Translate

luni, 12 martie 2018

„Ucraina” – Ținutul Românesc de „la margine” și cazacii români

„Ucraina” – Ținutul Românesc de „la margine” și cazacii români


10 Votes




 

Incheiat in defavoarea otomanilor, razboiul ruso-germano-turc din 1736-1739 a fost urmat si de reglementari teritoriale in nordul Marii Negre, Rusia...


Incheiat in defavoarea otomanilor, razboiul ruso-austro-turc din 1736-1739 a fost urmat si de reglementari teritoriale in nordul Marii Negre, Rusia largindu-si granita prin Tratatul de la 12 septembrie 1740 de la Istanbul incheiat cu participarea, ca observator, a partii germane.

Tratatul se intitula „Statutul pentru stabilirea de catre Rusia a granitei Rusiei si Turciei si a granitei Moldovei pe Bug”. 

Prin acesta, Rusia isi adjudeca un teritoriu de „la Margine” (in rusa „u Craina”) de 44.500 km2, de la sud de Kiev pana la Marea Negra, intre cursurile inferioare ale Bugului si Niprului.

Artizanii au fost tarina Ana Ivanovna (1730-1740) si favoritul sau, generalul Munnich.

Acestia au imaginat planul care depasea viziunea lui Petru I cel Mare de a acapara toate teritoriile romanesti pana la Nistru, vizand intreaga Moldova pana la Carpati dar si Muntenia, Dobrogea si teritoriile romanesti dintre Balcani si Dunare.

Moartea tarinei si succesorii slabi care au urmat la tron au lasat lucrurile in suspensie pana la preluarea puterii de catre Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796).

Armata rusa ajunge la Bugul inferior abia in 1764, in contextul pregatirii noului razboi cu Poarta (1768-1774), incepand inventarierea teritoriului.

In 1766, agentul Andrei Konstantinov raporteaza ca intre Bug si Nistru, in „u Craina” nu exista „supusi” rusi si se vorbeste „doar romaneste”.

Principala fosta cetate turca Ozu sau Oceakov era un oras ridicat, in 1587, de domnul Moldovei, Petru Schiopu, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez in slujba Moscovei, raportase, la 1709, ca este locuit de romani si foarte putin tatari, greci sau turci.

Intre 1587 si 1709, informatorii straini Geovani Botero, Giovani Antonio Magini si Niccolo Barsi il descrisesera ca pe un „oras vlah”, adica romanesc, aflat in componenta Tarii Moldovei.


Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Rromanesc de ” la margine”


Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Romanesc de  „la margine”

In 1769, tarina decide lichidarea independentei cazacilor si integrarea acestora in armata rusa. Drept urmare, capitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jura credinta si semneaza incadrarea cu grade de capitani si colonei in armata rusa.

Numele lor erau: Topa, Scapa, Taranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Dragan, Desalaga, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculet, Apostol, Chigheci, Grigoras, Bogdan, Radu, Focsa, Grigorcea, Bocsa.

Oare ce simt, in acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analistii si politicienii lui peste si pupezele de televiziune care oracaie de 25 de ani ca n-avem nici o treaba cu actuala Transnistrie, care n-ar fi apartinut niciodata Romaniei.

Mai rau, nu numai Transnistria intreaga (69.000 km2) ci si Ucraina istorica au fost parte integranta a Tarii Moldovei, de la 1455/1456 pana la 1740 (Ucraina) si 31 decembrie 1791 (Transnistria).

Tarina grupeaza cazacii „margineni” in doua regimente numite: unul „Muntenesc”, sub comanda colonelului Grigore Buhatel, pe loc si al doilea, „Moldovenesc”, dislocat la Kiev, Simara si Orenburg, ca baza de recrutare pentru regiunea Ekaterinoslav, sub comanda colonelului Lungu.

In restul Moldovei dintre Bug si Carpatii Orientali, ocupata de rusi in cursul razboiului amintit (1768-1774), prin persuasiune, promisiuni si cumparare cu bani, tarina organizeaza un corp de armata romanesc format din voluntari.

Tradand intentia de ocupare a restului teritoriului Moldovei dintre Bug si Carpatii Orientali acest corp primeste un statut, in fapt o proiectata Constitutie a viitoarei Moldove ocupate, intitulat:

„Invatatura a insasi stapanitoarei mariri Ecaterina a II-a, talmacita pe limba moldoveneasca din ordinul maresalului Petru Al. Rumeantev, cu osardia si cheltuiala mitropolitului Gavril, de Toma, al doilea logofat”.

Acest corp romanesc de voluntari (un demn precursor al Diviziei Tudor Vladimirescu) de cca.12.000 de luptatori, era comandat de nepotii tradatorului domn aclimatizat rus, Dimitrie Cantemir, Constantin si Dumitrascu (fiii lui Antioh), avea un drapel de lupta pe care figurau stema imperiala rusa alaturi de bourul Moldovei, uniforme romanesti si biserica proprie cu serviciu in limba romana.

In 1783, tarina lanseaza proiectul de „Regat al Daciei” prin care se dorea gruparea, sub autoritatea arhiducelui Constantin, propus rege, toate teritoriile romanesti aflate sub suzeranitate otomana.

Pentru implementarea lui, lichidand primejdia turco-tatara din spatele frontului, rusii cuceresc, in 1787, Crimeea.  Aceasta este perioada cand, pe raportul lui Alexandru Mavrocodat, din 1786, tarina decide infiintarea, in fosta „Ucraina” dintre Bug si Nipru, a unei constructii administrativ statale, sub numele de „Moldova Noua”.

Evolutia politica si militara, adjudecarea, in 1791, a teritoriului Moldovei dintre Bug si Nistru si faptul ca deschide zona Bug–Nipru ca teritoriu de colonizare pentru romanii si aromanii cu atributii militare din fosta Militargrenze (granita militara) a  Imperiului Romano-German, pe masura ce Habsburgii inaintau spre sud, in Serbia, o face sa opteze, temporar insa, pentru numele… „Noua Serbie”.

O „Noua Serbie” locuita, acum,  si de romani si de aromani si in care functiona, ca armata,… „Polcul de husari moldoveni”.

Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Rromanesc de ” la margine”

Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Romanesc de ” la margine”




Elementul romanesc dintre Nistru si Bug fusese intarit, inca din 1736-1739, de luarea in robie si asezarea aici, de catre generalul Munnich, a cca.100.000 tarani romani, barbati, femei, copii din Muntenia si teritoriile moldovenesti dintre Nistru si Carpatii Orientali.





Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant Romanesc.JPG



Mai radical, contele Panets, in 1774, ii propusese tarinei stramutarea intregii populatii romanesti a Moldovei dintre Nistru si Carpatii Orientali, dincoace, in teritoriile romanesti dintre Nistru si Nipru. In paralel, au fost adusi si colonisti rusi de dincolo de Nipru.

La 1793, facand un recensamant in fosta „Ucraina” dintre Nipru si Bug, devenita „Noua Serbie”, mitropolitul Gavril si preotul Ivanov constatau ca, din 67 de sate ale regiunii Oceakov, 49 erau curat romanesti, restul mixte, romano-ruse, dar marii proprietari de pamant erau, in continuare, romani: Ion si Nicolae Cantacuzino, Teodor Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, Scarlat Sturdza, Cristea Manuil, Ion Macarescu, Ion Iliescu, Teodor Sabau, Manuil Saul, Ion Cananau, George Craciun, Anton Pascal, Pintilie Hagila, Vasile Dodon, Teodor Romanescu, Emanoil Bals etc.

