Spicuiri din "John Seymour, Grădina dumneavoastră de legume "(note de lectură)

Cele şase principii ale agriculturii organice sunt :
a) grădina trebuie să fie în acord cu natura, nu să i se opună;
b) natura este variată, grădinarul trebuie să practice şi el diversitatea;
c) grădinarul trebuie să cultive sau să întreţină alte forme de viaţă – animală sau vegetală - cât mai aproape de locul unde cultivă legumele;
d) grădinarul trebuie să înapoieze solului atât (sau aproape atât) cât îi ia;
e) grădinarul trebuie să hrănească solul, nu plantele;
f) el trebuie să studieze natura în ansamblu, şi nu diferitele sale aspecte izolate.

Orice ţesut vegetal sau animal mort, îngropat în sol, va elibera conţinutul său de azot care va putea fi utilizat de alte plante. Însă, dacă nu există suficient azot care să echilibreze carbonul care formează cea mai mare parte a oricărui organism viu, bacteriile care permit procesul de putrefacţie, adică care permit materiilor organice să se descompună şi să elibereze azotul, vor recurge la azotul care este deja conţinut în sol. Într-o primă etapă, solul va fi privat de azotul conţinut. Însă, în momentul în care procesul este terminat, este eliberat în sol nu doar azotul împrumutat, ci şi azotul obţinut din materiile organice descompuse. 

Lucerna se descompune în câteva săptămâni. Paiele au nevoie de 1-2 ani pentru a se descompune. Materiile vegetale care se încorporează în pământ trebuie să fie foarte tinere. Dacă apucă a da seminţe, trebuie să treacă printr-o grămadă de compost.

Ciclul azotului ne spune că grădinarul trebuie să cultive atâtea specii aparţinând familiei leguminoaselor (fasole, mazăre etc.) câte poate.



Dacă pământul este bun, este plin de viaţă. Într-un hectar de teren bun se află de la 10 la 20 de tone de materie vie. 

Cartofii au nevoie de un sol foarte bine îngrăşat, în vreme ce rădăcinoasele plasate în acest tip de sol tind să-şi bifurce rădăcinile. De aceea este bine de distanţat cât se poate aceste două tipuri de culturi. 

Mazărea, fasolea şi leguminoasele în general preferă solul plin de calcar, ceea ce nu este cazul pentru cartofi. Deci nu se pot succeda. În schimb, este foarte bine de cultivat varză după leguminoase. 

Legumele « diverse » (tomatele, pepenii, bostanii, salatele, ridichile) se simt foarte bine pe un sol în care s-a incorporat un compost bine descompus.

Exemplu de ciclu pe acelaşi strat :
a) Anul I - Stratul se îngraşă abundent, şi se plantează cartofi. După recoltare se plantează secară de iarnă ca îngrăşământ verde. Secara se incorporează în sol la începutul celui de-al doilea an.
b) Anul II - Se incorporează var şi se plantează : mazăre, fasole şi alte leguminoase. După recoltare se seamănă varză.
c) Anul III - Se cultivă legume « diverse ».
d) Anul IV – Se seamănă legume cu rădăcini comestibile.

Dacă terenul este suficient de mare, în anul V se seamănă lucernă. 

Cum să tratezi solul

Modul cel mai obişnuit de a pregăti un teren abandonat pentru grădinărit este săpatul cu hârleţul. Ulterior, se împrăştie un strat de compost pe noua suprafaţă. Viermii îl vor îngloba în sol. 

Cel mai bun moment pentru a instala răzoare este al doilea an de grădinărit. În primul an, săpatul cu hârleţul este obligatoriu. 

Metoda culturii fără lucrări

Principiul de bază al acestei metode este de a avea întotdeauna la suprafaţa solului un strat de cel puţin 5 cm de compost bine descompus care se reînnoieşte în fiecare an. În felul acesta se consumă cantităţi uriaşe de compost.

Plantele cultivate pe un sol bogat în compost sunt mai robuste şi rezistă mai bine la cele mai multe dintre boi şi paraziţi.

