https://reflectiicotidiene.blogspot.com Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi.
Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile.
Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul „ceea ce se aseamănă se adună”.
Creșterea mătcilor poate fi o afacere profitabilă pentru apicultorii cu experiență. Astfel, această activitate înseamnă un nivel superior în apicultură și cine reușește să stăpânească secretele stupului poate să înceapă chiar o afacere profitabilă din obținerea mătcilor de calitate ce sunt mai apoi vândute către apicultorii ce-și doresc să-și mărească efectivul de familii de albine.
Cosmin Meseșan un apicultor cu experiență din localitatea Jac, județul Sălaj ce s-a apucat de apicultură în urmă cu 20 de ani și a pornit de la 2 stupi, ajungând să dețină astăzi 240 de familii de albine. După 10 ani de experiență cu albinele s-a apucat și de activitatea de creștere a mătcilor și a ajuns în prezent să vândă 700 de mătci de multiplicare pe sezon.
A plecat de la 2 stupi și a ajuns la 240 de familii de albine
Apicultorul din Sălaj este primul stupar din familia sa și a început această activitate mai mult din pasiune.
”Copiilor mei le plăcea mierea și la început am cumpărat miere de la apicultorii din zonă, după care mi-am zis că ar fi bine să ne facem singuri mierea pentru consum. Vecinul meu avea, la vremea aceea, 7-8 stupi și am cumpărat de la el doi stupi de la care am pornit eu să fac apicultură. Toate secretele stupului le-am învățat mai mult singur, dar am avut noroc ca în jurul meu să am niște mari apicultori care m-am învățat unele secrete pe care le acumulezi doar în urma experienței îndelungate cu albina”, a declarat pentru Agrointeligența Cosmin Meseșan, apicultor din județul Sălaj.
Producția de miere se vinde și la export
Producția de miere pe care o extrage de la cele 240 de familii de albine se vinde cu preponderență pe piață românească, însă o mică cantitate se vinde și la export, prin intermediari.
”Producția de miere se vinde cu preponderență pe piața românească, dar reușesc să vând și o mică cantitate de miere, la export, doar prin intermediari. Este destul de dificil să vinzi și la export, pentru că intermediarii îți oferă un preț destul de mic, tocmai de aceea încerc să vând pe piața românească, pentru că, cumpărătorul român știe să aprecieze o miere de calitate”, a adăugat apicultorul.
Vinde o matcă la un preț de 65 lei/buc
Apicultorul din Sălaj a început să se ocupe de creșterea mătcilor în urmă cu 10 ani, iar în urmă cu 5 ani a reușit să obțină autorizație sanitar-veterinară și ANARZ pentru stupina de multiplicare.
”Am început să mă ocup mai intensiv de creșterea mătcilor acum 10 ani. În urmă cu 5 ani am reușit, după un efort susținut să obțin autorizația de funcționare sanitar-veterinară și cea de la ANARZ. După ce am autorizat stupina lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine. Am ajuns azi să vând undeva la 700 de mătci pe sezon de multiplicare. Prețul cu care eu vând o matcă ajunge la 65 lei. Eu multiplic doar albina noastră carpatină, pe care o selecționez”, ne-a spus Cosmin Meseșan.
La un calcul simplu, la 700 de mătci vândute pe sezon la un preț de 65 lei, apicultorul obține un venit anual de 10.000 de euro, din care se scad cheltuielile cu obținerea mătcilor.
Procesul de multiplicare durează o lună
Procesul de multiplicare al mătcilor durează undeva la o lună, până când ele se pot recolta și pot fi scoase la vânzare.
”După ce fac însămânțarea butcilor și sunt traversate toate fazele de dezvoltare, până ajunge matca să poată să fie recoltată, durează cam o lună de zile. În creșterea mătcilor vorbim de mai multe faze. Prima dintre ele este faza de selecție a mătcilor care trebuie făcută înainte să te apuci efectiv de creșterea mătcilor. După care se alege o matcă de la care se recoltează sămânță pentru mătci, apoi se cresc trântori de la anumite mătci, iar împerecherea trebuie făcută controlată, izolat de alte familii de albine. Chiar dacă durează doar o lună și ar putea părea ceva simplu, vorbim despre o activitate destul de dificilă, care trebuie atent monitorizată. Este o treabă destul de grea și de meticuloasă, nu o poate face oricine”, ne-a explicat apicultorul cum se desfășoară procesul de multiplicare a mătcilor.
Mătcile își găsesc cumpărători pe internet
Cum reclama este sufletul comerțului, apicultorul Cosmin, este de părere că, calitatea mătcilor pe care le vinde îi aduce cei mai mulți clienți. Tocmai pentru că i s-a dus numele că face mătci de calitate, apicultorul din Sălaj deja primește comenzi pentru mătcile pe care urmează să le scoată la vânzare din primăvară.
”Cei care cumpără de la mine sunt tot apicultorii din România. Aceștia fac comanda de mătci și când începe sezonul, din luna aprilie, eu încep să le livrez comenzile. Când vorbim despre sezon în creșterea mătcilor, vorbim despre perioadă cuprinsă, de regulă, din 15 aprilie și până la sfârșitul lunii august. Începutul sezonului în creșterea mătcilor depinde de cât de grea a fost iarna, dacă am avut o primăvară mai timpurie se începe din luna aprilie, dacă a fost o iarnă mai grea se poate începe de la mijlocul lui aprilie sau chiar mai. În vânzarea mătcilor mă ajută și internetul, dar în general reușesc să vând mătcile, apicultorilor care au cumpărat deja de la mine și cei care au auzit că vând mătci de calitate. În general apicultorii care cumpără odată și sunt mulțumiți de ce au cumpărat îmi aduc clientelă. Reclama mea este calitatea mătcilor pe care le produc”, ne-a mărturisit apicultorul.
O afacere profitabilă cu albina carpatină
Cosmin Meseșan multiplică doar albina carpatină și așa cum el însuși susține dacă reușești să facă multiplicări bune și obții mătci de calitate atunci cu siguranță că multiplicarea mătcilor poate fi considerată o afacere profitabilă.
”După 10 ani de experiență și după multă muncă pot spune că activitatea de creștere a mătcilor poate fi considerată o afacere profitabilă. Eu multiplic doar albina noastră românească, albina carpatină pe care o selecționez. Totuși este foarte greu să ajungi la nivelul la care sunt eu, ai nevoie de foarte mulți ani de muncă și mult studiu. Invazia foarte mare de albine și apicultori amatori ne îngreunează activitate pentru că trebuie să stăm izolați de ei. Au fost făcute foarte multe proiecte pe fonduri europene, toți și-au făcut proiecte și s-au apucat de apicultură, dar noi (crescătorii de mătci – n.r.) am fost dezavantajați. Este foarte greu să găsesc un loc izolat unde să fac împerecherea mătcilor cât de cât controlată. Nu trebuie să existe nici o stupină în jurul meu pe o rază de 7-8 kilometri”, ne-a vorbit apicultorul, despre ce înseamnă afacerea cu multiplicarea mătcilor.