Dupa 1769, asadar, teritoriile de „la Margine” ale Moldovei au devenit cele dintre Bug si Nistru, cazacimea libera mutandu-si aici centrul de greutate,consilierul Sumakov raportand ca, in continuare, situatia etnica se pastreaza, de-a lungul litoralului Marii Negre, intre Crimeea si Nistru majoritatea locuitorilor fiind romani.

Dupa cucerirea Transnistriei, ultimii cazaci independenti, in frunte cu generalul Ciorba, coloneii Mandra, Ghinea si Branca, jura credinta intrand in armata tarista.

Ei vor fi organizati, in 1802, ca noua cazacime de la Bug, sub numele de Corpul Voznesensc, de catre tarul Alexandru I (180-825).

Astazi, Transnistria istorica, de 69.000 km2, a fost redusa, administrativ teritorial, la 25.100 km2, din care 20.900km2 formeaza regiunea Odessa, formal in Ucraina, iar 4.200 km2, formal, apartin Republicii Moldova, dar sub numele de, inca, RASS Moldoveneasca nistreana , constituie o enclava a Moscovei.

Nenorocire mare pentru minunatii nostri elitisti ! Parca ii aud cum urla: „De unde si pana unde, cazacii, romani? ”

Pai, hai sa vedem! „Cazac” sau, corect, „cosaq” inseamna in tatara „pribeag” si in turca „lotru”, cu alte cuvinte „haiduc”.

Cazacirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spatiului romanesc, adica haiducirii din mlastinile Tisei – fuga taranilor romani de pe mosii in zonele de margine, in randul comunitatilor romanesti vechi dar rare din „No man’s land”.

Este vorba despre tarani romani, fugiti printre obsti satesti romanesti vechi aflate, in cazul „Ucrainei”, in zonele de margine sau de granita, disputate Tarii Moldovei, initial de Uniunea polono-lituaniana si de tatari, apoi de Imperiul Otoman si Rusia.

Zona vizata a fost „pragurile Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poarta, si astazi, numele de VOLOSKII, adica „Romanesc”.

Aici, pe loc uscat, adica SEC, se facea adunarea de obste pentru deciziile importante, de unde numele de „SECE”.

Oamenii se ocupau cu agricultura, vanatoarea, pescuitul, apoi, ca oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu in teritoriile tataro-otomane si polone.

Militar, erau organizati pe „centurii” adica „sute”, de unde in pronuntie slava, „sotni”. Erau condusi de capitani, numiti dupa romanescul hatman (derivat din germanul hauptman) – atamani.

Fenomenul incepe datorita devastarilor provocate de razboaiele cu tatarii, turcii si polonii, spre sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ia amploare in secolul XVI. In 1574, Cancelaria polona il informa pe Maximilian II de Habsburg (1564-1576) ca numitii cazaci sunt „nu numai din tinuturile noastre, ci si din cele ale Moscovei, Valahiei si din tarile Luminatiei voastre”, adica erau romani fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania.

Acelasi fenomen se intampla dincolo de Nipru, intre Don si Nipru, cazacimea de pe Don fiind formata, insa, din rusi si romani colonizati din ratiuni militare, cu incepere din 1482-1487, de Moscova.

Este motivul pentru care, tot in 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene ca „saraciti, s-au unit moldoveni, munteni si moscoviti si au facut multe pagube……… musulmanilor nostri”.

Un an mai tarziu, Stefan Bathory, principe al Transilvaniei (157-1583) si rege al Poloniei (1575-1586), ii informa pe Habsburgi ca, in ansamblu, cazacii de o parte si de alta a Niprului sunt„oameni proveniti din diferite popoare, rusi, romani si chiar supusi de-ai nostri”, adica polonezi si lituanieni. Cei de la pragurile Niprului, insa, declara  Cancelaria polona, in 1578, sunt „cei mai rai dintre moldoveni”.

Pe unii dintre sefii „marginenilor” (ucrainenilor), polonezii au reusit sa-i atraga, prin cumparare cu ranguri boieresti, acestia ingrosand, prin deznationalizare, sleahta polona (familiile Ivanenco, Dumitrasco, Apostol, Afendie, Armasevski, Tomski, Brazuhi etc.). Majoritatea, insa, au ramas romani legati de domnia Tarii Moldovei.

Prima incercare de unificare a tuturor obstilor volohe cazacesti sub un singur hatman, a fost facuta de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei in 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiica a lui Stefan cel Mare.

A fost, insa, invins de Despot Voda, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Siret”,predat turcilor si executat in Galata.

Romanii cazaci l-au adus, apoi, sub conducerea atamanilor Loboda si Nadabaicu (in falsele istorii…..Nelevaico), in 1572, pe unul de-al lor si l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574). Abia fratele acestuia, insa, Ioan Nicoara Potcoava (Cretul), adus de atamanii Ceapa si Sah, avea sa impuna titlul, pentru un veac si jumatate, de Domn al Tarii Moldovei si capitan al Marginii.

A fost urmat de „domnisorii” si domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoava, Constantin Lacusta, Petru Schiopul, Ioan Lungu din Lapusna, Ioan Cazacul, Stefan Razvan, Mihai Viteazul etc. pana la Gheorghe Duca.

Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuti de intreaga cazacime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Voda cel Cumplit si pana la sfarsit, pe langa cei mentionati, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut sa-l inlocuiasca cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chisca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Romanul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu si, ultimul, Danila Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor romani a fost intrerupta de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernas polonez rasculat impotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, in 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia.

Si aceasta deoarece, nefiind roman, s-a incuscrit cu domnul si protectorul sau, Vasile Lupu (1634-1653), la disparitia acestuia fiind vanat si de polonezi si de turci.

Hmelnitcki era polonez, dar adjunctii sai erau Toader Loboda, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puscariu de Poltava, Ioan Burla de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman si Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. In plus, sub el, comandantii Regimentului de elita cazacesc, „Slobodean”, adica al „Libertatii”, au fost generalii de brigada Dimitrie Bancescu si Varlaam Buhatel.

In tratativele cu Rusia, Hmelnitcki  a folosit, pe post de diplomati, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gamalie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava si Grigore Cristofor- capitan de Raskov.



 

Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Romanesc de ” la margine”

La sfarsitul sec.XVII, dupa Gheorghe Duca, succesiunea au asigurat-o hatmanii Stefan Movila, Dimitrie Cantacuzino si Ene Draghinici. Cazacii, marginenii sau „ucrainienii” romani au luptat, intre Nistru si Nipru, impotriva polonezilor, sub Bogdan si Timus Hmelnitcki, fiind considerati de Samuel Kussevicz, starostele de Lemberg, drept„urmasii dacilor si au puternice virtuti militare”.

In batalia de la Liov„cohortele de veterani ale dacilor transnistreni (Veteranae Dacorum Transnistrianorum) au luptat in centrul liniei de foc”. 

In batalia de la Zborov (1649), numai cazaci transnistreni au fost 10.000, iar in cea de la Beresztecko (1651), 4000.

Ulterior, au luptat alaturi de suedezi, impotriva rusilor, participanad, sub conducerea lui Apostol Chigheci, cca. 8000 in batalia de la Leahovici (1706) si 4000 in batalia de la Poltava (1709).

Ultimul mare hataman, Danila Apostol, a fost comandantul regimentului de la Mirgorod, dupa tatal sau, Pavel Efrem si bunicul sau, Apostol.

