptea " de la templul cel sfant catre templul cel mai inde..ea din Ierusalim de vreme ce ea nici nu a existat pana in anul mortii sale in 632 AD. In schimb, iudeii pot merge inapoi la radacinile lor in Ierusalim pana in vremea lui Avraam (Gen 14:18). Recent, liderii arabi s-au intalnit la Beirut pentru a gasi o solutie la conflictul dintre Israel si palestinieni. Ei au adoptat o propunere a printului mostenitor saudit Abdullah de a convinge Israelul sa returneze anumite teritorii palestinienilor, in schimbul garantarii existentei Statului Israel. Sursa free-referate

Cele cinci arme ascunse ale Greciei în lupta cu criza

1. Turismul

Fără îndoială, acesta este unul dintre sectoarele economice cele mai importante pentru economia ţării. Numeroasele obiective turistice, construite într-o istorie de aproape 5.000 ani, cele peste 2.000 de insule, munţii şi clima prietenoasă au atras multe milioane de turişti de-a lungul timpului. Numărul de turişti care vizitează anual Grecia este de peste 15 milioane, deşi a scăzut de la începerea crizei, iar contribuţia la PIB este de circa 15%. Mulţi oficiali greci au declarat că doar turismul poate fi motorul renaşterii economice a ţării.

2. Comerţul

Ţara se învecinează cu patru state, trei mări şi se află lângă trei continente: Europa, Asia şi Africa. La acestea adăugăm o industrie navală bine pusă la punct şi avem imaginea unuia dintre cei mai importanţi jucători în domeniul comerţului pe plan mondial. Aproape două treimi din schimburile comerciale ale Greciei sunt cu ţările membre ale UE, mai ales cu Germania şi Italia.

La această poziţie puternică contribuie şi marina militară grecească, în care s-au investit multe miliarde de euro în ultimii ani şi care a fost, în mod tradiţional, o forţă în regiune. Armata este, în general, bine pusă la punct, Grecia fiind mereu prezentă în topul ţărilor cu cele mai mari cheltuieli militare din Europa. Acest fapt a contribuit, de-a lungul timpului, la sentimentul de siguranţă şi stabilitate impus atât investitorilor străini cât şi celor locali, mai ales într-o zonă geografică care, în mod tradiţional, a avut parte de multe conflicte de-a lungul istoriei.

3. Agricultura

Grecia este singurul producător de bumbac din Europa, potrivit Encylopedia Britannica. La acest produs se adaugă altele tradiţionale, precum măslinele şi uleiul de măsline şi diverse fructe exotice, specifice climei mediteraneene, care sunt exportate în proporţie de aproape 100%.

Deşi nu este un exemplu de eficienţă economică, agricultura ţării a beneficiat de subvenţii masive din partea Uniunii Europene, iar zonele rurale au evoluat mult ca nivel de trai în ultimii 20 de ani, iar exporturile importante contribuie la scăderea deficitului balanţei comerciale.

4. Standardul de viaţă

Grecii sunt printre popoarele cu cele mai ridicate nivele de trai din Europa, iar durata de viaţa este una dintre cele mai mari (79 ani). Lipsa poluării, alimentaţia sănătoasă, specifică zonei, şomaj scăzut, un nivel ridicat al educaţiei şi unul dintre cele mai ridicate salarii minime din UE (740 euro) se numără printre cauzele acestei situaţii.

Acesta ar putea constitui un avantaj pentru menţinerea unui consum intern ridicat care să contribuie la PIB şi atragerea muncitorilor străini pentru menţinerea unor costuri scăzute la nivelul serviciilor şi producţiei de bunuri.

La acest standard de viaţă contribuie şi cele aproape şapte milioane de greci care lucrează în străinătate şi care trimit anual sume importante de bani în ţară, echilibrând astfel balanţa de plăţi.

5. Relaţiile externe

Relaţiile economice şi politice bune pe care ţara le are cu cele mai importante economii ale zonei euro constituie un mare atu. Recent, autorităţile de la Berlin i-au îndemnat pe oamenii de afaceri germani să investească în Grecia şi au lăudat Atena pentru eforturile făcute în acest an în impunerea măsurilor de austeritate. Franţa, a doua economie a UE, este şi ea alături de Grecia şi nu concepe intrarea în insolvenţă a ţării. Lucru uşor de înţeles dacă avem în vedere expunerea pe care o au băncile din această ţară pe datoriile greceşti.

Guvernul grec, în frunte cu George Papandreou, s-a arătat flexibil în discuţiile purtate cu organismele financiare internaţionale şi a reuşit impunerea unor măsuri dure de reducere a cheltuielilor, în ciuda protestelor şi grevelor.

De altfel, grecii s-au arătat dispuşi să renunţe puţin la naţionalism şi sunt de acord cu un program intens de privatizăre a unei părţi a activelor deţinute de stat, evaluate la peste 125 miliarde de euro. Această atitudine este oarecum logică, având în vedere că cea mai mare parte a bogăţiilor ţării este deţinută de stat.

evz