Creșterea mătcilor nu e o treabă simplă, este grea dar plăcută și plină de satisfacții. Din punctul meu de vedere creșterea mătcilor însemană un nivel superior în apicultură. Secretul succesului în apicultură este matca. O matcă înseamnă stup și stupul înseamnă matcă. Dacă ai mătci de bună calitate atent selecționate și productive, faci producție, dacă nu umbli după roi prin copaci și nu scoți nici o producție. Cine face apicultură profesionistă, ca să trăiască din așa ceva, trebuie să facă producție bună de miere. Pentru a face producție ai nevoie de mătci de bună calitate” – Cosmin Meseșan, apicultor din localitatea Jac, județul Sălaj
Condiţia de bază pentru obţinerea unei producţii extratimpurii de cartof este inducerea forţată a încolţirii materialui de plantat.
Pentru obţinerea unei producţii extratimpurii de cartof, folosim, de regulă, sămânţa din soiuri timpurii şi extratimpurii, sănătoase şi maturate. Sunt recomandate şi soiurile semitimpurii sau semitârzii dacă prin diferite metode reuşim să le forţăm încolţirea.
Sămânţa de cartof (tuberculii pentru sămânţă) se comportă ca şi oricare altă sămânţă, din punct de vedere biologic. Şi la cartof avem aşa-zisul "repaus seminal", adică acea perioadă de la recoltare până la încolţirea seminţei care va da, astfel, naştere unei noi plante.
Pregătirea materialului pentru plantat
Să presupunem că în primăvara anului viitor vrem să plantăm un ha de cartof pentru consum extratimpuriu. Ne propunem să ieşim foarte devreme la plantare, adică în jurul datei de 1 martie pentru cultura din camp si 1 februarie pentru cultura in solar. Pentru a fi pregătiţi la acea dată cu sămânţa iarovizată, dăm înapoi şase săptămâni din calendar. Aşa că, în jurul datei de 15 decembrie-15 ianuarie, începem pregătirea materialului de plantat.
Scoatem din depozit o cantitate corespunzătoare de cartof, în funcţie de mărimea tuberculilor. După sortare şi eventual ruperea colţilor filoşi apăruţi peste iarnă trebuie să avem o cantitate netă de cartof pentru plantare de aproximativ 2.500 kg, considerând că în câmp vom planta tuberculi de aproximativ 50 grame cu o densitate de 50.000 de cuiburi pe ha.
Există şi varianta ca atunci când avem tuberculi mai mari de 55-60 mm diametru să-i secţionăm perpendicular pe zona apicală (de-a lungu, pentru soiurile de formă oval-alungită). Această metodă însă trebuie aplicată cu mai multă atenţie, deoarece are mai multe dezavantaje: bucăţile rezultate pot putrezi iar bolile de la un tubercul se pot transmite prin cuţit şi celorlalţi.
De aceea, cuţitul trebuie să fie dezinfectat la fiecare tubercul, iar jumătăţile rezultate trebuie să se suberifice într-o atmosferă umedă; aceasta poate fi realizată lăsând cele două jumătăţi împreună, legate printr-o mică parte netăiată, separarea totală făcându-se la plantare.
Condiţii de depozitare
Tuberculii astfel pregătiţi se pun într-o cameră încălzită la 20-22 °C şi cu umiditatea relativă a aerului de 90-95%. Aşezarea tuberculilor se face în grămezi conice cu înălţimea de maximum 70-80 cm. De asemenea, se opturează orice sursă de lumină. Umiditatea aerului se poate întreţine foarte uşor prin stropirea podelei sau/şi expunerea unor vase deschise cu apă. De asemenea, se mai poate recurge la acoperirea grămezilor cu folie după o scurtă stropire a masei de tuberculi.
Această perioadă poate să dureze în jur de 7-10 zile. Menţionez că în zilele 4 şi 5 temperatura aerului poate să crească la 25 °C.
Odată ce s-a format o puzderie de colţi albi şi mici de maximum 3 mm, trecem la etapa a doua.
Călirea tuberculilor înainte de plantare
Se eliberează lumina naturală, iar tuberculii din grămezi se pun în lădiţe de legume tip export din lemn sau din alte materiale, cu mare grijă să nu se rupă colţii fragezi, în 2 -3 straturi. Lădiţele se stivuiesc pe pereţii expuşi la lumina naturală, până la înălţimea de minimum 0,5 m de la tavan în jos.
Temeratura camerei trebuie să scadă la 12-15 °C în prima săptămână, apoi la 8-10 °C în următoarele două săptămâni, pentru ca în ultima săptămână înainte de plantare să ajungem la 3-5 °C, necesare pregătirii noilor plăntuţe pentru condiţiile de câmp (călire). În toată această perioadă avem nevoie, pe lângă lumina naturală diurnă, şi de lumina artificială nocturnă pentru a obţine colţi viguroşi, scurţi, neetiolaţi, de culoare verde închis - violet.
O lucrare importantă în această etapă este rotirea zilnică a lădiţelor pentru ca fiecare să beneficieze de o cantitate egală de lumină. De asemenea, trebuie să se urmărească tuberculii din lădiţe, astfel încât, prin rotirea cu mare grijă, materialul din fundul lădiţei să ajungă deasupra s.a.m.d..
Umiditatea relativă a aerului se reduce treptat la 90% şi chiar până la 80-85% înainte de plantare. Foarte importantă în această etapă este ventilarea încăperii, deoarece în urma proceselor fizilogice mai intense se eliberează mult bioxid de carbon.
Plantarea se face manual, direct din lădiţele în care s-a făcut iarovizarea.
Alte metode de forţare a încolţirii
În condiţiile plantării unei suprafeţe mai mari cu cartof pentru consum timpuriu, metoda descrisă anterior este destul de greoaie. Se folosesc şi alte metode, dar care indiscutabil nu vor depăşi eficienţa şi timpurietatea primei metode.
• Suplimentarea numărului de colţi. Dacă spre sfârşitul depozitării, cu 12-16 zile înainte de epoca de plantare, timp de 5-6 zile temperatura se ridică treptat la 16-18 °C, după care pe o durată de încă 4-6 zile temperatura în depozit se reduce din nou la 8-10 °C şi se asigură, pe toată această durată, o lumină difuză, se stimulează procesul de încolţire cu un număr mai mare de colţi pe tuberculi. Dacă procesul de încolţire se mai prelungeşte cu circa 7 zile, colţii pot deveni chiar muguraşi verzi.
Procedeul se poate aplica şi în următoarea variantă: primăvara, înainte de plantare cu numărul de zile necesare, tuberculii din depozit se sortează, se calibrează, se pun în containere sau în saci-plasă şi se aşează în spaţii special amenajate pentru încolţire. Aici regimul de temperatură, lumină şi umiditate, bine dirijat, asigură încolţirea în masă.
Însă, un material încolţit nu mai poate fi manipulat prin instalaţii mecanice de sortare, încărcare etc., deoarece se distrug colţii. În schimb acesta poate fi plantat mecanic. Maşina de planatat trebuie să fie nepărat cu distribuitori de tip cupă pentru a asigura un transfer mai puţin distructiv din buncărul maşinii în cuibul din câmp.
• Metoda forţării tuberculilor în sere de sticlă se foloseşte, spre exemplu, în Olanda. Fermierii olandezi spun că un tubercul destinat producţiei timpurii trebuie să aibă un număr de ochi mai mic decât cartoful obişnuit. Şi este normal acest lucru, pentru că în acest fel se obţin tuberculi mai puţini, dar mai mari şi într-un timp relativ mai scurt.