Este descris de uzurpatorul sau, Mazepa, nu ca „ucrainean”, nu ca „moldovean” ci, clar, ca „roman”, drept „Apostol, de obarsie valaha, barbat din tata merituos in armata, ostas bun, din toti polcovnicii cel mai vechi, cel mai batran nobil, castigand cinstirea si dragostea tuturor regimentelor”. 

A murit la Sorocinti, la 17 ianuarie 1734, succedandu-i fiul sau Petre, polcovnic de Lubni, care avea sa se integreze ca general de brigada in armata rusa.

Celalalt fiu, Pavel, polcovnic de Mirgorod, s-a casatorit in 1736, cu fiica generealului  rus Matei Muraviov, urmasul sau fiind celebrul diplomat, scriitor si mason rus Ioan Muraviov Apostol (1762 – 1851).

„Ucraina” istorica asadar, sau teritoriile de „la Margine” ale Tarii Moldovei au insumat 44.500 km2 (u Craina propriu-zisa) si 69.000 km2 (Transnistria), adica un total de 113.500 km2 de pamant romanesc, rapit Tarii Moldovei de Rusia.

Un teritoriu in care domnii Moldovei au intemeiat orasele intre Moghilau, pe Nistru (1600) si Oceakov, pe Nipru. Si-au stabilit garnizoanele la Lerici (1455), apoi la Caffa si Mangop (1473-1474), au dat danii boierilor (ex. boierii Jora sau Golia si Movila etc.). Toponimele si hidronimele romanesti au fost, in ultimele doua secole, slavizate, populatia supusa unui regim intens de deznationalizare, in special in epoca bolsevica, iar termenul „u Craina” a ajuns sa desemneze o alta realitate geopolitica si etnostatala, nu neaparat datorita Rusiei.

Ajunsa la Nistru in 1791, Rusia, prin Tarul Alexandru I, a incercat sa ia tot teritoriul ramas Moldovei, dar si Muntenia intreaga, dintr-o singura lovitura, in 1807, la tratativele cu Napoleon I.

Francezii s-au impotrivit la Tilsit, apoi la Erfurt, declarand ca principatele nu sunt teritorii turcesti, Rusia trebuind sa solicite, contra pacii, de la turci, teritorii din „Casa Islamului”. Asa s-a inventat termenul „Basarabia”.

Initial, astfel se numea o fisie ingusta de pamant, litorala Dunarii maritime, fosta „Vlahie” dunareana, pomenita in secolul sec.IX-XII de bizantini, de la varsarea Siretului, pana la Chilia, adjudecata, in 1343-1345, de domnul muntean, Basarab I si fiul sau, Nicolae Alexandru, de la Principele Dimitrie (tatar crestinat). In 1807-1809, rusii au scris pe harti  „Basarabia”, intre Siret si Nistru, intre Chilia si Hotin, prezentandu-l drept teritoriu turcesc, cucerit de turci, de la unul, Stefan cel Mare, in 1484.

Cum francezilor li s-a parut suspecta aceasta Basarabie atat de mare, rusii si-au cerut scuze reducand „Basarabia” la teritoriul de 45.630 km2, dintre Prut si Nistru, Chilia si Hotin.

Interesant este ca Circulara lui Alexandru I catre generalii armatei rusesti de ocupatie din Principatele Romane dateaza din 1807, cu cinci ani inainte de smulgerea (28 mai 1812) celei de a treia halci din trupul Tarii Moldovei.

Si mai interesant este faptul ca este deosebit de actuala, deoarece recomandarile se axeaza pe cunoasterea psihologiei colective si a tarelor elitei politice romanesti:

„Administrand Basarabia, trebuie cugetat sa se aseze fundamentele uni edificiu mai intins. Poporul acestei provincii trebuie sa primeasca binefacerile unei administratii parintesti si liberale, ca astfel sa fie atrasa, cu dibacie, atentia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.

Bulgarii, moldovenii, muntenii si sarbii au o patrie ……. sa le usuram calea sa o afle!Trebuie sa exaltam prin toate mijloacele aceste populatiuni spre a le aduce la telul ce ne propunem.

Pentru a ajunge la intemeierea unui stat slav, trebuie sa le promitem independenta, barbatilor influenti recompense pecuniare iar decoratiuni si titluri convenabile pentru ceilalti!”

„Basarabia” a fost rapita la 28 mai 1812 datorita manevrelor sefului spionajului rus pentru Europa de SE, Manuc Bey, ulterior refugiat si lichidat, la Hancesti, de mafia bancar financiara europeana deoarece voia transformarea noii provincii intr-o Elvetie a Orientului. „Libertatile” au durat doar pana la 28 februarie 1828, cand tarul Nicolae I a infiintat, prin decret, „Institutul pentru administrarea Oblastiei Basarabia” prin care autonomia a fost suprimata, institutiile romanesti suprimate si inlocuite cu cele guberniale, iar limba romana  fost interzisa, fiind inlocuita de rusa (se putea folosi doar„in caz de necesitate”).

Restul teritoriului romanesc extracarpatic urma sa fie cucerit, tot pe bucati, Moldova dintre Prut si Siret, apoi cea dintre Siret si Carpati, la fel Muntenia si Oltenia, conform „Planului Prozorovski”, elaborat la 15 aprilie 1810, in vigoare si astazi, cele patru urmand sa devina gubernii in cadrul unei Federatii ruso-slave.

Ca sa extrapolam termenii, aceasta federatie prevedea urmatoarele „euroregiuni”:


  1. Regatul Daciei, cu Muntenia, Moldova pana la Prut, Transilvania, Oltenia, Bucovina si Dobrogea cu Delta Dunarii;

  2. Regatul Bulgariei, cu Rumelia si Macedonia;

  3. Un Regat al Ungariei;

  4. Un Regat Sirbo-Croato-Sloven;

  5. Un Regat al Greciei cu Thessalonic;

  6. Constantinopolul cu Stramtorile.



Proiectul a fost stopat de declansarea Revolutiei de la 1848 si de actiunea serviciilor germane si austriece, apoi austro-ungare care aveau propriile lor obiective pe seama Rusiei. In plina revolutie europeana republicana, serviciile germane si austriece au lansat, in Galitia, sloganul „ Nu sunteti rusi, ci ruteni.”, proclamand dreptul la existenta al „Republicii Rutene” de la Liov  la Nipru.

Voiau sa ia Rusiei 1000.000 de km2 inventand o „natiune culturala” in care sub numele de „rutean” sa intre, de-a valma, romani, fosti romani deznationalizati prin rusificare (fostii „pruteni” sau „brotnici” deveniti „ruteni”), rusi, polonezi, fosti romani deveniti polonezi prin deznationalizare (gorali), traci slavizati (hutanii sau hutulii), traci sau lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, slovaci, tatari, greci si gotii, inca subzistand in Crimeea.

Reactia romanilor a fost prompta. Asa cum astazi se impotrivesc trimiterii de catre „ucraineni” sa lupte la Donetk, la 1848 s-au impotrivit „Miscarii rutenesti” din Galitia, cerand separarea Bucovinei de aceasta.

In 1849, Habsburgii au fost salvati in fata secesiunii nobililor unguri, botezata „revolutie”, de catre rezistenta armata a romanilor si interventia trupelor tariste.

Drept multumire, din 1850, „Miscarea ruteneasca” a devenit, nu numai sovin antirusa, ci si sovin antiromaneasca.  In fruntea ei a fost pus fostul agent al lui Lajos Kossuth, hutanul Lucian Cobilita.

Dupa realizarea dualismului (1867), „Miscarea ruteneasca” a trecut la pregatirea secesiunii fata de Rusia a teritoriilor de la Vest de Caucaz, ideologi fiind evreii polonezii Markim Saskievici, Iacob Holovatki si Ivan Varghilovici.