Îngrăşăminte

Dezavantajele folosirii azotului de sinteză (din îngrăşămintele chimice):
a) producerea de nitraţi o operaţiune foarte costisitoare, care presupune o mare cheltuială de energie, iar preţul ei creşte odată cu preţul petrolului ;
b) azotul de sinteză stimulează creşterea plantelor, dar diminuează rezistenţa la maladii, insecte şi îngheţuri de primăvară;
c) creşte randamentul culturilor, dar scade calitatea plantelor;
d) în mod normal, azotul conţinut în aer este fixat cu ajutorul microorganismelor; dacă se adaugă azot de sinteză, microorganismele se văd private de funcţia lor şi mor; se distruge astfel capacitatea solului de a fixa el însuşi azot, iar obligaţia de a administra îngrăşăminte chimice se amplifică.

Îngrăşămintele de origine animală şi umană aduc toate elementele de care pământul are nevoie. Numai că trebuie obligatoriu să fie bine compostate înainte de a fi răspândite pe teren. 

Înmulţirea plantelor

Se selectează doar cele mai bune şi mai tipice plante. 

Plantele bianuale pot fi recoltate, păstrate la rece, apoi repicate în al doilea an. Prazul poate rămâne în pământ timp de 2 ani fără probleme. Ceapa e mai prudent să fie repicată. 

Înmulţirea vegetativă

Principiul butăşirii este foarte simplu : prelevaţi o ramură de la o plantă adultă şi puneţi-o în pământ. Ceva mai târziu se vor forma rădăcini. Puteţi preleva un butaş din orice parte a plantei, dacă este plantat în condiţii ideale va forma o nouă plantă.

Cultura pe răzoare

Metoda a fost adoptată în sec. XIX de grădinarii francezi din preajma marilor oraşe, care deţineau suprafeţe foarte mici de teren, dar aveau acces nelimitat la bălegarul de cal (mijlocul principal de transport). Independent, grădinarii chinezi aflaţi în situaţie similară au făcut acelaşi lucru. 

Cum să faci un răzor

Suprafaţa se delimitează iniţial cu picheţi şi sfoară. Instrumentele de lucru sunt: hârleţul, furca, grebla şi roaba. Lăţimea răzorului trebuie să fie de 1,5 m. Lungimea de 6 m pare a fi potrivită (dar se poate şi mai scurt, dacă dimensiunile nu permit). Răzorul, odată pus în practică, nu va mai fi niciodată călcat. Ceea ce va deveni răzor se acoperă cu un strat de gunoi de grajd bine fermentat. Apoi răzorul se sapă bine cu hârleţul. 

Unii partizani ai culturii pe răzoare consideră că răzoarele trebuie săpate anual. Însă, dacă cantitatea de bălegar este suficientă, sau compost, săpatul anual nu mai este o opţiune. 

Pentru alei, cincizeci de cm sunt suficienţi. 

Pe răzoare se pot semăna de patru ori mai multe plante decât pe un teren obişnuit. 

Capitolul V. Cultura legumelor

Leguminoasele

Mazăre, bob, fasole, soia şi arahide – toate fac parte din familia Leguminoase. Conţinut mare de proteine. Fixează azotul. 

Puse pe o grămadă de compost, leguminoasele eliberează azot.

Un sfert din grădină ar trebui anual cultivate cu leguminoase. Aceste plante nu apreciază aciditatea. 

Boabele de mazăre recoltate proaspăt au un gust dulce foarte plăcut. Însă gustul se menţine doar câteva ore, timp în care zaharurile se transformă în amidon. 

Lintea are o producţie foarte mică. Dacă nu dispuneţi de suprafeţe mari în grădină, nu se merită. Bobul, pe de altă parte, are o producţie foarte bună, şi este foarte hrănitor. 

Crucifere

Varză, varză de Bruxelles, conopidă, brocoli, rutabaga (varză cu rădăcină-tubercul), nap, odolean, creson, ridiche de lună. Toate aceste plante seamănă cu plantele deşertului prin aceea că reţin apa ce li se oferă. Toate sunt bianuale, adică produc seminţe în al doilea an de viaţă. 

Varza produce 100 tone la hectar. Dacă dorim să avem varză tot anul, trebuie s-o împărţim pe trei grupe: de primăvară, de vară, de toamnă. 

Cruciferele sunt plante vorace, care apreciază un teren fertil, de pe care extrag multe substanţe nutritive. 

Varza poate fi păstrată pe timpul iernii în beci, pe un pat de paie, acoperită cu paie.

Solanacee

Cartofi, tomate, ardei gras şi pătlăgele vinete. În aceeaşi clasă mai intră: tutunul, beladona şi ardeiul iute. Toate au nevoie de un sol foarte bogat, cât mai aproape de cel al junglei tropicale. 