De aceea, trecerea de la temperatura depozitului de iarnă în spaţiile de forţare se face treptat, şi abia după două săptămâni se ajunge la +20 °C. Practic, după încă o săptămână, materialul este bun de plantat. Un alt avantaj este faptul că, în aceste spaţii, factorii lumină, căldură şi umiditate se controlează automat.
Plantatul cartofilor :
adancime: 4-6 cm (calibru 30-40 mm); 8-10 cm (calibru 45-60 mm);
densitate: 70 mii/ha (calibru 30-40 mm); 55 mii/ha (calibru 45-60 mm);
norma de samanta: 3500 kg/ha (calibru 30-40 mm);
4500 kg/ha (calibru 45-60 mm);
distanata intre randuri: 50-60 cm.
Referitor la consumul de elemente nutritive în realizarea producţiei la unitatea de suprafaţă trebuie corelat cu consumul specific al speciei la tona de produs, potenţialul genetic al soiului şi nivelul de fertilitate a solului. Se recomandă ca pentru obţinerea unei tone de cartof să asigurăm: 8-10 kg s.a. N, 3 kg s.a. P2O5 şi 14 kg s.a. K2O. Raportul de echilibru între elementele minerale este de 1: 0,3 : 1,4.
La culturile extratimpurii şi timpurii nu trebuie să folosim cantităţi excesive de fosfor, deoarece se formează un număr prea mare de tuberculi la cuib care ajung la mărimea pentru recoltare cu întârziere.
Durata repausului la cartof depinde de:
• soi;
• gradul de maturitate la recoltare;
• temperatura din perioada de creştere din timpul vegetaţiei în câmp;
• temperatura din perioada de păstrare;
• starea fitosanitară;
• integritatea şi sănătatea fizică a tuberculilor.
Centrala bio cu compost este o invenție atribuită francezului Jean Pain (1928-1931) și poate fi construită de către orice gospodar, cu o investiție minimă.Sistemul inovativ pe bază de compost poate să asigure fermei, casei de la țară și solarului toată clădura și apa caldă necesară pe timp de iarnă, facilități generate în mod 100% natural.
La baza centralei verzi se află, așa cum vă puteți da seama, proprietatea compostului de a genera căldură, temperaturile din interior putând atinge și 65 de grade Celsius. Mai este nevoie de o pompă, de țeavă și de plasă de oțel, iar sistemul bio poate asigura nevoile de încălzire pentru o suprafață de 1.500 de metri pătrați, timp de cel puțin 12-16 luni – după care compostul trebuie schimbat.
Dimensiunea standard recomandată pentru acest sistem este cea cu un diametru de 5 metri și înălțime de 2,5 metri.
Sistemul este folosit în multe gospodării și ferme din întreaga lume, iar în străinătate se organizează chiar și seminarii în care toți cei interesați învață cum să își contruiască singuri sursa de apă caldă și căldură.
Ca și material de bază apreciat ca fiind cel mai eficient, fermierii europeni recomandă frunzele și lemnul tocat de foioase (se pot folosi ramurile rămase în urma lucrărilor sezoniere din livezi sau parcuri). Cel mult 15% din compost poate fi reprezentat de lemn de pin, considerat mult prea ”acru” pentru microorganismele ”angajate” în descompunere.
În general, ca materiale de bază se folosește lemn verde bine tocat, o țeavă care conduce ușor căldura, o pompă și oțel de construcție folosit la garduri sau chiar gard din oțel galvanizat.
Odată ce lemnul este tocat, ridicarea sistemului se poate face în doar 6 ore, dacă se folosește și tractor cu un încărcător de mici dimensiuni.
Cum se construiește
Deloc de ignorat, ”centrala” este construită având la bază o folie de plastic groasă, precum cele folosite la amenajarea iazurilor, și care va asigura mai ales succesul primei faze de amenajare, când compostul este bine alimentat cu apă pentru a determina putrezirea lemnului. Peste folia de plastic se pune lemn tocat, apoi țeava în formă circulară și fixată de structură pentru a-și menține forma concentrică. Se repetă apoi procedeul pentru alte patru straturi de țeavă și cinci de lemn tocat (ultimul deasupra).
În privința secretelor care asigură funcționarea centralei cu compost, fermierii francezi spun că este important ca lemnul să nu fie tocat foarte fin, pentru ca bucățile să permită oxigenarea în interior și stimularea procesului de descompunere. Un alt element important este udarea permanentă în primele patru zile, în așa fel încât compostul să fie cel puțin 70% bine înmuiat. Se pare că o greșeală frecventă ce poate da peste cap planurile fermierului este ca acesta să nu ude suficient sau să nu aibă lemn crud în componența ”centralei”.
Frumusețea acestui sistem este că materiale inițiale – țeava, gardul, pot fi refolosite timp de 10-15 ani, cu aceeași eficiență.
Vei avea nevoie de puţin spirt, apă şi detergent de vase. Pune 2/3 spirt, 1/3 apă şi o lingură de detergent de vase lichid într-o sticlă de cca 500ml, care să aibă un capăt cu dispozitiv de spray.
Amestecă şi pur şi simplu aplică lichidul pe parbrizul îngheţat. Lasă-l să acţioneze câteva secunde, iar gheaţă va dispărea. Trucul este ieftin, simplu şi rapid!
„Înainte, când profesorul intra în clasă cu catalogul sub braț, copiii amuțeau. Chit că nu îl respectau și nu îl ascultau în realitate, era vorba despre liniștea și autoritatea formală. Profesorul român nu mai are autoritate formală și asta ar necăji și ar stresa pe oricine”.
Cea care vorbește este Oana Moraru, fondatoarea școlii private Helikon din Călărași și creatoarea platformei Vocea Părinților. Autoritatea formală despre care ea vorbește, decenii de-a rândul unul dintre punctele de sprijin ale întregului corp profesoral, a început, cu ani în urmă, să se clatine.
Și, pe lângă autoritatea formală, profesorii și-au pierdut, puțin câte puțin, și statutul în societate: decăderea se reflectă și în salariile mici, multe aflate în jurul sumei de 1.000 de lei pe lună pentru un debutant. Adică la nivelul salariului minim pe economie.
Iar acestea - autoritatea pierdută și statutul pierdut - sunt doar două dintre sursele nefericirii multor dascăli. Relația dificilă cu părinții, programa încărcată, lipsa resurselor educaționale de calitate, birocrația și numărul mare de hârtii pe care cadrele didactice trebuie să le scrie în triplu exemplar sunt alte poveri pentru profesori.
Însă o mare problemă pentru ei și pentru sistemul de educație este faptul că felul în care au fost pregătiți în facultate și în timpul carierei lor nu îi ajută să ajungă la mintea și la atenția copiilor de astăzi. Mulți dintre profesori nu sunt învățați să construiască relații cu elevii lor, să îi înțeleagă, să îi motiveze. Astfel ajung "să piardă clasa". Și nu este nevoie de mai mult de trei ore ca să pierzi o clasă.
"Le forțăm mintea, iar ei în clasă au o stare de agitație, de plictis și neputință"
Oana Moraru este profesoară de 20 de ani; a văzut cum s-au schimbat copiii în timp. „Peste tot în lume nivelul de stres - și anxietatea copiilor, în general - au crescut foarte mult. Sunt tot felul de studii care arată că generațiile actuale de copii au un nivel mare de anxietate", spune ea. "Asta pentru că viitorul nu mai e previzibil, o diplomă nu mai este suficientă și atunci familiile știu astea din vreme și pompează în ei de mici. Îi pun să facă o groază de lucruri și le fură din timpul de copilărie, din timpul de joacă. Stresul și anxietatea copiilor vin și din faptul că modul lor de operare în viața reală e foarte diferit de modul de operare mental din școală. În viața reală, ei sunt înconjurați de gadgeturi, informațiile circulă foarte rapid, multe lucruri se gestionează vizual, nu mai stau ei liniar să și le explice”, a văzut Oana Moraru.
