TURBA - TIPURI SI COMPOZITIE

Turbăriile sunt răspândite în România în zonele umede. Ele se găsesc mai ales în zona montană şi deluroasă a Carpaţilor. Suprafaţa pe care o ocupă diferă, în raport cu condiţiile locale, de la câteva hectare până la zeci sau sute de hectare. Suprafaţa mlaştinilor cu turbă din România ocupa aproximativ 7.000 de hectare, răspândite în peste 440 de puncte. Straturile de turbă au, în medie, după cum prezintă D. Davidescu (1968), o grosime de 2-3 metri, rareori ating 10 metri. La noi în ţară, de multe ori grosimea este chiar sub 1 metru.
________________________________________
Turba se prezintă sub formaunui sediment recent, de diferite resturi vegetale de plante de locuri umede - cu diverse origini sistematice şi cenotice -, în grade diferite de conservare. În raport cu condiţiile de formare, se deosebesc trei tipuri de turbării, care au atât o compoziţie floristică felurită, cât şi calităţi diferite, şi anume: a) turbării de mlaştini eutrofe sau turbării joase, numite popular bahne (Moldova şi Bucovina), mocire (Maramureş), marsite (Munţii Apuseni), ploştine (Oltenia), rogoaze (Ţara Bârsei), răspândite în circa 175 de puncte din ţară; b) turbării de mlaştini oligotrofe sau turbării înalte, numite popular tinov, molnas (Munţii Apuseni), mlaca (Maramureş), răspândite în circa 275 de puncte; c) turbării de mlaştini intermediare sau mezotrofe.

Turbăriile eutrofe sau joase au luat naştere pe fundul unor mlaştini, albii de râuri sau văi. Aprovizionarea plantelor din aceste turbării cu apă şi substanţe nutritive se face din pânza freatică şi din apele de suprafaţă. Pe aceste turbării cresc numeroase specii din genurile: Phragmites (stuf), Carex (rogoz), Hyphum (muşchi frunzoşi), însoţite de Equisetum (coada calului), Molunia, Eriophorum (angustifolium şi E. latifolium) etc. Se mai întâlnesc şi specii din familiile Cyperaceae şi Juncaceae. Aceste plante conţin însemnate cantităţi de substanţe nutritive folositoare. Turbăriile de mlaştini eutrofe pot fi acoperite de păduri de Betula (verucosa, pubescens), Alnus (glutinosa, incana), Populus (tremula) Frangula, Padus, diferite specii de Salix (cinerea, purpurea, pentardra, triandra), în care caz predomină carexurile. Când nu sunt acoperite de păduri, flora este formată mai mult din speciile Carex, Equisetum şi Phragmites. Şi într-un caz, şi în celălalt, la suprafaţa turbăriei creşte un strat de muşchi. Cu cât stratul de muşchi este mai gros şi intră deci în mai mare proporţie în alcătuirea turbei, cu atât valoarea ei ca îngrăşământ scade. Aceste turbe au următoarele caracateristici: pH = 6-6,5, mai rar până la 8, greutatea specifiică = 0,3-0,52. Prezintă impurităţi minerale, putere calorică 2.000-4.000 de calorii, friabilitate în stare uscată.

Tubăriile de mlaştini oligotrofe
sau turbăriile înalte (tinoavele) se formează pe orice formă de relief, de obicei sub păduri - mai ales pe cumpăna apelor. O condiţie necesară formării lor este prezenţa rocilor silicioase şi a precipitaţiilor abundente (peste 750 mm anual).

Aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive este foarte slabă. După Emil Pop, în astfel de turbării cresc plante puţin pretenţioase, alcătuite dintr-un fond de Sphagnum (fuscum, rubellum, medium, papillosum, molluscum), cu diverse specii de Cormofite (Eriphorum vaginatum, Carex, Callula vulgaris, Drosera rotundifolia, Vaccinium oxicoccos ş.a.). Turba din aceste locuri este mai săracă în elemente nutritive şi mai puţin potrivită ca îngrăşământ. În România se întâlnesc turbe înalte în bazinul Dornei, zona Lucina-Fundul Moldovei, Maramureş, în Munţii Sebeşului, în Banat (masivul Semenic), Munţii Apuseni, regiunea Cluj etc. Aceste turbe au următoarele caracteristici: pH = 3-5, greutate specifică = 0,16-0,25, fără impurităţi minerale, putere calorică 3.500-4.000 de calorii.