Cartofii au nevoie de un sol lejer acid. Azotul este mai puţin important, totuşi nu sunt de dorit carenţe puternice. 

Ombelifere

Morcovi, păstârnac, ţelină, pătrunjel, mărar. Toate ombeliferele au ceva în comun : încolţesc foarte greu. 

Morcovul este plantă bianuală. Se seamănă alternativ cu ceapa, pentru că se protejează reciproc de dăunător. 

Liliacee

Ceapă, praz şi sparanghel. 

Sparanghelul este o legumă formidabilă, care apare atunci când aproape niciuna nu este disponibilă, însă are nevoie de trei ani din momentul semănării până la acela al degustării. 

Chenopodiacee

Sfeclă furajeră, sfeclă roşie, spanac. 

Curcubitacee

Castraveţi, dovlecel, dovleac, pepene verde. 

Dovleacul se conservă la o temperatură mai înaltă decât orice altă legumă: 10-16 grade Celsius.

Capitolul VI. Cultura fructelor

Rosacee

Mere, pere, gutui, cireşe, piersici, caise, prune, zmeură, căpşuni, nectarine. Din aceeaşi familie face parte: trandafirul, păducelul. Toate au florile polenizate de insecte. 

Cei mai mulţi dintre arborii fructiferi nu se reproduc fidel prin seminţe, ci prin reproducere vegetativă (altoire, marcotaj, butăşire, drajonare). Port-altoiul este cel care determină dezvoltarea şi proporţiile arborelui. La momentul actual, cei mai mulţi dintre port-altoi provin de la varietăţi care dau forme mici, pitice. 

Multe varietăţi de păr au nevoie de două grefe. 

Caişii şi piersicii se pot cultiva în seră. 

Rutacee

Portocale, mandarine, lămâi, grapefruit. 

Saxifragacee

Coacăz negru, coacăz roşu, coacăz alb. Arbuşti excepţional de rustici. Coacăzele albe se pot consuma şi crude, celelalte mai cu seamă gătite.

Moracee

Smochini, duzi. Din aceeaşi familie mai fac parte : cânepa, hameiul, arborele de cauciuc.

Smochinul creşte şi în climat rece, dacă obţine foarte mult soare, iar solul este sărac. N-ar fi rău să fie cu spatele la un zid poziţionat spre sud. Rădăcinile smochinului trebuie ţinute aproape de copac, eventual într-o cutie de ciment. Dacă solul este bogat, rădăcinile se dezvoltă exploziv, iar arborele nu mai rodeşte înainte de 50 de ani.

Dudul cultivat lângă cireş face ca păsările iubitoare de fructe să cultive dude şi să lase cireşele.

Omul poate trăi mâncând în exclusivitate: pâine, vin şi măsline. Măslinul creşte în orice fel de sol, dar este foarte exigent la cădură. 

Viţa-de-vie apreciază solul sărac, uscat, pietros. 


Capitolul VIII. Cultura în seră

Există o multitudine de sere şi solarii. Dacă pereţii solariului sunt din folie de polietilenă, trebuie luat în calcul schimbarea lor odată la trei ani. 

Cea mai mică seră este cea care se ataşează de geamul casei. Sera lipită de zidul sudic al casei este o soluţie foarte judicioasă, pentru că va permite inclusiv reglarea termică a locuinţei, încălzind-o în timpul iernii. 

Pentru schelet trebuie ales între: aluminium, lemn şi plastic.

Pentru materialul transparent se alege între: sticlă şi trei tipuri de plastic (fibra de sticlă, PVC şi polietilenă). 

Sticla lasă să treacă lumina, durează mult, se sparge rar din cauza vântului şi se înlocuieşte uşor. Însă este foarte scumpă şi foarte grea. 

Plasticul din fibre este uşor de fixat şi nu are nevoie de un suport foarte important. Reţine ceva din căldura soarelui, ceea ce e bine vara, dar nu foarte bine iarna. Însă este inflamabil, şi nu durează decât vreo 20 de ani.

PVC-ul este mai ieftin decât cele două materiale anterioare, lasă bine să treacă lumina, dar nu durează mai mult de 5 ani. 

Polietilena este foarte ieftină, lumina o traversează perfect, însă nu rezistă deloc la un vând violent. 