Școlile, în schimb, s-au schimbat prea puțin. Materia e la fel de stufoasă ca acum 20 de ani și profesorii continuă s-o predea în mod liniar, cu definiții și sublinieri, așa cum au făcut-o și predecesorii lor. Așa se face că profesorii predau azi, ca regulă, așa cum li s-a predat și lor, în vremurile în care ei înșiși erau școlari.
Aici e, de fapt, marea ruptură. Oana Moraru spune că și-a dat seama de ea în timp ce asista la o lecție de școală primară. „Mă uitam chiar la o lecție la a patra, cu circuitul apei în natura", povestește. "A stat o profesoară două zile la ea, două lecții, cu definiții, cu desene, și copilul își luase deja informația de pe internet, dintr-un videoclip de trei minute și înțelesese. Că el în viața de toate zilele a învățat să asimileze informația vizual, spontan și interesant, în timp ce la școală mintea lui e cumva forțată să opereze cum operam noi pe vremuri. Le forțăm mintea, iar ei în clasă au o stare de agitație, de plictis și neputință, pentru că nu-și hrănesc nevoile. Starea asta de agitație și neputință și plictis se transmite profesorului. Care e învățat să-și gestioneze clasa ca pe vremuri. Cu catedra în față, cu relația asta pe verticală, cu autoritate. Iar acest lucru nu funcționează. El resimte frustrarea copiilor, care este una naturală, simte că nu mai are autoritate și își spune: «Eu cine sunt aici?»”.
Și mai există o mare sursă de stres pentru profesorul român, crede Oana Moraru: singurătatea. Puțini au cu cine să discute despre ceea ce li se întâmplă la clasă, despre elevi, despre provocările pe care le aduce fiecare zi. Presiunea crește, soluțiile sunt de obicei individuale și țin doar de resursele pe care un dascăl și le găsește în el însuși. Când, cum și de unde poți învăța, înainte de a ajunge la catedră, cum funcționează mintea unui copil?
"Copiii, când au două-trei eșecuri, renunță. Așa de fragili sunt ei la gimnaziu”
În teorie, înveți să fii dascăl parcurgând încă din studenție așa-numitul "modul psihopedagogic" - prin el se presupune că faci pasul între "a ști materie" și "a fi profesor". Că modul e insuficient, că nu-și împlinește misiunea, se vede azi cu ochiul liber în școli, în calitatea medie a relației dintre profesor și elev. Devin profesori buni cei care învață pe cont propriu, prin interacțiuni în care relația de putere dată de autoritatea formală e secundară. Despre natura umană, despre relația cu copiii nu poți învățapur și simplu cu cursul în brațe - nu e despre asimilat informație. De când administrează școala Helikon, Oana Moraru a ajuns în postura de a angaja și de a evalua profesori. „Eu văd la cadrele didactice noi că nu cunosc elementar chestiuni de voință, de atenție, nu știu să definească procesele gândirii. Ce se întâmplă în mintea copilului când tu ești în clasă? Ca să poți răspunde, trebuie să știi chestiuni elementare legate de minte. Ei nu știu asta, ei nu cunosc nici operațiile gândirii”, spune Oana Moraru.
Vorbește despre o profesoară de română care a predat la clasa a VII-a o poezie scrisă de Marin Sorescu. Au citit textul, au descifrat câteva cuvinte cheie, au vorbit puțin despre mesaj, iar apoi profesoara le-a dat drept temă copiilor să își exprime părerea despre mesajul poeziei. Copiii s-au achitat prost de sarcină, profesoara s-a enervat și a început să țipe. „Ea a terminat ora la nivelul de bază al piramidei și le-a dat o temă la nivelul superior. Capacitatea de a face sinteze, comparații, se află la unul dintre nivelurile superioare ale gândirii. Până acolo trebuia ea să construiască, dar pentru asta trebuia să cunoască operațiile gândirii”, spune Oana Moraru.
O astfel de practică naște un cerc vicios: copiii nu înțeleg și își fac greșit tema, dascălul îi ceartă, iar ei încep să se simtă sub standard - fără să înțeleagă, însă, ce au făcut greșit. Mai departe, profesorul vine și le dă note proaste. După primele trei ore defășurate în acest fel, între profesori și elevi se creează o falie de netrecut. „Vezi că ți-a dispărut autoritatea formală și vezi că nici nu ai impact și eficiență, vezi temele prost făcute, vezi cum copiii își pierd interesul. Copiii, când au două-trei eșecuri, renunță. Așa de fragili sunt ei la gimnaziu”, spune Oana Moraru. Și de-aici încolo falia nu face decât să crească.
O altă mare sursă de stres a profesorilor români vine din faptul că unii dintre ei nu au învățat să se conecteze emoțional la copii. „Ei încă sunt pe paradigma aia veche a predării. Livrează. Încep să dicteze teoria, dar nu-i văd pe copii. Teoria învățării arată că noi învățăm social și, la copiii mici, învățarea este în primul rând socială, la ei cogniția se bazează în primul rând pe starea emoțională. Dacă ei simt stări proaste sau sunt în relații de superioritate-inferioritate, se blochează emoțional și chiar nu gândesc, deși ar putea să o facă”, explică ea.
"Avem un elev care are angajat un avocat pentru a contesta notele"
Oana Moraru a vizitat multe școli din lume și a văzut că nu toți profesorii sunt extrem de înzestrați sau extrem de inspirați în meseria pe care o fac. A văzut, însă, că au un set de reguli de comportament la clasă, o serie de modele de reacție pe care le urmează în cazul în care apar probleme în școală.
„În Suedia există o carte care descrie tipurile de părinți dificili și felul în care trebuie să te comporți cu el”, își amintește fondatoarea școlii Helikon. Astfel de reguli le-ar fi extrem de utile și profesorilor din România, pentru că i-ar face să se simtă pregătiți în fața provocărilor apărute, le-ar da un sentiment de siguranță".
Relația cu părinții poate fi o mare provocare, crede șeful Inspectoratului Județean Cluj, Valentin Cuibuș. Deseori părinții vin în clasă și îi cer profesorului socoteală pentru notele pe care le-au primit copiii lor. Le compară cu notele altor elevi din clasă. Fac presiuni pentru medii mai mari. „În urmă cu 10-15 ani, părinții aveau o atitudine de respect față de profesori, dar acum lucrurile merg într-o altă direcție. Pot să vă dau exemplu că avem școală în Cluj în care elev de clasa a șaptea are angajat avocat care contestă uneori notele. Vă dați seama ce stres e asupra profesorilor. Se ajunge de fiecare dată când îi dai nota 5 sau îi dai nota 4, să primești reclamație că copilul e persecutat din cauza etniei din care face parte”, spune Valentin Cuibuș.
Cum plătesc copiii prețul nemulțumirii profesorilor
Salariile mici sunt o altă problemă pe care o au profesorii români. Debutanții câștigă în jur de 1.000 de lei, un profesor cu 20 de ani de experiență puțin peste 2.000. Grijilor pe care le au la clasă li se adaugă grija zilei de mâine.