Conceptul doctrinar era dreptul „natiunii rutene” la un „stat Rutenia”  de 5 milioane de suflete, intre Muncaci si Nipru in care, in ceea ce ne priveste, pe langa teritoriile romanesti deja inglobate de rusi sau germani, urmau sa intre si Maramuresul intreg, nordul Ardealului si nordul a tot ceea ce mai ramasese din Moldova.

Adica ceea ce a incercat sa ne rapeasca, ulterior, Nikita Hrusciov, intre 1944 si 1954.

Prin manipulare sau cumparare cu promisiuni cu bani, elevii si studentii tineri de la Liov au fost organizati in Asociatia „Provita”, adica „Desteptarea”, o organizatie „ruteana” cu caracter violent antirus, antiroman si antipolon.

Replica rusa a venit, prin infiintarea, la Kiev, de catre Ohrana tarista, a unei asociatii „rutenesti”, prorusa, „HROMADA”.

In 1869, imparatul Franz Josef a intemeiat un serviciu special, cu fonduri imense, condus de contele Franz Stadion, sa orienteze miscarea PROVITA in directia secesiunii fata de Rusia dar si impotriva miscarilor de eliberare polona si romana.

Alaturi de el, in fruntea luptei pentru „limba ruteana”, „poporul rutean” si „Republica Rutenia”, s-au aflat, ca adjuncti, „rutenii” Popovici, Branzan si Cucuruz.

Ei au editat, la Liov, ziarele de propaganda „Holovna Rada Ruska” sau „Rada Swietojurka” si „Zorja Halycka”.

In 1894, l-au adus de la Kiev la Liov pe istoricul falsificator, Mihail Hrusevski. Sustinut de Miron Corduba, acesta a solicitat renuntarea la termenul de „rutean” si inlocuirea cu cel de „ucrainean”, adica „la marginean”.

Era o preluare dupa termenul de „ucrainti”, cum le spuneau, in graiul popular, romanii, „marginenilor” in general si, in mod deosebit, romanilor rusificati.

In 1894 asadar, Hrusevski si gasca lui sponsorizeaza serviciile austro-ungare la care s-au asociat cele germane, au inventat notiunile de popor, natiune si limba „ucrainene” („la marginene”), ba chiar si o istorie ucraineana, proiectand-o in trecut.

Tot ei au decis ca la viitoarea tara, „Ucraina”, sa fie atasate: Maramuresul intreg, de la nord de Viseu; tot teritoriul romanesc dintre Muntii Gutai si Apa Turului, tot Ardealul de Nord, Bucovina intreaga si nordul Basarabiei.

Oficial, in 1914, la Berlin, in perspectiva razboiului, Kaiser-ul Wilhelm II a infiintat si sponsorizat„Asociatia pentru eliberarea Ucrainei”, vizand secesiunea teritoriilor dintre Carpatii Padurosi si Caucaz, fata de Rusia. Se explica de ce razboiul a fost declansat in Galitia de catre fortele germano-austro-ungare.

La 27 februarie/12 martie 1917, s-a declansat revolutia in Rusia, tarul Nicolae II abdicand la 15 martie. Reactia germano-austro-ungara a fost prompta – organizarea, la Kiev, a Radei centrale, in frunte cu Mihail Hrusevski, care proclama autonomia largita a „Ucrainei” in cadrul Rusiei.

La 14 septembrie 1917, rusii au proclamat Republica. Germanii au reactionat prin aducerea lui Lenin, agentul lor, din Finlanda la Petrograd si sponsorizarea Insurectiei Bolsevice (25 octombrie/7 noiembrie).

Lenin le-a acordat dreptul la secesiune, prin „Declaratia drepturilor popoarelor din Rusia”(2/15 noiembrie 1917) si a dat mana libera Germaniei in teritoriile de Vest ale Imperiului fost tarist, prin Pacea de la Brest-Litovsk (20 noiembrie/3 decembrie).

Germania a construit  imediat  „Ucraina Mare” cu centrul la Kiev, ca baza de operatii, promitandu-i lui Hrusevski atasarea, ulterioara, a Transcarpatiei, Bucovinei, Galitiei si Basarabiei.

Reactia rusa s-a produs prin Stalin, comisar al guvernului, insarcinat cu „drepturile popoarelor”, care le-a declarat, imediat, „contrarevolutionare”, pe toate cele care si-au proclamat independenta si, la 11/24 decembrie 1917, la Harkov, a proclamat „Republica Sovietica Ucraineana”.

La 31 ianuarie 1918, Congresul General Unit al Sovietelor din Rusia a anulat „Declaratia drepturilor popoarelor”prin„Declaratia drepturilor poporului muncitor si exploatat”, iar recent infiintata Armata Rosie a zdrobit fortele lui Hrusevski, la Pskov, Talin si Narva. In mare graba, Germania si Austro-Ungaria au proclamat (9 februarie 1918) constituirea, din Galitia si Bucovina, a unui regat autonom in cadrul Austro-Ungariei si au smuls Kievului promisiunea de furnizare a unui milion de puduri de grau, contra sprijin militar.

Drept urmare, la 18 februarie 1918, trupele germano-austro-ungare au invadat „Ucraina” si au ocupat Kievul, restaurand autoritatea lui Hrusevski.

In sprijinul „democratiei” de atunci, englezii au organizat, la 3 marie 1918, desantul de la Murmansk, germanii profitand pentru a-l unge pe generalul Skoropadski, hatman al Ucrainei, la 30 aprilie 1918.

Au urmat evenimentele cunoscute care au condus la destramarea Austro-Ungariei, capitularea Germaniei si razboiul civil din spatiul rus, proiectat inca din 1912 de masoneria europeana, pentru anul 1920, drept „Teritoriu de experimenare  a ideilor socialiste”.

In razboiul civil, romanii, fosti cazaci, au luptat, ca de obicei, atat de partea rusilor care i-au deznationalizat prin celebrii Frunza/Frunze si Ceapa/Ceapaev, cat si de partea „albilor”, ultimul ataman liber cunoscut in istorie fiind romanul Nestor Mahna, pe care noi l-am invatat in istoriile falsificate ca „ucraineanul” ….. „Mahno”.

La 29 noiembrie 1918, la Kiev s-a proclamat RSS Ucraineana, bolsevicii preluand, drept extrem de utila, nascocirea germano-austro-ungara.

Acesteia aveau sa-i ataseze si alte teritorii romanesti, dar si teritorii rusesti in partea de rasarit, facand ca lucrurile sa fie aproape imposibil de descalcit astazi.