Pentru cineva care cultivă în seră produse pentru familia lui, încălzirea serei este un lux nejustificat. Există numeroase plante care pot fi cultivate într-o seră neîncălzită de-a lungul anului, şi suficiente metode de conservare a plantelor care nu cresc pe timpul iernii. 

Chiar şi în climatul cel mai rece, sera poate fi utilă pentru a cultiva plante mediteraneene : tomate, castraveţi, pepeni verzi, ardei, pătlăgele vinete ş.a. Iarna o seră neîncălzită poate fi utilizată pentru: salată, ridiche, spanac.

Cărările din seră pot fi din ciment, dar mai bine din pietriş sau piatră. 

Ideal este ca solul serei să fie “artificial”, adică venit din afară şi preparat. Un amestec bun conţine: o parte turbă, o parte nisip grosier de rău, două părţi pământ bun de grădină. Oricum, dacă se cultivă ani la rând aceleaşi plante, pământul trebuie evacuat şi înlocuit cu altul proaspăt. Pământul introdus trebuie « pasteurizat », dar nu « sterilizat » !! Pentru pasteurizare, pământul se trece printr-un cuptor încălzit la 80-83 grade Celsius, dar nu mai mult. 

Ventilarea este foarte importantă. Aerul nu trebuie să fie niciodată « mort », adică să stagneze. 

Nu se udă niciodată frunzele într-o seră, doar rădăcinile. Nu se udă puţin şi des, ci rar şi mult, alternându-se perioadele de udat copios cu perioadele de secetă. Se udă dimineaţa, niciodată seara. Apa nu trebuie să aibă temperatura celei de la robinet, ci 21 de grade Celsius. Iarna apa trebuie să provină dintr-un butoi aflat în interiorul serei. 


Capitolul IX. Conservarea de lungă durată a produselor grădinii

Metode de conservare pe termen lung :
a) sărare;
b) uscare;
c) scufundare în oţet;
d) conservarea propriu-zisă în borcan sau cutie de conserve;
e) prepararea de dulceţuri şi jeleuri;
f) congelare.

Arta sărării este utilizată în conservarea fasolei verde, care se păstrează atât de bine încât este imposibil s-o distingi de fasolea verde proaspătă. Se poate săra practic orice legumă crocantă şi dură, însă multe vor fi mai alterate decât fasolea verde, din cauza formării acidului lactic. 

Uscarea este una din metodele cele mai simple de conservare a legumelor, fructelor şi a plantelor aromatice. 

Aproape toate fructele se pretează uscării: merele, piersicile, caisele, strugurii, prunele, smochinele etc. Cele mai mari trebuie tăiate felii, cele mai mici trebuie pur şi simplu tăiate în două. Prunele şi altele mai mici pot rămâne intacte. 

Numai câteva legume pot fi uscate: mazărea, fasolea, ardeii iuţi, sparanghelul şi porumbul. 

Conservarea în oţet permite transformarea legumelor în condimente. E bine de ştiut că cel mai bun oţet este cel din vin, a cărui aromă este mai puternică decât cea a oţetului din cidru. Oţetul se aromatizează dacă se înmoaie condimentele în el timp de 2 luni. Toate legumele pot fi conservate în oţet. Durata de conservare n-ar trebui să depăşească 6 luni.


Capitolul X. Diverse

Găinaţul, prin conţinutul foarte mare de azot, activează minunat grămada de compost. Găinile trebuie să aibă acces la verdeaţă, fie printr-un parcurs liber, fie dacă li se oferă în cantităţi semnificative într-un ţarc pentru mişcare. 

Raţele nu sunt mame bune. După ce scot boboci, raţele trebuie să rămână închise, altfel îşi duc bobocii prin iarbă umedă sau prin noroi. 

Dacă aveţi o livadă mare, gâştele sunt păsările care pot paşte foarte bine, folosind verdeaţa din ea. Este bine de ştiut că gâştele, păsări monogame, se acceptă foarte greu, uneori ia săptămâni sau chiar luni până când se acuplează. Gâştele pot oua cam 10 ani, iar gâscanii pot fi folosiţi la reproducţie cam 5 ani. Gâsca rămasă cloşcă poate refuza să se hrănească, de aceea trebuie îndopată cu forţa. 

Cinci perechi de porumbei sunt suficiente pentru a da o masă săptămânală unei familii formate din patru persoane. O pereche poate aduce zece pui anual. 