Turbele de mlaştini intermediare (mezotrofe)
sau de tranziţie sunt reprezentate prin turba de Carex şi Sphagnum, Polytrichum, turba de resturi lemnoase (arin, pin, mesteacăn), cu baza de muşchi. În acest caz, plantele sunt aprovizionate cu elemente nutritive atât de apele de precipitaţii, cât şi de apele subterane. Straturile inferioare din aceste turbării sunt alcătuite din plante specifice turbăriilor joase, iar cele din straturile superioare din plante specifice turbăriilor înalte. Valoarea ca îngrăşământ a acestei turbe diferă după cum predomină un grup de plante sau altul. În România, o astfel de turbă se găseşte la Vatra Dornei, Colăcel (regiunea Suceava) şi în alte localităţi. Pentru a aprecia valoarea unei turbe ca îngrăşământ trebuie să stabilim din ce categorie face parte. Pentru aceasta, este bine să se facă mai întâi un examen microscopic, cu scopul de a stabili compoziţia botanică a diferitelor specii componente. Tot la microscop se determină, de asemenea, resturile de plante din alcătuirea ei, după care se stabileşte gradul de descompunere a diferitelor plante care intră în alcătuirea turbei, precum şi aciditatea (pH-ul). Pentru a avea imaginea completă asupra valorii ei ca îngrăşămânat, trebuie să se cunoască conţinutul în cenuşă şi în azot, calciu etc.

Azotul din turbă, deşi în cantitate mare, se găseşte mai ales sub formă protidică şi devine accesibil numai după desfacerea în compuşi mai simpli. Compuşii minerali ai azotului se află mai ales sub formă de amoniu absorbit, în cantitate de 15-20% din azotul total în turbele de locuri înalte şi de 4-5% din azotul total în turbele de locuri joase.

Acidul fosforic aflat în turbă se găseşte în majoritate sub formă accesibilă plantelor, fiind solubil în acid citric în proporţie de 60-70%. În turbele joase, în straturile de la 0,3 la 0,5 metri adâncime, fosforul se mai poate întâlni sub formă de vivianit, în cantitate de 2-15%. Potasiul din turbă este în cantitate mică, însă se află sub forme uşor solubile în apă.

Calciul se întâlneşte de obicei în cantitate mică şi se află mai ales sub formă absorbită. În turbele joase se poate găsi şi sub formă de carbonat de calciu. După gradul de descompunere, în turbă se schimbă raportul dintre hidraţii de carbon, conţinutul în azot şi celelalte elemente nutritive. În ceea ce priveşte formele hidraţilor de carbon, cu cât turba este mai bine descompusă, cu atât scad formele care se transformă uşor (celuloză, pentozani) şi cresc cele care se desfac greu (lignina). În acelaşi timp, cu cât o turbă este mai bine fermentată, cu atât se măreşte conţinutul ei în azot faţă de turba nedescompusă. Pentru folosirea ca îngrăşământ, turba trebuie să aibă un grad de descompunere de cel puţin 40-45% şi un pH mai mare de 5,5. Aprecierea acestuia se poate face şi după aspectul exterior.

Folosirea directă a turbei ca îngrăşământ
Ca îngrăşământ, turba poate fi folosită direct, când după o oarecare pregătire prealabilă se încorporează în sol, şi indirect, când se foloseşte ca aşternut sau în amestec cu alte substanţe organice sau îngrăşăminte minerale.

Metoda utilizării directe a turbei ca îngrăşământ este mai puţin frecventă. În timpul verii, se înlătură excesul de apă din turbărie, se strâng trunchiurile şi se desţeleneşte stratul superficial. Apoi se ară cu plugul şi se afânează cu discurile. Când se zvântă, se adună în grămezi şi se transportă la câmp. În cursul unui an, ca urmare a mai multor operaţii de acest fel, se poate scoate turba în cantitate de 1.000 metri cubi/hectar. După aceasta, turba se aeriseşte, lăsându-se de obicei peste iarnă în grămezi de 1,5 metri cubi la hotarul dintre tarlalele pe care urmeză să fie încorporată sau într-un loc special amenajat în acest scop. Această operaţiune este necesară pentru oxidarea diferiţilor protoxizi, care sunt toxici pentru plante. Prin aerisire, formele de azot asimilabil şi fosfor solubil nu cresc prea mult. Datorită acţiunii gerului, turba se afânează. Primăvara şi vara se lopătează. Înainte de a fi introdusă în sol, turba trebuie să aibă o umiditate de circa 50-75%. Când umiditatea este sub 50%, ea micşorează rezerva de apă utilă a solului, din care cauză poate duce în anii secetoşi la scăderea recoltei. Turba îmbunătăţeşte însuşirile fizice şi fizico-chimice ale solului; măreşte capacitatea pentru apă, capacitatea de absorbţie şi conţinutul în humus; contribuie la micşorarea acidităţii solului şi la mărirea capacităţii de tamponare, ceea ce creează un fond mai bun pentru eficienţa îngrăşămintelor minerale.