Sursa: Col.(r) dr. Mircea DOGARU/  dogaru-mircea.blogspot.ro/

sâmbătă, 3 martie 2018

Fătarea la iepuroaică şi îngrijirea puilor

Durata gestaţiei la iepuroaică este de 28-34 de zile, dar cele mai bune rezultate se obţin când fătarea are loc la 30-31 de zile de la împerechere. Durata gestaţiei este mai mare la femelele care fată un număr mai mic de produşi şi la femelele din rasele mari. Cu 3-4 zile înainte de fătare se elimină din furajare concentratele, iar dacă iepuroaica nu şi-a pregătit cuibul acesta este amenajat din paie curate şi păr tuns de pe abdomenul femelei sau vată.
În perioada de gestaţie iepuroaica este foarte sensibilă la zgomote. Pentru acest motiv trebuie să i se asigure un climat calm, de linişte, care să îi creeze senzaţia de izolare şi siguranţă; în caz contrar se pot produce avorturi.
Fătarea are loc de obicei noaptea sau în primele ore ale dimineţii şi durează 20-30 de minute, după care mama desface cu dinţii învelişul embrionar şi taie cordonul ombilical al fiecărui pui. Apoi linge puii şi îi aşază în apropierea sfârcurilor pentru a-i determina să sugă, după care îi acoperă cu părul smuls de pe abdomen. După 15-20 de minute de la fătare iepuroaica elimină placenta, pe care o consumă imediat, ceea ce stimulează producţia de lapte. A doua zi după fătare cuibul se controlează, se elimină resturile placentare şi eventualii pui morţi. Puii supranumeroşi (peste 8 capete) se repartizează la alte femele cu mai puţini pui, cunoscut fiind că iepuroaica are 8 sfârcuri care asigură alăptarea. Intervenţia se face prin separarea din cuib a iepuroaicei cu ajutorul unei cuşti mobile (de serviciu). Pentru a asigura adopţiunea se recomandă ca viitoarele doici să fie şi ele îndepărtate din cuib circa 30 de minute, timp în care puii străini împrumută mirosul puilor gazdă. Un alt procedeu privind adoptarea mai uşoară a puilor de către mama-doică este acela prin care se pune pe aceştia păr din cuibul în care au fost transferaţi. Pentru a nu imprima mirosuri străine puilor, toate intervenţiile îngrijitorului în cuşca de fătare vor fi făcute numai după spălarea şi dezinfecţia mâinilor.
La readucerea în cuib a iepuroaicei căreia i s-au luat puii supranumeroşi ea trebuie să găsească hrană şi apă deoarece în timpul fătării femelele pierd o mare cantitate de apă, organismul se deshidratează şi îşi mănâncă puii dacă nu li se asigură suficientă apă.
Unele mame îşi resping puii şi refuză să-i îngrijească ca urmare a instalării căldurilor imediat după fătare. Această deficienţă se remediază prin permiterea împerecherii femelei respective.
Hrănirea şi îngrijirea după fătare
Pentru menţinerea în viaţă a puilor fătaţi, hrănirea şi îngrijirea atât a iepuroaicelor cât şi a puilor în perioada de alăptare au o mare importanţă. Când iepuroaica este hrănită corespunzător ea are lapte suficient, puii au pielea lucioasă, iar abdomenul este plin şi rotund. Perioada de creştere a puilor până la înţărcare poate fi împărţită în două etape: prima, de la naştere până la vârsta de 21 zile, când puii sunt hrăniţi numai cu lapte matern, şi a doua, de la vârsta de 3 săptămâni până la înţărcare când, pe lângă laptele matern, puii încep să consume şi hrană suplimentară.
Alăptarea se face o dată pe zi, în general dimineaţa, şi durează 4-5 minute. În timpul suptului puii primesc 6-8 g lapte pe cap, în primele zile, cantitate ce creşte treptat până la 30-35 g/cap/zi, la vârsta de 18-20 zile. După 21 de zile producţia de lapte a mamei scade, iar puii încep să con­sume furaje şi apă. Acum le apar primii dinţi, cuibul se desfiinţează, paiele se scot, iar puii rămân pe grilaj.
Începând de la această vârstă puilor li se poate administra hrană fluidă, pâine înmuiată în lapte diluat, la care se mai adaugă câte 10-15 g de nutreţuri concentrate pe zi sub formă de pastă umedă.
În sistemul intensiv de creştere înţărcarea puilor se face la 28-30 de zile, pentru a evita suprapunerea stresului de înţărcare cu cel de năpârlire. Înţărcarea se face în aceeaşi zi, la toate femelele din hală sau compartiment, ai căror produşi au împlinit 28 zile de la fătare. Nu se recomandă înţărcarea treptată sau prin extracţie. Se recomandă încălzirea compartimentului pentru tineret cu 2-3 zile înainte de populare pentru a asigura o temperatură de 23-24°C în prima săptămână. În sistemul semiintensiv de creştere din gospodăriile familiale înţărcarea puilor se face la vârsta de 38-45 de zile. Înţărcarea se face în mod treptat, cu izolarea de mama lor în timpul zilei (3-4 zile la rând) şi lăsarea să sugă numai noaptea. În aceste zile li se va administra pâine înmuiată în zer sau lapte, amestec umed de uruieli (la discreţie), lucernă şi trifoi pălit. În mod obişnuit, se înţarcă la vârsta de 4 săptămâni puii destinaţi producţiei de carne, iar la 8 săptămâni cei destinaţi reproducţiei. Puii înţărcaţi de la aceeaşi mamă se cazează împreună, în continuare, în cuşca pentru tineret. În fiecare cuşcă se introduc câte 7 pui înţărcaţi. Dacă numărul puilor este mai mic de 7, aceştia vor fi introduşi în cuşcă cu alţi produşi, cu acelaşi grad de dezvoltare.
Ca urmare a stresului de înţărcare pot apărea tulburări digestive, ce determină uneori pierderi mari. În cazul apariţiei diareii, se suprimă furajul concentrat timp de 24 ore şi se administrează paie şi apă acidulată cu oţet din vin (10-15 ml la 1 litru de apă).
Hrănirea tineretului înţărcat se face la discreţie. Pe lângă nutreţurile combinate se vor administra substanţe minerale solubile în apa de băut. În sistemul gospodăresc de creştere hrănirea tineretului înţărcat se face cu suculente (cartofi, sfeclă furajeră, morcovi, pepeni) tocate şi amestecate cu făină de fân sau tărâţe; furaje verzi pălite (trifoi, lucernă, iarbă din livadă, varză, spanac); concentrate (orz, ovăz, porumb uruit); fibroase (fân de lucernă, de trifoi, sparcetă etc.). Apa potabilă la temperatura de 14-16°C va fi asigurată în permanenţă şi schimbată de câte ori este nevoie.
Zilnic se verifică starea de sănătate generală a tineretului, consumul de furaje şi se curăţă hrănitorile de resturile neconsumate.
Ing. Bogdan MACOVSCHI
Lumeasatului