Cu două iepuroaice-mame o familie poate avea o masă din carne de iepure săptămânal. Durata de viaţă a unei reproducătoare este de 2 ani. Excelenţi producători de compost, consumă practic toate resturile unei grădini.

Dacă plasăm stupul la înălţime, nimeni nu riscă să fie înţepat de albine. Mai există şi metoda plasării stupilor în spatele unui gard viu. 

Gardurile vii sunt foarte frumoase, în plus sunt vii, deci întreţin viaţa multor făpturi, însă în contrapartidă consumă resursele care ar putea servi pentru alte plante. Pentru un grădinar “organic” insectele adăpostite de gardurile vii sunt inestimabile. 

Gardurile clasice prezintă avantajul că oferă spalieri pentru numeroase legume : fasole, castraveţi, tomate, dovlecei şi pepene verde. 

Pentru gardurile vii sunt preferabile plantele locale, simple, cum ar fi : păducel, fag, lemn câinesc, buxus. 

Într-o căsuţă de grădină, tot ce poate fi pus pe pereţi trebuie pus pe pereţi. Locul fiecărui instrument de lucru poate fi marcat prin creionarea conturului. În felul acesta se vede imediat ce lipseşte. Sursa agricultura sustenabila

Eira Carballo, Piscicultura la scară mică în apă dulce (note de lectură)

Partea I: Piscicultura, principii de bază

1. Introducere

Termenul “acvacultură” este un termen generic care acoperă cultura animalelor şi a plantelor acvatice în apă dulce, apă sărăturoasă şi apă sărată.

“Piscicultura integrată" constă în combinarea la scară mică a pisciculturii cu agricultura, creşterea animalelor şi practica irigaţiei. 

2. Practicile pisciculturii

2.1. Metode de piscicultură

Piscicultura extensivă – intranţi economici şi manoperă de slabă intensitate.

Piscicultura semi-intensivă – aporturi de intranţi în cantitate medie, producţie de peşte mărită.

Piscicultura intensivă – aporturi importante de intranţi, densitate ridicată a stocurilor de peşte. Cheltuieli de producţie importante, peştii trebuie vânduţi la preţ ridicat pentru recuperarea cheltuielilor.

2.2. Cultura în iaz

Majoritatea peştilor de apă dulce este cultivată în iaz. Apa provine dintr-un lac, dintr-un golf, dintr-un puţ sau altă sursă naturală.

Caracteristicile unui iaz adaptat la piscicultură
a) terenul de amplasare a iazului trebuie să fie în pantă dulce;
b) în timpul construcţiei, trebuie foarte bine tasate fundul şi pereţii;
c) adâncimea poate fi de 0,5-1 metru în partea mai puţin adâncă şi 1,5-2 metri în partea cea mai adâncă;
d) golirea iazului nu trebuie să se facă în mai mult de 3 zile;
e) umplerea iazului nu trebuie să se facă în mai mult de 3 zile;
f) pe diguri trebuie plantată iarbă.

3. Iazuri piscicole

3.1. Diferite tipuri de iazuri

Există două tipuri de iazuri :
a) iazuri de diversiune ;
b) iazuri de baraj.

3.2. Principii directoare pentru concepţia şi construirea de iazuri

Formele pătrate şi dreptunghiulare sunt cele mai uşor de construit. O suprafaţă de 300 mp este potrivită pentru un iaz familial. Este preferabil să ai două iazuri mai mici decât unul singur mai mare.

Diferitele etape ale construirii unui iaz piscicol sunt :
a) pregătirea terenului ;
b) construirea iazului şi construirea digurilor ;
c) construirea lucrărilor de captare şi de evacuare a apelor ;
d) protejarea digurilor iazului ;
e) fertilizarea iazului ;
f) împrejmuirea iazului ;
g) umplerea cu apă ;
h) popularea cu peşte.

Se decopertează solul fertil, care va servi la acoperirea digurilor. Vârful digului va trebui să se găseasca la 30-50 cm de nivelul iazului.

Fertilizarea iazului se face cu compost sau bălegar.

4. Întreţinere

Administrarea cotidiană include:
a) controlul calităţii apei (oxigen, culoare, transparenţă, pH, temperatură, etc.);
b) controlul iazului pentru a depista eventualele scăpări de apă;
c) curăţarea filtrelor alimentării şi evacuării apei;
d) observarea peştilor în timp ce aceştia mănâncă;
e) supravegherea predatorilor;
f) eliminarea algelor nedorite.