„Ai nevoie să te respecți, ca să fii respectat. Și acest lucru înseamnă să ai grijă de tine, să te preocupi de formarea ta, care înseamnă bani, pentru că nu se asigură formările noastre continue prin fonduri de la minister și de cele mai multe ori formările ni le facem noi singuri. Ai nevoie să îți cumperi cărți, ai nevoie să fii în actualitatea culturală, ai nevoie să ai o haină bună pe tine. Primul impact pe care îl generăm este cel vizual, copiii te analizează din cap până în picioare. Nu zic să epatăm la clasă, dar nici să vii cu aceeași haină un an de zile”, spune Aura Stănculescu(foto), directorul Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională. În momentul în care gândurile tale sunt în altă parte, în momentul în care știi că ai trei-patru părinți la poartă, în momentul în care știi că ai doi copii acasă și ai o problemă financiară, toate astea au efecte asupra calității predării, asupra calității relației între profesori și elev Valentin Cuibus, inspector școlar
În final, totul se răsfrânge asupra copiilor. Ei sunt cei care ajung să plătească prețul pentru toate lucrurile care îi macină pe profesorii lor. „În momentul în care gândurile tale sunt în altă parte, în momentul în care știi că ai trei-patru părinți la poartă, în momentul în care știi că ai doi copii acasă și ai o problemă financiară, toate astea au efecte asupra calității predării, asupra calității relației între profesori și elev, asupra liniștii de care ai nevoie în momentul în care discuți cu un copil", spune Valentin Cuibuș. "Toate aceste lucruri afectează calitatea actului educațional”.
Burnout: o suferință pe care o ignorăm
Și mai e, apoi, și riscul de burnout - sindromul epuizării profesionale fizice și psihice - care e considerabil. Cine se uită doar la orar va spune că un profesor are un program de șase ore pe zi maximum, mai puțin de cele 8 ore pe care un angajat obișnuit le stă la serviciu. Cine știe ce presupune munca la catedră, atunci când e făcută cu simț de răspundere, va lua în calcul tot restul: orele de pregătit lecțiile de mâine, zi de zi, de corectat extemporale și teze, de planificări, de diverse birocrații obligatorii. În plus, șase ore la catedră, în picioare, explicând, permanent atent la țesătura de interacțiuni și emoții de sub ochii tăi - ore în care ești în permanentă stare de focus și alertă - chiar nu pot fi echivalate cu șase ore de muncă intensă în care nimeni nu stă cu ochii ațintiți pe tine. Nu este despre "mai greu" sau "mai ușor"; e doar despre faptul că o oră la catedră, dacă e făcută cum trebuie, îți erodează energia într-un fel în care puține activități o fac.
Important e că există o investiție de energie per oră pe care puțini din cei care n-au predat pot s-o înțeleagă - și care, în conjuncție cu confuziile legate de autoritatea pierdută, cu inadecvarea dintre modul standard de predare și nevoile copiilor, cu nerăbdarea lor și iritanta lor neatenție, cu programa stufoasă - și obligatorie -, cu grijile financiare, cu statutul marginal în societate, cu presiunile părinților, cu dogmele unui învățământ de secol XX, duc la burnout. Un burnout care în 10, 20 sau 30 de ani modelează atitudinea profesorilor față de copiii noștri. Al treilea părinte, cel în mâinile căruia ne lăsăm copiii bună parte din zi, ani de-a rândul, e în suferință - și "sistemul" nu-l ajută deloc să se vindece. Dimpotrivă, îi osifică neputințele.
Dimensiunile suferinței? Nu le știm. Ministerul Educației nu are date despre câți profesori suferă de stres cronic și nici nu derulează în prezent programe pentru gestionarea acestui fenomen. O serii de studii făcute în SUA arată că între 40 și 50% dintre profesorii nou intrați în sistemul de educație nu fac față și renunță la catedră în primii cinci ani de experiență. Un studiu realizat în anul 1999 de către Organizația Internațională a Muncii arăta că, la acea vreme, între 25% și 33% dintre profesorii din lume erau afectați de stres. Un alt studiu, citat de aceeași organizație și făcut în Brazilia, în 2009, pe 52 de profesori de școală elementară, arăta că 76% dintre ei erau stresați, în cazul celor mai mulți acest lucru fiind în măsură să le afecteze chiar sănătatea. „Când la un loc de muncă există un nivel de responsabilitate mare și un control redus asupra rezultatelor, atunci nivelul de stres resimțit este foarte mare. Iar meseria de cadru didactic se înscrie aici. Profesorii au un job care presupune asumarea de responsabilități mari, iar controlul asupra rezultatului e foarte scăzut, pentru că rezultatul nu depinde doar de ce fac ei Sorina Petrică, psiholog
La toate astea se mai adaugă ceva: sistemul de evaluare. Profesorii români pot fi validați profesional, pentru a-și câștiga statutul și a-și recâștiga self-esteem-ul, pe o programă stufoasă, pentru care orele sunt mereu insuficiente, și pe rezultatele obținute, în baza acestei programe, de un număr mare de elevi. Dar rezultatele nu pot fi întotdeauna controlate de ei, așa cum nu pot fi controlate nici de către copii, spune Sorina Petrică (foto), un psiholog care derulează programe de formare pentru profesori.
„Când la un loc de muncă există un nivel de responsabilitate mare și un control redus asupra rezultatelor, atunci nivelul de stres resimțit este foarte mare. Iar meseria de cadru didactic se înscrie aici. Profesorii au un job care presupune asumarea de responsabilități mari, iar controlul asupra rezultatului e foarte scăzut, pentru că rezultatul nu depinde doar de ce fac ei”, crede Sorina Petrică. Nivelul de stres pe care îl experimentează cadrele didactice din învățământul românesc este foarte crescut, crede ea. „Studiile arată că profesorii din Europa de Est sunt cei mai afectați de burnout. N-am citit studii făcute pe România, dar, din lucrul meu cu profesori și cu copiii, am observat că nivelul acesta de epuizare emoțională este foarte pregnant în rândul cadrelor didactice din România”.
Copiii învață de la părinți cum să se comporte, iar viitorii profesori învață de la acei profesori rutinați ce să facă
Profesorii dedicați, cei care intră în învățământ dorindu-și să facă performanță, sunt expuși riscului de a dezvolta sindromul epuizării profesionale. „Pentru că își asumă foarte multe responsabilități, fac multe eforturi și când trag linie își dau seama că rezultatele nu sunt pe măsura efortului depus”, spune Sorina Petrică. O atitudine care i-ar ajuta să profesori să stabilească o relație bună cu elevii și să gestioneze situațiile dificile este bazată pe flexibilitate, pe o capacitate crescută de adaptare. Însă felul în care se desfășoară formarea profesională nu îi pregătește pentru acest lucru. „Chiar și un tânăr care vine cu o altă viziune riscă să exerseze și să învețe aceleași rutine comportamentale, același mod de a aborda problemele de disciplină, același mod de a scoate în evidență un comportament potrivit sau nepotrivit, același mod de a gestiona o anumită situație care apare în momentul predării. Copiii învață de la părinți cum să se comporte, iar viitorii profesori învață de la acei profesori rutinați ce să facă pentru a se descurca în procesul învățării”, explică psihologul.
"Profesorul are obiectivul de a-și ține clasa în mână". Se poate și altfel?