Orgoliul

Sunt foarte putini oameni cãrora le place sã audã vorbindu-se despre orgoliu. N-am întâlnit încã pe nimeni care sã fi reusit sã-l stãpâneascã în întregime.Orgoliul este una dintre numeroasele manifestãri ale fricii, dar acesta are si o laturã care tine de aspiratia spre perfectiune a omului. Acesta este constient de perfectiunea divinã care existã în el, dar o exploateazã în mod gresit din dorinta de a avea întotdeauna dreptate, în detrimentul celorlalti. Orgoliul este o gresealã a planului mental, a intelectului.
Orgoliosul se recunoaste dupã felul în care vrea, în orice împrejurare, sã aibã dreptate si sã le arate celor din jur cã ei gresesc. Vrea sã dea impresia cã el este singurul câstigãtor. Dar puterea ce pare sã vinã din orgoliu nu este decât o iluzie, cãci, în realitate, orgoliosul pierde întotdeauna. Se spune cãorgoliul este cea mai mare nenorocire a umanitãtii. El stã la originea marilor tulburãri din viata socialã, a rivalitãtii între popoare, a rãzboaielor, intrigilor, urii si ranchiunei manifestate fatã de altii. Orgoliul dã nastere la ambitii pentru putere, dar înãspreste inima si ne împiedicã sã ne iubim semenii. Orgoliosul este convins cã el e întotdeauna drept si ceilalti nu. A încerca sã schimbi pe cineva e o formã de orgoliu.Când, în sinea ta, crezi cã esti corect si ai dreptate în comparatie cu altul care, dupã tine, nu numai cã greseste, dar modul lui de gândire e complet deplasat, tu esti singurul care are de pierdut.
Dacã te lasi stãpânit de orgoliu, asta te va costa foarte mult în ceea ce priveste dragostea, relatiile, sãnãtatea si fericirea! Oare chiar meritã?
„Profilul psihologic” al orgoliului
Orgoliosul e cel care se cunoaste cel mai putin pe sine. E atât de plin de el, încât orice tentativã de a-l lãmuri va fi sortitã esecului. Nu vrea sã stie nimic. Nu suportã sã fie contrazis. Îi place compania oamenilor care îl flateazã. Binele pe care-l înfãptuieste cineva cu dorinta secretã de a fi aplaudat si glorificat se întoarce întotdeauna împotriva autorului sãu. Din acest motiv, atâtia oameni încep un lucru cu bune intentii care, în final, se întorc împotriva lor, cãci, pe parcurs, orgoliul a pus stãpânire pe ei.
Existã douã forme de orgoliu: mental si spiritual.
Orgoliul mental îl caracterizeazã pe cel care crede cã stie totul. De îndatã ce i se pun la îndoialã cunostintele, orgoliul iese la suprafatã si acesta este începutul unei îndelungi lupte obstinate pentru a-l face pe interlocutor sã-i înteleagã punctul de vedere. Îl putem recunoaste pe orgolios dupã felul lui de a fi. Vorbeste repede, într-un stil grãbit. Vrea cu orice pret sã aibã dreptate si încearcã în toate felurile sã se facã înteles.
O latã trãsãturã specificã orgoliosului este folosirea în mod curent a cuvintelor: „Da, stiam”. El stie totul. Dacã într-adevãr stie totul, de ce se simte obligat sã spunã? Ti se întâmplã de multe ori sã rostesti aceastã frazã? În aceastã situatie, cel mai important este sã fii tu însuti convins cã stii. Tu si numai tu!
Dacã ai fost întrebat „Stiai?”, era cu totul altceva. Era o întrebare care astepta un rãspuns. Nevoia de a spune cã stiai ceva, fãrã a fi fost întrebat, se naste din orgoliu.
Orgoliul te face sã rezisti oricãrei transformãri interioare. Orgoliul incearcã mereu sã te împiedice sã-l vezi pe Dumnezeu în fiecare om, sã ierti, sã-ti exprimi emotiile si sentimentele, sã fii tu cu adevãrat, sã înveti sã te cunosti si sã evoluezi.
Dacã în prezent esti supãrat pe cineva si simti cã ti-e imposibil sã-i ceri iertare, în primul rând fiindcã-i porti picã si fiindcã n-ai încercat sã recunosti dragostea în gesturile sau cuvintele sale, înseamnã cã lasi orgoliul sã te împiedice. Probabil gândesti în felul urmãtor: „Dar dacã i-as cere iertare, asta ar însemna, nici mai mult nici mai putin, sã-i dau dreptate si sã recunosc cã am gresit!”
Încearcã sã privesti orgoliul ca pe o entitate exterioarã care nu vrea decât sã te influenteze. Imagineazã-ti cã e o voce din capul tãu care te deranjeazã continuu si nu te lasã sã trãiesti. Hotãrãste cã, de acum înainte, vrei sã-ti dirijezi singur viata, fãrã a mai asculta de vocea aceea.
Orgoliul tãu va face orice pentru a supravietui. Se va întoarce împotriva ta din momentul în care ai hotãrât cã vrei sã-l stãpânesti. Te va ataca mai ales în primele sãptãmâni ce urmeazã deciziei tale. Dupã observatiile si experientele personale, pot sã-ti spun cã în primele trei sãptãmâni va fi cel mai rãu. Apoi, treptat, rezistenta sa începe sã slãbeascã si totul devine mult mai usor.
Orgoliului îi este fricã. Îl putem compara cu o vecinã care vine mereu la tine sã-ti împuie capul cu povesti înfricosãtoare. Tu o lasi sã te ameteascã astfel în orice moment al zilei. Când, în sfârsit, te decizi sã-i spui: „Pleacã de aici, nu mai am chef de povestile tale”, ea intrã în panicã. Îsi pierde teritoriul unde putea oricând sã se defuleze. Dar va reveni, pentru a verifica adevãrul spuselor tale. Asa se întâmplã si cu orgoliul. O vreme va face orice ca sã supravietuiascã, pentru a dispãrea apoi cu totul. Trebuie sã rãmâi în permanentã atent, sã fii stãpân pe situatie.
E bine sã fii mai constient, pentru cã omul e în general foarte orgolios. Nu ne putem debarasa de azi pe mâine de aceastã boalã care existã de generatii întregi. Începe prin a câstiga mici victorii în fiecare zi, fãcând acte de dragoste!
Orgoliul reprezintã de fapt exaltarea eului inferior, a personalitãtii, în contradictie cu eul superior, individualitatea. Pe mãsurã ce o vei dezvolta pe aceasta din urmã, orgoliul va avea tot mai putinã putere asupra ta.
Orgoliul spiritual
Atentie si la orgoliul spiritual! Pe mãsurã ce o persoanã evolueazã, ea devine tot mai constientã si pericolul de a se lãsa stãpânitã de orgoliu va fi tot mai mare. Începe sã se simtã superioarã celorlalti: „Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine”. Aceste gânduri se nasc din orgoliul spiritual. Am cunoscut persoane care atinseserã un grad de evolutie ridicat dar, în momentul în care era vorba sã le fie de folos altora, s-au lãsat stãpânite de orgoliu si totul s-a întors împotriva lor.
Este foarte important sã fii atent în special când devii mai constient. Faptul cã ai ajuns la un nivel mai ridicat decât altcineva nu înseamnã neapãrat cã acesta îti este inferior. Gradul lui de constiintã e inferior, dar puritatea sufletului sãu e la fel de perfectã ca a ta. Numai exprimarea e diferitã.
Dacã îi privesti pe ceilalti ca fiind mai mici decât tine e ca si cum te-ai compara cu un elefant si i-ai considera pe ceilalti niste soareci. Crezi cã un elefant e mai valoros, ca animal, decât un soarece? E primejdios sã gândesti astfel. E ca si cum ai spune cã tu esti Dumnezeu si celãlalt nu. Dar trebuie sã-l vezi pe Dumnezeu în fiecare om!
Stapinirea orgoliului
Ceea ce face deosebit de dificilã munca pentru stãpânirea orgoliului este faptul cã, de îndatã ce cineva se lasã cuprins de orgoliu, aceasta tinde sã scoatã la ivealã si orgoliul celuilalt. Când doi orgoliosi se înfruntã, rezultatul este inevitabil „doi învinsi”.
Cel mai bun mijloc de a învãta sã-ti stãpânesti orgoliul atunci când discuti cu cineva care tine neapãrat sã aibã dreptate este sã nu te încãpãtânezi. Acceptã ideea cã, în momentul respectiv partenerul tãu de discutie detine un adevãr important pentru el. la fel de important ca al tãu. Cine are dreptate? Amândoi, fãrã îndoialã.
Deci, accepti în forul tãu interior cã celãlalt are dreptate, dar cã si adevãrul tãu e la fel de important. Îti sugerez sã-i rãspunzi urmãtoarele: „Accept punctul tãu de vedere, chiar dacã este diferit de al meu si chiar dacã nu-l înteleg. Accept cã pentru tine e important”. Celãlalt va fi complet nãucit. Orgoliosul vrea întotdeauna sã câstige, sã aibã dreptate, sã aibã impresia cã celãlalt a pierdut. Dar, dupã aceste cuvinte, se va gãsi într-o situatie în care adevãrul sãu este acceptat fãrã ca celãlalt sã piardã. Vorbindu-i astfel, eviti sã te certi cu el sau sã i te supui.
Supunerea înseamnã a-ti schimba punctul de vedere pentru a fi de acord cu celãlalt. Si în acest caz, amândoi aveti de pierdut: tu fiindcã, supunându-te, ai impresia cã ti-ai pierdut toatã energia, si celãlalt, care se crede câstigãtor, dar si-a câstigat o falsã putere. Puterea lui trebuie sã vinã din el însusi, nu din ceilalti. Oricine câstigã prin orgoliu este în mod automat un învins.
Falsa umilinta
Contrariul orgoliului îl reprezintã umilinta. Dar, atentie, multi oameni se considerã umili pentru a-si ascunde teama, cãci în realitate ei sunt slabi. Le e atât de teamã sã nu greseascã, încât se supun de bunã voie. Dã-le putere si vei vedea cã se schimbã imediat; umilinta lor dispare ca prin farmec… Este ceea ce numim falsã umilintã.
Sunt si oameni care se umilesc mereu si nu-si pot accepta talentele si calitãtile. Se simt foarte încurcati când cineva le face un compliment. Fac totul cu umilintã… Si asta este tot falsã umilintã, de fapt, tot o formã de orgoliu.
Cel mai bine este sã te compari cu cei care-ti sunt cu mult superiori si sã-ti dai seama cã, pur si simplu, ei stiu mai bine sã-l exprime pe Dumnezeu. Astfel realizezi cã mereu mai ai ceva de învãtat si accepti mai usor cã orice om e atât de perfect pe cât poate fi el.
Orgoliul atrage dupã sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere si alte stãri de spirit care nu sunt benefice.Existã douã forme de ipocrizie: cea a omului puternic care se dã drept un oarecare si cea a omului obisnuit care se dã mare. Ambele forme ne pun în încurcãturã: unul prin falsã umilintã, celãlalt prin vanitate.
Sunt foarte putini oameni cãrora le place sã audã vorbindu-se despre orgoliu. N-am întâlnit încã pe nimeni care sã fi reusit sã-l stãpâneascã în întregime.Orgoliul este una dintre numeroasele manifestãri ale fricii, dar acesta are si o laturã care tine de aspiratia spre perfectiune a omului. Acesta este constient de perfectiunea divinã care existã în el, dar o exploateazã în mod gresit din dorinta de a avea întotdeauna dreptate, în detrimentul celorlalti. Orgoliul este o gresealã a planului mental, a intelectului.