Oxigenul este produs de vegetaţia din iaz. Producţia de oxigen se desfăşoară doar în condiţii de lumină. Dacă peştii se ridică la suprafaţa apei pentru a lua oxigen, înseamnă că există o carenţă în iaz.

Apa trebuie să aibă o anumită aciditate (6,7 - 8,6 pH).

Duritatea apei este un indicator al totalităţii sărurilor solubile prezente în apă. O apă care conţine multe săruri este "dură", una care conţine prea puţine este "dulce".

Aciditatea, alcalinitatea şi duritatea apei se schimbă cu var.

Turbiditatea desemnează cantitatea de particule de pământ şi de alte impurităţi dizolvate, sau în suspensie în apă, care-i dau acesteia din urmă o culoare brună. Turbiditatea ridicată diminuează producţia de peşte, pentru că reduce penetrarea luminii în apă şi în consecinţă plantele acvatice vor produce mai puţin oxigen.

Partea a doua. Planificarea unei exploataţii piscicole

5. Introducere

Principalii factori care trebuie să fie examinaţi:
a) terenul ;
b) apa ;
c) condiţiile climatice.

6. Alegerea site-ului şi a tipului de exploatare

Pentru construirea unui iaz, trebuie ţinut cont de factorii următori:
a) tipul de sol ;
b) cantitatea şi calitatea apei disponibile.

Pământul cel mai potrivit pentru construirea unui iaz conţine multă argilă.

Există trei metode pentru a afla dacă un sol este pregătit pentru construirea unui iaz:
a) metoda "prin presiune”;
b) testul pânzei freatice;
c) testul permeabilităţii apei.

În ce constă metoda "prin presiune”?
a) stropiţi o mână de sol cu o cantitate de apă care o umezeşte puţin;
b) închideţi mâna exercitând presupune asupra solului;
c) dacă solul îşi păstrează forma atunci când deschideţi mâna, va fi bun pentru construirea unui iaz.

Testul pânzei freatice:
a) săpaţi o groapă de un metru adâncime;
b) acoperiţi-o în timpul nopţii pentru a limita evaporarea;
c) dacă a doua zi este plină de apă provenind din sol, se poate construi un iaz.

Dacă a doua zi groapa este goală, se poate trece la testul permeabilităţii apei:
a) umpleţi groapa cu apă până la buză;
b) acoperiţi groapa;
c) în ziua următoare, nivelul apei coboară datorită infiltraţiilor;
d) se umpele din nou groapa cu apă până la buză;
e) se acoperă din nou groapa;
f) dacă în ziua următoare nivelul apei este în continuare ridicat, solul este suficient de impermeabil şi deci potrivit pentru construcţia de iazuri;
g) dacă apa a dispărut, locul nu este nimerit pentru piscicultură; un iaz se poate construi numai dacă se acoperă fundul iazului cu plastic sau cu argilă.

Terenurile plate sau cu înclinaţie mai mare de 4% nu sunt bune pentru piscicultură.

Principalele surse de apă şi dezavantajele lor:
a) precipitaţii – dependenţa de fluctuaţiile sezoniere ;
b) scurgere de suprafaţă – turbiditate ridicată, eventual prezenţa pesticidelor;
c) ape naturale – risc de îmbolnăviri, pesticide;
d) izvoare – nivel scăzut de oxigen şi temperatură scăzută;
e) puţuri - nivel scăzut de oxigen şi temperatură scăzută.

7. Selecţionarea speciilor de peşte

Trebuie ţinut cont de principalele caracteristici biologice ale peştilor :
a) ritmul de creştere;
b) reproducţie ;
c) dimensiuni şi vârsta ajungerii la maturitate ;
d) obiceiuri alimentare ;
e) robusteţe şi vulnerabilitate la îmbolnăviri.

Se poate alege între :
a) specii ierbivore ;
b) specii omnivore ;
c) specii carnivore.

Dacă deţinem în acelaşi iaz diferite specii de peşte (policultură), producţia va fi mai mare decât dacă ne axăm pe o singură specie (monocultură).

7.1. Speciile cele mai cultivate

Tilapia (un fel de crapi exotici)

Specii tropicale (77 la număr) de peşti de apă dulce. Cel mai cunoscut este tilapia de Nil. Foarte rezistenţi la condiţii diferite de climă. Omnivori, mănâncă aproape orice. Ating foarte repede maturitatea sexuală, şi pot suprapopula iazul.