Turbele oligotrofe nu sunt indicate pentru a fi întrebuinţate direct ca îngrăşământ. Când se folosesc doze mici, nu influenţează asupra recoltei, însă utilizarea de doze mari pe terenurile cu reacţie acidă poate să ducă la scăderea producţiei.

Turbele eutrofe pot fi folosite direct ca îngrăşământ, dacă au un grad de descompunere de cel mult 40-45% şi un pH mai mare de 5,5%. După aerisire, pentru a obţine acelaşi efect, se întrebuinţează în cantităţi duble faţă de dozele de gunoi de grajd recomandate. Dintre turbele joase, cele care provin din turbăriile cu anin sau cu rogoz şi trestie sunt cele mai bune. Turba utilizată ca îngrăşământ îşi manifestă acţiunea şi în anii următori, timp de 2-3 ani.

Folosirea indirectă a turbei ca îngrăşământ
Eficienţa cea mai mare a turbei se obţine atunci când trece prin grajd ca aşternut şi fermentează împreună cu gunoiul de grajd, urina, mustul de gunoi de grajd sau dejecţiile umane. Datorită conţinutului ridicat în azot, ea îmbunătăţeşte calitatea gunoiului obţinut. Acest lucru se mai datorează şi însuşirilor de absorbţie ale turbei, care micşorează pierderea azotului sub formă amoniacală din urină.

Ca aşternut, turba poate înlocui total paiele sau numai parţial, aşezându-se un strat sub paiele de aşternut sau sub picioarele dinapoi ale animalelor şi în rigolele prin care se scurge urina. Uneori se practică un sistem prin care turba se lăsă în grămezi să se zvânte timp de un an, după care se aşterne pe fundul grajdului într-un strat de 40-70 cm, iar deasupra sa se pun paie. În acest timp, ea se îmbogăţeşte cu azotul provenit din dejecţiile lichide ale animalelor şi, datorită amoniacului, îşi micşorează aciditatea. Se scoate apoi din grajd şi se transportă direct în câmp, iar pe fundul grajdului se aşază alt strat de turbă. Prin folosirea acestei metode, straturile mai profunde pot rămâne cu o umiditate mai scăzută şi cu un grad de descompunere mai mic. O variantă mai bună a metodei precedente constă în aşezarea straturilor de turbă în mod succesiv, pe măsură ce se îmbibă cu dejecţii lichide. În grajdurile cu vaci de lapte se aşterne deasupra un strat de paie.

Un alt procedeu constă în transportarea turbei direct în câmp, fără a fi lăsată mai întâi să se zvânte. Aici se aşază într-un strat de 0,75-1 metru grosime, unde rămâne până primăvară, când se scoate la câmp. Umplerea grajdului se poate face şi primăvara. În acest caz, rămâne toată vară sub picioarele animalelor, iar toamna sau primăvara următoare se scoate la câmp. În ocoalele vitelor, de asemenea, se aşază un strat de turbă de 0,50-0,75 cm, care se lasă sub picioarele animalelor timp de 4-5 luni, după care se scoate la câmp. O altă metodă constă în fermentarea turbei pe platformă, singură sau în amestec cu diferite substanţe minerale (fosfor, potasiu, calciu).

Pentru a grăbi trecerea azotului din turbă în forme uşor accesibile se utilizează infectarea cu bacterii, folosindu-se în acest caz dejecţiile lichide şi solide ale animalelor, precum şi gunoi de grajd sau compost în curs de fermentare. Fermentarea turbei împreună cu gunoiul de grajd şi diferite substanţe minerale constituie una dintre cele mai eficiente metode. Se pot întrebuinţa pentru aceasta atât turbele de locuri joase, cât şi cele de locuri înalte sau de tranziţie.