Unii profesori și-au dezvoltat, în 20 de ani, niște rutine comportamentale bazate pe rigiditate - rutine care pot, ele însele, să nască probleme de comportament în relația cu elevii. Chiar atunci când văd că acestea nu îi duc nicăieri, continuă să le păstreze - pentru că le sunt atât de cunoscute, atât de familiare. Un drum nou sperie întotdeauna. „Sunt copii care, datorită temperamentului, sunt timorați, se ascund, evită să răspundă, evită să fie asertivi în fața profesorului - și sunt copii care intră în luptă de putere cu profesorul. E care pe care. Și deseori elevii sunt cei care câștigă. Pentru că profesorul are obiectivul de a-și ține clasa în mână și de a-și ține ora. Un elev care are chef să se distreze și va reuși să o facă, chiar dacă va fi dat afară de la oră”, spune Sorina Petrică.
Pentru că scopul profesorului - misiunea lui de supraviețuire, oră de oră - este, în final, acela de a menține ordinea în clasă. Iar când ordinea e tulburată, profesorul simte că a eșuat, de fapt, în misiunea lui. Dar poate că de fapt "ordinea în clasă" înseamnă, mai nou, altceva decât "liniștea în clasă". E o schimbare de perspectivă care poate aduce profesorilor o nouă sursă de stres - chinuitorul management al unei ore de clasă care pornește de la premisa unei învățări non-lineare, browniene aproape - și, concomitent, o eliberare din stresul disciplinei cu mâinile la spate drept condiție sine qua non a educației de calitate, din stresul autorității formale pierdute, care n-are nicio valoare fără respectul autentic, din stresul lipsei de sens și de misiune a dascălului român - aflat, de ceva vreme, sub vremuri.
FOTOGRAFII REALIZATE DE DRAGOȘ SAVU
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educație, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Competiția anuală Premiile Superscrieri este o inițiativa a Fundației Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ și scrierea creativă în România.
Psihoza teroriștilor, despre care s-a spus că erau antrenați în străinătate, a dus la numeroase arestări în perioada tulbure de la sfârșitul lunii decembrie 1989. Cei mai mulți suspecți de terorism au fost civili care nu aveau acte de identitate asupra lor, dețineau documente sau bunuri sustrase, erau instabili psihic ori aveau un comportament suspect.
Cetățeanul.net vă prezintă astfel de cazuri, așa cum au fost descrise într-o „Notă” a Direcției a V-a a Securității.
Din saloanele de la Sanatoriu, în arestul „teroriștilor” la Revoluție
Costel Ciobanu, bolnav TBC, îngrijitor la Complexul de îngrășare porcilor industrializare Ialomița, sector Bora. „Pe 23 decembrie 1989, ieșind din Sanatoriul Moroeni, s-a deplasat la București cu intenția de merge acasă. „A auzit focuri de din direcția hotelului Astoria – împreună cu alte trei persoane au escaladat zidul exterior, pătrunzând într-o cameră , unde au fost arestați de militari. Pretinde că ar fi intrat hotel pentru a-i prinde pe teroriști”.
Nicolae Măcioacă, lăcătuș la întreprinderea de Amenajare Complexă a Râului Dâmbovița. „Pe 25 decembrie 1989 s-a deplasat la Mitropolie pentru a participa la slujba religioasă, iar la plecare a fost reținut de doi civili, care l-au predat unor militari”.
Viorel Giorgescu, muncitor la întreprinderea Textilă „7 Noiembrie” București. „În noaptea de 22/23 decembrie 1989 s-a deplasat în Piața Dorobanți, i s-a făcut rău, a leșinat, iar ulterior s-a trezit legat la Spitalul de Urgență”.
Ion Răduță, lăcătuș confecții metalice la întreprinderea de Confecții Metalice și Confecții pentru Construcții București (de etnie romă). „În ziua de 23 decembrie 1989 a fost în Piața Palatului, de unde s-a deplasat către locuința fratelui său, situată în strada Berzei, fiind reținut de militari din Ministerul Apărării Naționale”.
Gheorghe Macovei, desenator tehnic la Institutul de Proiectări „Carpați”. „În seara zilei de 22 decembrie 1989, a pătruns în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare cu scopul de a neutraliza elemente teroriste, având asupra sa un pistol, pe care-l primise de la un militar necunoscut. Ulterior, s-a deplasat la sediul institutului unde lucrează. A intrat în clădire, a stins un început de incendiu și a tras de două ori cu pistolul, fără a avea o țintă anume. A intrat, tot cu scopul de a căuta teroriști, în clădirea unei circumscripții financiare din zonă, iar în dimineața zilei de 23 decembrie 1989 a fost arestat de militari în apropierea Radiodifuziunii, având pistolul asupra sa”.
Oana-Carmen Sperlă, fără ocupație, bolnavă psihic. „Pe 22 decembrie 1989 a fost luată de militari de pe strada și internată la Spitalul nr. 4 Dorobanți, iar apoi arestată”.
Mort de beat, s-a trezit legat de patul de spital
Direcția de Securitate și FGardă a întocmit o „notă” cu privire la militarii și civilii arestați ca fiind „treoriștii” Revoluției
Cornel Blîndu, mecanic la Întreprinderea de prefabricate din beton Bragadiru. „Începând din seara zilei de 23 decembrie 1989, s-a deplasat în diferite zone din București în care se derulau evenimentele pentru a acorda sprijin. Fiind în stare de ebrietate, a alunecat pe scări și s-a accidentat, după care a fost transportat la Spitalul de Urgență, de unde a fost arestat pe 25 decembrie 1989”.
Paul Potoroacă, electrician la Tipografia ”Informația”. „A fost de mai multe ori în Piața Palatului și în alte zone, iar în după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 a fost reținut de militari pe lângă Spitalul Municipal după ieșirea dintr-un imobil incendiat, unde pătrunsese pentru a sprijini pompierii”.
Bijan Vafa Siahkal Raudi, cetățean iranian, student anul la Facultatea de Stomatologie din Iași. „Pe 21 decembrie 1989 a venit la București, cu Shahrokh Yousefpour Lazarjani, coleg cu el, pentru se întâlni cu mama sa, aflată în țara noastră în vizită la el și la sora lui, studentă în București. Pe 25 decembrie 1989, după ce a trecut pe la Agenția „Tarom” din strada Eforie pentru a se interesa dacă circulă avioanele pe cursele externe, a fost reținut de organele de miliție împreună cu colegul său în timp ce se îndrepta spre Bancă Română de Comerț Exterior. Shahrokh Yousefpour Lazarjani, cetățean iranian, student în anul I la Facultatea de Stomatologie din Iași. Confirmă declarațiile lui Bijan Vafa Siahkal Raudi și declară că se îndreptau spre Banca Română de Comerț Exterior pentru a se interesa dacă sosiseră în aceasta banii necesari pentru plata taxelor școlare”.
Elev, s-a pierdut de colegi și a fost arestat
Tiberiu Stolojan, lăcătuș-mecanic la întreprinderea Minieră Rovinari. „În ziua de 22 decembrie 1989 a venit în București în urma apelurilor lansate la radio de CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naționale- n.r.). S-a prezentat la sediul Televiziunii, a primit un bilet și a vorbit telespectatorilor. Întrucât Televiziunea a fost atacată, a primit un pistol și muniție și a executat misiuni de apărare până în 23 decembrie 1989, oră 14.00, când a plecat în oraș. În zona stației de metrou Politehnica a fost rănit și reținut de militari din Ministerul Apărării Naționale, având asupra sa pistolul și întreaga muniție primită”.