Orgoliosul se recunoaste dupã felul în care vrea, în orice împrejurare, sã aibã dreptate si sã le arate celor din jur cã ei gresesc. Vrea sã dea impresia cã el este singurul câstigãtor. Dar puterea ce pare sã vinã din orgoliu nu este decât o iluzie, cãci, în realitate, orgoliosul pierde întotdeauna. Se spune cãorgoliul este cea mai mare nenorocire a umanitãtii. El stã la originea marilor tulburãri din viata socialã, a rivalitãtii între popoare, a rãzboaielor, intrigilor, urii si ranchiunei manifestate fatã de altii. Orgoliul dã nastere la ambitii pentru putere, dar înãspreste inima si ne împiedicã sã ne iubim semenii. Orgoliosul este convins cã el e întotdeauna drept si ceilalti nu. A încerca sã schimbi pe cineva e o formã de orgoliu.Când, în sinea ta, crezi cã esti corect si ai dreptate în comparatie cu altul care, dupã tine, nu numai cã greseste, dar modul lui de gândire e complet deplasat, tu esti singurul care are de pierdut.
Dacã te lasi stãpânit de orgoliu, asta te va costa foarte mult în ceea ce priveste dragostea, relatiile, sãnãtatea si fericirea! Oare chiar meritã?
Dacã orgoliosul ar stii ce-l asteaptã dupã moarte… si ce îsi pregãteste pentru viata viitoare…! Acestea nu sint rinduri despre spiritism, dar e bine sã reflectezi la tot ce ti-am spus. De aceea e important sã-ti stãpânesti orgoliul, sã devii mai constient de motivatiile tale. Vrei sã te bucuri de glorie si sã fii flatat de ceilalti? Dacã e asa, totul se va întoarce împotriva ta. E chiar asa de important sã ai întotdeauna dreptate? Observã cât te poate costa asta!
Poate ajuti pe cineva în speranta cã-ti va spune cât esti de bun si de minunat? Speri ca ajutorul pe care-l dai sã fie strigat în gura mare pe stradã, de toatã lumea? Observã ce se întâmplã cu tine! Sã presupunem cã ai ajutat pe cineva, dar persoana respectivã ti s-a pãrut ingratã, nerecunoscãtoare. Nici mãcar nu ti-a multumit, în schimb a început sã povesteascã tuturor cum si-a luat viata în propriile mâini si, astfel, s-a schimbat nebãnuit de mult. Despre ajutorul tãu n-a suflat nici o vorbã! Te demoralizeazã, nu-i asa! Ai fi preferat sã spunã cã totul ti se datoreazã tie? A astepta recunostintã din partea cuiva este o formã de orgoliu.
Poate vei fi tulburat citind aceste rânduri, dându-ti seama cât esti de orgolios!Dar scopul meu nu este sã te tulbur, ci sã te fac sã devii constient. Dacã îti vei da seama cã esti o persoanã orgolioasã, e vremea sã începi sã lupti cu orgoliul tãu, cãci el este cel care te împiedicã sã iubesti.
Tot mai multi oameni sunt afectati de boli grave de inimã cum ar fi scleroza multiplã. Orgoliul face ravagii. Ideal pentru ei ar fi sã-si lase inima liberã sã iubeascã. Sã fie mai putin duri fatã de ei însisi si fatã de ceilalti.
Latura mentalã trebuie folositã pentru a evolua si nu pentru a te umili pe tine si pe altii. Sinceritatea te va face sã trãiesti o fericire cu mult mai mare decât aceea de a avea totdeauna dreptate.
Dacã îti vei da seama cã n-ai tãiat legãturile cu pãrintii tãi, dupã ce ai trecut printr-o asemenea fazã, si încã eziti sã o faci, e un semn de orgoliu. A cere iertare si a-ti arãta dragostea fatã de cineva nu te face sã pierzi nimic. Toti cei implicati sunt atât de perfecti pe cât stiu sã fie. Fiecare a fãcut asa cum s-a priceput mai bine. Pur si simplu, n-a stiut sã-si exprime dragostea.Pentru a o lua de la început, unul sau altul trebuie sã-si deschidã inima si sã-si lase orgoliul deoparte. E cel mai bun lucru pe care îl poate face un om pentru celãlalt. A gândi sau a vorbi cu capul e o formã de orgoliu. În acel moment intri în contact cu mintea celuilalt si el îti rãspunde tot cu capul, nu cu inima.
Solutia: iubirea
Totul revine mereu la acelasi lucru: dragostea. Fiecare semn de dragoste sfârseste prin a rezolva toate problemele si transformã totul în viatã.Dragostea are o mare putere de vindecare fizicã, mentalã, emotionalã si spiritualã.
Acum îti dai seama probabil cã în spatele orgoliului se ascunde întotdeauna frica. Frica de a nu fi iubit, de a fi respins, judecat, criticat. Tema de a nu fi la înãltime într-o situatie, teama de a pierde pe cineva sau ceva. Dacã ai de-a face cu o persoanã orgolioasã, încearcã sã observi toatã suferinta si teama ascunse în comportamentul sãu. Poate cã va încerca sã te schimbe, sã-ti provoace teamã prin atitudinea sa autoritarã, transantã. Dar sã nu te lasi impresionat, cãci în realitate este, probabil, mai speriatã decât tine. Nu încerca sã-i rãspunzi tot cu mintea. Vãzându-i suferinta, vei fi în mãsurã sã ajungi la inima ei.
Exercitiu
La sfârsitul acestor rinduri, te sfãtuiesc sã faci o retrospectivã a ultimelor trei zile.
Scrie tot ce-ti amintesti în legãturã cu contactele pe cate le-ai avut (ci cei apropiati sau cu altii) – prin gânduri, vorbe sau fapte.
Fii sincer cu tine însuti. Nimeni nu se va uita pe foaia ta de hârtie. Dacã vrei, arde-o dupã ce ai terminat. Observã de câte ori te-ai lãsat stãpânit de orgoliu. Poate fi vorba despre orgoliu mental: „Eu stiu mai bine”, sau „Eu sunt mai bun”.
Exercitiul n-a fost conceput pentru a te face sã te simti vinovat, ci pentru a te ajuta sã devii constient, sã-ti dai seama unde esti si ce hotãrâre trebuie sã iei. Observã cât te-a costat în ceea ce priveste sãnãtatea, linistea interioarã, relatiile, fericirea, dragostea fatã de ceilalti. Esti pregãtit sã plãtesti în continuare acest pret?
Când vei termina lista, studiazã fiecare situatie si du-te sã vorbesti cu persoana în cauzã. Dacã e cazul sã-ti ceri iertare, fã-o. Explicã-i faptul cã te-ai lãsat dominat de orgoliu. Spune-i cã nu erai cu adevãrat tu cel care-i vorbeai, cã totul venea din orgoliu. Mãrturiseste-i cã ai decis sã fii propriul tãu stãpân, dar va trebui sã aibã rãbdare cu tine, cãci nimic nu se poate face de azi pe mâine. Acest semn de dragoste te va ajuta, crede-mã.
Iatã afirmatia pe care trebuie s-o repeti cât mai des posibil:
Ma accept cu orgoliul meu si ma eliberez treptat de el, incercind sa-l vad pe Dumnezeu in toti cei ce ma inconjoara!
LISE BOURBEAU
Orgoliul