Fiecare tonă de gunoi de grajd se amestecă cu 1-3 tone de turbă, când este mai puţin descompusă, şi cu 4-5 tone de turbă când este mai bine descompusă. Pentru grăbirea fermentării şi pentru o mai bună utilizare a fosforului, se pot adăuga 1-2% carbonat de calciu din greutatea compostului, mai ales când turba are reacţie acidă. Fermentarea durează 3-4 luni. O astfel de platformă, în care turba şi gunoiul se aşază alternativ, are o lăţime de cel puţin 3-4 metri şi o lăţime de 1,5-2 metri.

Când platforma are 1,5-2 metri înălţime, este necesar să conţină 3-4 straturi de gunoi de grajd. Iarna, platforma se pregăteşte, aşezându-se pe o lăţime de 3-4 metri şi lungime cât este necesar, un strat de turbă de 40- 50 cm grosime. De-a lungul lui se pune apoi un rând de gunoi de grajd pe o grosime de 70-80 cm, cu o lăţime mai mică cu 1-1,5 metri decât stratul de turbă. Peste gunoiul de grajd se pune apoi un strat de turbă de 50-70 cm, pe întreaga lăţime a platformei, care înveleşte gunoiul de grajd. Procedând astfel, se împiedică îngheţarea. Primăvara se lopătează şi se clădeşte din nou. Iarna se foloseşte mai mult gunoi de grajd şi o turbă nu prea umedă, iar vara se are în vedere ca platformă să nu se usuce.

Când la fermentarea turbei se utilizează dejecţiile lichide ale animalelor, la fiecare tonă de turbă se adaugă 1-2 tone de urină sau must de gunoi. Iarna, pentru a evita îngheţarea şi a activa fermentarea, este necesar să se adauge şi gunoi proaspăt. Turba, singură sau împreună cu gunoiul de grajd, se aşază în straturi de 50-60 cm grosime şi se udă în raport cu umiditatea turbei cu 0,5-2 tone de urină sau must de gunoi de grajd.

După 4-5 zile, când începe să se ridice temperatura, se pune stratul al doilea şi se continuă astfel până la înălţimea de 1,5-2 metri. Un alt procedeu constă, în aşezarea turbei în grămezi de 3-4 metri lăţime şi de 1,5 metri înălţime, de-a lungul căruia (pe mijloc) se face un şanţ de 0,5 metru adâncime şi 1 metri lăţime, în care se introduce cantitatea de urină corespunzătoare. După ce aceasta s-a absorbit în întreaga masă, suprafaţa platformei se nivelează. Composturile cu turbă au un conţinut mai ridicat de N, întrucât datorită capacităţii de absorbţie a turbei azotatul ce rezultă din descompunerea gunoiului de grajd sau a urinii este reţinut. Totodată, datorită gunoiului de grajd, se înlătură aciditatea turbei.

Turba de locuri joase sau de locuri înalte se mai poate fermenta împreună cu îngrăşămintele fosfatice greu solubile. În acest caz, se întrebuinţează o turbă mai acidă şi cu un grad de descompunere de cel puţin 35%. Prin fermentare, fosforul din forme greu accesibile trece în compuşi uşor accesibili plantelor. Proporţia în care se adăugă făină de fosforiţi la turbă este de 1/20-2/20, ceea ce înseamnă în medie 2-3% din greutatea compostului.

Pentru a grăbi trecerea compuşilor de azot în forme mai uşor accesibile şi pentru a micşora aciditatea se practică fermentarea împreună cu carbonat de calciu. În acest caz, raportul dintre carbonatul de calciu şi turbă este de 2-4%, calculat la substanţa uscată, sau o tonă de carbonat de calciu la 25-30 de tone de turbă uscată sau 100-200 de tone de turbă umedă. În loc de carbonat de calciu, ca substanţa bazică poate fi folosită cenuşa, în raport de 1/10, calculat la substanţa uscată, sau o tonă de cenuşă la 60-80 de tone de turbă. De obicei, cenuşa se utilizează în cazul turbelor mai puţin acide. La compostare, pentru a evita pierderile de azot, aşezarea în platformă se face îndesat. Adăugarea de potasiu sub formă de clorură de potasiu, în cantitate de 1%, fără a împiedica amonificarea, întârzie procesul nitrificării. Turba bine descompusă aplicată împreună cu gunoiul de grajd (în părţi egale) are efect asemănător cu al unei cantităţi echivalente de gunoi de grajd. O eficienţă sporită se obţine atunci când composturile de turbă cu urină, fecale sau gunoi de grajd se aplică împreună cu îngrăşămintele minerale.

Victor VĂTĂMANU