Fobia pentru teroriștii din decembrie 1989 a produs mii de victime
Gheorghe Ivărescu, țigan, cu tulburări de comportament, muncitor la Trustul de Construcții al Ministerului Agriculturii. „În ziua de 24 decembrie 1989, în jurul orei 14.00, a fost arestat de un subofițer din Ministerul Apărării Naționale, din locuința mătușii sale Stan Tatiana-Viorica, la care locuiește (în zona străzii Antiaeriană)”.
Valentin-Augustin Țăruș, mecanic agricol, fără ocupație. „În seara zilei de 22 decembrie 1989 a venit cu trenul la București pentru a participa la evenimente. A fost în Piața Palatului, la sediul Radiodifuziunii, iar în noaptea de 22/23 decembrie a.c. a încercat să fure un autoturism, fiind surprins și arestat de o patrulă a Ministerului Apărării Naționale”.
Adrian Pârvulescu, fost profesor de muzică, fără ocupație, avea lipsă mâna dreaptă. „În ziua de 22 decembrie 1989 s-a deplasat spre frizeria din strada Buzesti pentru a cerși. întrucât la un imobil din apropiere s-a declanșat un incendiu, a fost considerat suspect, arestat și condus la un centru militar”.
Mircea-Horațiu Bucur, elev la școala profesională nr. 9 din Cluj-Napoca. „Împreună cu alți colegi și cunoscuți a venit în București în ziua de 23 decembrie 1989 și a participat la filtrele de control organizate pe diferite străzi. S-a pierdut de colegii săi din Cluj-Napoca și a fost arestat pe strada știrbei-Vodă în timp ce se îndrepta către comandamentul militar”.
Parchetul Militar a hotărât să ,,claseze,, ,,Dosarul Revoluției,,. Domnii procurori ne explică acum că, atunci, în urmă cu 26 de ani, oamenii ieșiți în stradă s-au omorât între ei ca proștii, că ,,faptele nu există,, iar în cazul în care, totuși, au existat, deja ,,s-au prescris,,. Așa o fi, dacă ziceți voi bibicilor! Dar, odată cu această decizie, s-a tras cortina asupra unor evenimente neelucidate, petrecute în decembrie 1989, ceea ce, de atunci încoace numim ,,Enigmele Revoluției,,. La fel cum a rămas fără nici un răspuns obsedanta întrebare ..Cine a tras în noi, 16-22?,, Totuși, în urmă cu vreo câțiva ani, am publicat în Jurnalul Național un articol în care am răspuns, pe îndelete, la această întrebare. Sunt date concrete, pe care nu le-am inventat eu, ci le-am aflat după ce am citit, ,,din doască în doască,, cele 103 volume ale Dosarului penal nr. 97/P/ 1990. Ulterior, generalul Voinea s-a lăudat că a redeschis acest dosar imens. Dar, niciodată nu am aflat dacă ,,teroriștii,, enumerați acolo, (cu nume și prenume, plus toate datele lor militare de identificare) au fost deranjați cu vreo întrebare legată de activitatea lor din decembrie 1989. Iar acum, după ce întregul dosar a fost închis, nimeni nu poate promite că vor mai fi anchetați vreodată.
Mecanismul terorii: Miliţia, Armata şi Securitatea
Autor: Vasile Surcel28 Noi 2009
21 decembrie 1989, ora 12:00 – 22 decembrie 1989, ora 14:00, 26 de ore dramatice, în care toate forţele militare amplasate pe teritoriul Capitalei, organizate într-un imens mecanism al terorii, au dus un război necruţător împotriva câtorva mii de bucureşteni neînarmaţi.
Reprimarea manifestanţilor bucureşteni în perioada 21/22 decembrie 1989 a fost coordonată de forţele Ministerului de Interne, prin majoritatea componentelor care i se subordonau pe atunci. Rolul de conducător al „operaţiunilor”, acordat acestui minister, este confirmat şi prin faptul că MI era emitentul unor ordine speciale şi a instrucţiunilor de punere a lor în aplicare. Cel mai important dintre acestea, Ordinul nr. 02600/1 iulie 1988, a stat la baza „Planului Unic de Acţiune”, aplicat în perioada 17-22 decembrie.
ORDINEA DE BĂTAIE
Conform planurilor de luptă în vigoare la acea dată, primele forţe ce trebuiau să se implice în reprimarea demonstranţilor, la 21 decembrie, erau maşinile pompierilor, care urmau să intervină cu tunurile de apă. După acestea urmau 3-4 TAB-uri ale Forţelor de Ordine şi Intervenţie (FOI), urmate, în ordine, de scutierii aceleiaşi formaţii, elevii Şcolii de Ofiţeri de la Băneasa şi restul forţelor participante (cadrele Şcolii de perfecţionare a ofiţerilor de Miliţie şi ai Academiei Militare, Trupele de Securitate şi efectivele MApN).
Un rol deosebit în această „ecuaţie” l-au avut şi luptătorii USLA. Efectuate în această ordine, primele intervenţii, din după-amiaza de 21 decembrie, au fost total ineficiente. Pompierii nu au avut succes, la fel ca TAB-urile (dintre care unul a şi fost incendiat). Au urmat restul forţelor, care nu au reuşit să-i împingă demonstranţii decât vreo 10 metri. În aceste condiţii, în jurul orei 21:00-21:30, în stradă au coborât reprezentanţii conducerii superioare: Ion Radu, Vasile Milea, Iulian Vlad, Tudor Postelnicu, Ion Dincă, Vasile Bărbulescu, Nicolae A. Ceauşescu şi gen. Hortopan. Cu acea ocazie, Milea era echipat în ţinută de război, inclusiv cu cască metalică. La ieşirea din sediul CC, Ion Radu s-a adresat celorlalţi spunând: „Trebuie să facem totul, la nevoie să murim, pentru o cauză sfântă, pentru comandantul suprem”.
DISTRIBUIREA MUNIŢIEI DE RĂZBOI
Într-o declaraţie dată în faţa procurorilor militari în anul 1990, gen. (r) Dumitru Dumitrache, fostul inspector-şef al Inspectoratului de Miliţie Bucureşti, descrie câteva dintre fazele care au premers declanşării evenimentelor de la 21/22 decembrie 1989. Astfel, el afirmă că la 18 decembrie a dispus distribuirea muniţiei de război la toate efectivele din subordinea sa. Şi asta din cauză că, preluând modelul Timişoarei, în perioada 18-20 decembrie, şi în Capitală s-au distribuit manifeste anticeauşiste şi anticomuniste, iar pe clădiri au apărut inscripţii cu acelaşi caracter. Pe 20 decembrie, Ceauşescu s-a întors din Iran. Dumitrescu susţine că, în seara de 21 decembrie, ieşit din sediul CC, generalul Gianu Bucurescu le-a comunicat că, la nivelul conducerii superioare de partid, s-a dispus reprimarea demonstranţilor. În acest scop s-a dispus înfiinţarea unei grupe operative al cărei şef a fost numit ofiţerul MApN Amăriucăi. În subordinea acestuia se găseau col. Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capitalei, col. Dominic Mitca, col. Dumitru Pavelescu şi col. Robăcel.