Cinci semne că te cerți cu un psihopat

Şansele ca fiecare dintre noi să aibă cel puțin un psihopat în jur sunt foarte mari, însă este foarte dificil să identifici persoanele care suferă de această boală. Psihopații constituie 1% din populația lumii și, contrar a ceea ce credem noi, cei mai mulți nu sunt criminali în serie sau periculoși până în punctul în care ar face rău fizic cuiva. De regulă, ei sunt oameni foarte manipulatori și nu simt niciodată remușcări, ceea ce îi face, într-adevăr, capabili de tot felul de fapte prin care îi rănesc pe ceilalți.
Descoperă mai jos câteva simptome clare ale psihopatiei, ca să poți să identifici și tu persoanele care au această problemă.

Simptomele psihopatiei

Psihopații sunt adevărați „cameleoni” când vine vorba de situații sociale. Ei sunt experți în adaptare, putând să își schimbe complet comportamentul pentru a obține ceea ce vor (bani, sex, atenție, faimă etc.). Pentru că au o abilitate aparte de a-i face pe ceilalți să se simtă minunat, psihopații sunt percepuți ca șarmanți, inocenți și „de viață”.
Însă există și o latură a lor pe care noi nu o vedem. Un psihopat își dă arama pe față abia atunci când se simte plictisit  sau amenințat. Acelea sunt momentele când pot stârni niște certuri enorme. De obicei, cearta pornește de la ceva ce ei au făcut, care te-a rănit, dar după puțin timp îți dai seama că tu ești cea care se apăra, de parcă tu ai fi greșit.
Atunci când te cerți cu cineva, fii atentă la aceste simptome ale psihopatiei și ține minte că nu ai cum să „câștigi” cearta cu o astfel de persoană: 
1. Psihopații mint și găsesc mereu scuze. Desigur, orice om face acest lucru din când în când, dar nu la nivelul la care o face un psihopat. De fapt, dacă studiezi cu atenție comportamentul unui psihopat, vei vedea că faptele nu sunt niciodată în concordanță cu vorbele. Un psihopat te va dezamăgi de atâtea ori, încât te vei simți ușurată dacă face ceva decent. De altfel, vei constata că începi să te simți recunoscătoare pentru actele mediocre, pentru că prea des fac ceva scandalos.
2. Au un ton arogant și te fac să te simți ca un nimeni. Dacă atunci când sunt interesați au darul de a te face să te simți specială, psihopații schimbă rapid registrul atunci când nu mai au nevoie de tine sau când te cerți cu ei. Vei fi șocată de tonul lor arogant și de faptul că reușesc să te facă să te simți ca ultimul om de pe planetă, ajungând chiar să își bată joc de tine, testând cât de departe pot merge cu jignirile. Când nu mai reziști și izbucnești, ridică disprețuitori din sprâncene și îți spun să te calmezi sau se prefac dezamăgiți.
3. În timp ce se ceartă, par să aibă mai multe personalități. Iată un simptom clar al psihopatiei la care trebuie să fii atentă: în timpul discuției aprinse, psihopatul va avea schimbări bruște de comportament. Va fi foarte dur, apoi mieros, violent în vorbire, copilăros etc. Dacă începi să îi detectezi tacticile, va încerca să te „îmbuneze” cu vorbe dulci și va încerca să te flateze. Dacă nu funcționează, brusc va începe să te jignească. Aceste lucruri se întâmplă pentru că un psihopat ar face orice ca să te manipuleze și să te facă să cedezi, apelând la șantaj emoțional și alte tertipuri, în loc să folosească logica și argumentarea.
4. Joacă rolul victimei cu măiestrie. Aceasta este cartea pe care o joacă cel mai des, fiind, de fapt, asul din mânecă pentru psihopați. Un psihopat va încerca să își justifice comportamentul prin ceva ce i s-a întâmplat și l-a „marcat”, aducând mereu vorba de întâmplarea respectivă. În timpul discuției în contradictoriu, el va încerca să sublinieze că tu ai greșit de fapt și că este nedreptațit. Psihopații se plâng constant că sunt abuzați emoțional de ceilalți, dar, de fapt, ei sunt cei care abuzează încontinuu. Citește mai multe despre abuzul emoțional, ca să poți să îl identifici mai ușor!
5. Nu par să înțeleagă sentimente umane elementare. Deși simulează foarte bine sensibilitatea, în momentul unei discuții în contradictoriu, vei observa cu surprindere că par, pur și simplu, să nu înțeleagă emoții umane normale. Asta se întâmplă pentru că le lipsește empatia și tot ceea ce par să simtă este doar un rol pe care îl joacă foarte bine. Din cauza bolii de care suferă, un psihopat nu poate să aibă decât foarte puține emoții, cea de bază fiind furia.
Dacă identifici simptomele psihopatiei la persoana cu care te cerți, este clar că singura soluție este să te retragi din discuție, pentru că nu ai cum să câștigi. Așadar, în loc să cazi în capcană, zâmbește, dă din cap și vezi-ți de viață!

divahair

Stramosii

Stramosii