Executanții represiunii
FORŢELE DE ORDINE ŞI INTERVENŢII (FOI)
Unul dintre cele mai importante roluri în reprimarea demonstranţilor din zilele de 21/22 decembrie ’89 a fost rezervat Forţelor de Ordine şi Intervenţie (FOI). Conform schemei de organizare, această formaţiune din subordinea MI era compusă din 250 de angajaţi: 9 ofiţeri, 234 de subofiţeri, un maistru militar şi şase angajaţi civili. Dintr-o adresă a MI înregistrată sub nr. 0558738/1990 rezulta că jumătate din efectivele FOI veniseră în unitate în luna noiembrie, aduse de la diverse inspectorate judeţene de Miliţie.
Subordonată direct şi nemijlocit col. Marin Bărbulescu, FOI se afla sub comanda mr. Popa Vasile. Detaşamentele componente erau conduse de alţi şapte ofiţeri: lt. col. Vasile Tonciu, cpt. Gheorghe Nedelcu, mr. Lucian Mocanu, mr. Dragomirescu, lt. maj. Stancici, lt. maj. Petrus şi lt. maj. Petrache. Pentru sprijinul acţiunilor de luptă, FOI mai era dotată şi cu două TAB-uri şi două TABC-uri pe care erau amplasate două tipuri de arme de foc, de calibru 7,62 mm şi 14,5 mm. În plus, existau şi câteva microbuze, un ARO, autobuze şi autocamioane SR tip „transport penitenciar”.
ALTE MISIUNI
În cursul audierilor efectuate pentru elucidarea evenimentelor de la 21/22 decembrie 1989, Florea Pavel, unul dintre martori, a relatat că, în jurul orei 24:00, miliţienii de la FOI au avansat către Pasajul Universităţii, de unde i-au scos pe manifestanţii care se refugiaseră acolo după „spargerea” baricadei. Cu acea ocazie, ei s-au comportat deosebit de violent: victimele au fost îmbarcate în maşini ARO, autodube, maşini de poştă şi în duba „tip penitenciar”.
La anchetă, mr. Popa şi comandanţii de detaşamente nu au recunoscut aceste fapte, dar angajaţii staţiei metrou Universitate au arătat că luptătorii FOI, identificaţi după descrierea echipamentului, au acţionat violent asupra manifestanţilor, lovindu-i cu bastoanele, cu picioarele şi cu scuturile. Trupe FOI au mai fost semnalate şi în vecinătatea Universităţii, pe Bdul Republicii, unde au reţinut demonstranţi, precum şi în zona statuilor, de unde au încărcat „coletele” (arestaţii) pe care le-au transportat la Circa 17 Miliţie şi la Miliţia Capitalei. La dispozitivul de pe Bdul Magheru, din zona restaurantului Grădiniţa, miliţienii de la FOI au fost ajutaţi de TAB-urile MApN, iar la intervenţie au participat şi alte trupe MI. La 22 decembrie, după ora 6:00, Forţele de Ordine şi Intervenţie au fost retrase la sediu şi nu au mai acţionat contra manifestanţilor.
ALARMA DE LUPTĂ
COMANDAMENTUL TRUPELOR DE SECURITATE (CTS)
Printr-un ordin semnat, la data de 17 decembrie 1989, de gen. col. Iulian Vlad, ministru secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului din acea zi, toate unităţile militare ale Comandamentului Trupelor de Securitate au intrat în „alarma de luptă”. O zi mai târziu, în conformitate cu Ordinul CTS nr. T/07091, începând cu data de 18 decembrie, pentru Trupele de Securitate s-a instituit „Starea de necesitate”. În Capitală, între 21 decembrie 1989, ora 13:00, şi 22 decembrie, ora 11:00, sarcina îndeplinirii acestor ordine a revenit Brigăzii 11 de Securitate, aflată sub comanda lt. col. Tudor Cearapin. În Planul de Operaţii al Brigăzii se arată că „pentru întărirea cordoanelor de ordine, pe străzile care converg spre Piaţa Palatului au plecat în misiune 130 de militari în termen, coordonaţi de şapte ofiţeri şi patru subofiţeri care urmau să coopereze cu efectivele UM 0829 şi 0396”. (…)
DIRECŢIA A-VI- A SECURITĂŢII
În cazul în care nu erau duşi la secţii, unde trebuiau să treacă prin „culoarele” formate de miliţieni care se înghesuiau să-i lovească pe unde apucau, manifestanţii ajungeau la Jilava, unde erau anchetaţi de ofiţerii Direcţiei a VI-a de Securitate. Printre aceştia s-au numărat cpt. (r) Ion Gureşoaie şi cpt. (r) Gheorghe Ştefan, despre care mai mulţi martori au afirmat ulterior că, în timp ce îi „audiau” pe cei intraţi pe mâna lor, îi loveau, îi înjurau şi-i ameninţau că o să le putrezească oasele în puşcărie.
ALŢI LUNETIŞTI: SERVICIUL 8 GARDĂ
Formaţiune mai puţin cunoscută din componenţa Securităţii Bucureşti, Serviciul 8 Gardă avea, de obicei, sarcina de a amplasa trăgători de elită, dotaţi cu puşti semiautomate cu lunetă, care să asigure punctele strategice de pe traseele parcurse de Ceauşescu. Fiecare trăgător avea în armă un încărcător cu zece cartuşe şi alte 100, aflate în săculeţi de pânză, sigilaţi cu plumb. La 21 decembrie, în câteva dintre posturile de lunetişti au fost „plantaţi” lt. Dan Pintilie, lt. maj. Nicu Văduva, lt. Viorel Acatrinei şi lt. Marcel Paraschiv.
O „Notă” a unui serviciu de informaţii menţionează că la Serviciul 8 Gardă existau trei puşti cu lunetă, iar posturile „observatorilor-lunetişti” erau amplasate pe blocul „Generala”, blocul-turn şi pe blocul de pe Strada Boteanu nr. 3.
În Blocul „Generala” exista chiar şi un apartament ,,conspirativ” în care erau „plasaţi”, de obicei, „lunetiştii”. Aceeaşi „Notă” arată că, la 21 decembrie 1989, lt. Dumitru Safta a fost amplasat în acest bloc, la etajul 4, în apartamentul 23, apartament care oficial aparţinea familiei Piciu. Ofiţerul avea asupra lui un pistolet „Makarov”, cu 12 cartuşe, un pistol-mitralieră, cu 120 de cartuşe, o puşcă cu lunetă, binoclu şi staţie radio. El a fost „introdus” în post de cpt. Ciungu, iar la ieşire a predat puşca cu lunetă, binoclul şi staţia radio locotenentului Paraschiv.
În cadrul unităţii, de organizarea acestor posturi se ocupa cpt. Virgil Matei. Anchetatorii nu au prea reuşit să afle cu ce s-au ocupat, concret, în perioada 21/22 decembrie 1989, lunetiştii de la Serviciul 8 Gardă şi nici angajaţii FOI care aveau în dotare astfel de arme de mare precizie. Cert este un singur lucru: în timp ce toate căpeteniile militare care au avut putere de decizie în acea perioadă afirmă că subalternii lor nu au făcut uz de armă în acea noapte, în Bucureşti au fost ucişi 48 de oameni. Iar mulţi dintre ei au murit ca în filmele poliţiste: împuşcaţi cu gloanţe care au ţintit cu o precizie remarcabilă, în inimă sau în cap, exact între ochi.