Pentru micul crescător care nu are timp prea mult pentru iaz, cea mai bună metodă de a lupta împotriva reproducţiei exagerate a peştilor tilapia este creşterea concomitentă a unei specii de predatori în acelaşi iaz.

Siluriformii

Cei mai cunoscuţi peşti aparţinând acestei grupe sunt : pangasius, ictaluridele, claridele. Toate speciile sunt lipsite de solzi.

Cultura crapilor

Crapii cultivaţi sunt împărţiţi în trei specii :
a) crapul comun ;
b) crapii indieni ;
c) crapii chinezeşti.

Crapun comun atinge maturitatea la 2 ani, când are 2-3 kg. Este un peşte robust, rezistent la cele mai multe dintre boli, atunci când condiţiile de mediu sunt gestionate corect.

8. Alimentaţie, aspecte sanitare şi reproducerea peştilor

8.1. Alimentarea peştilor

Două tipuri de alimente sunt la dispoziţia peştilor :
a) alimente naturale ;
b) alimente suplimentare.

Alimentele naturale sunt :
a) fitoplancton ;
b) zooplancton ;
c) perifiton ;
d) plante acvatice, etc.

Discul lui Secchi este utilizat pentru a măsura transparenţa apei, de unde se poate deduce fertilitatea iazului.

Atunci când se administrează alimente suplimentare, peştii mănâncă o parte pe loc. Restul devin fertilizanţi.

Exemple tipice de alimente suplimentare:
a) tărâţe de orez;
b) făină de orez;
c) cereale;
d) firimituri de pâine;
e) făină furajeră de porumb;
f) fructe;
g) legume;
h) turte de soia.

Câteva principii atunci când se hrănesc peştii:
a) în fiecare zi hrana se administrează în acelaşi loc şi la aceeaşi oră (preferabil sfârşitul dimineţii sau după-amiaza devreme);
b) nu supraalimentaţi peştii;
c) opriţi hrănirea cel puţin cu o zi înainte de reproducţie, recoltare sau înainte de transport.

8.2. Aspectele sanitare

Este mai uşor să previi decât să vindeci o populaţie piscicolă bolnavă.

Principalii factori care asigură o bună stare de sănătate a peştilor sunt o alimentaţie bună şi o calitate adecvată a apei. Trebuie să existe o abundenţă de oxigen în apă, valoarea pH-ului trebuie să fie corectă iar conţinutul de amoniac trebuie să fie slab.

Semne de îmbolnăvire:
a) peştii vin la suprafaţă pentru a lua oxigen;
b) peştii îşi freacă corpul şi capul de pereţii iazului;
c) peştii au aripioarele zdrenţuite şi răni pe corp;
d) peştii nu mai mănâncă.

Un peşte mort din când în când nu înseamnă mare lucru. Mai mulţi peşti morţi concomitent înseamnă un eveniment grav.

8.3. Reproducţia peştilor

Popularea unui iaz porneşte de la următoarele soluţii :
a) înmulţirea în crescătorie ;
b) cumpărarea de puiet de la un alt crescător;
c) obţinerea de puiet din natură.

9. Recoltarea şi post-recoltarea

9.1. Recoltarea peştilor

Are loc în general după 5-6 luni de la popularea bazinului cu puiet. Însă în mod normal se recoltează tot timpul perioadei de creştere peştii cei mai mari, iar în final se recoltează tot ce a rămas.

Ulterior, peştii se conservă prin :
a) sărare;
b) uscare;
c) afumare;
d) fermentare;
e) punere în conserve;
f) refrigerare şi congelare.

Anexa 1: Speciile de peşti cele mai cultivate şi preferinţele lor alimentare

Consumatori de fitoplancton :
a) Crap argintiu chinezesc (Hypophtalmichthys molitrix) ;
b) Crap indian « catla » (Catla catla) ;
c) Crap indian “rohu” (Labeo rohita);
d) Chanos sau peştele-lapte (Chanos chanos).

Consumatori de plante acvatice:
a) Crap ierbivor chinezesc (Ctenopharyngodon idella);
b) Crap de Wuchang (Megalobrama amblycephala);
c) Gurami gigant (Osphronemus goramy);
d) Tilapia (Tilapia rendalli).

Consumatori de plancton:
a) Crap gigant cu capul mare (Aristichthys nobilis).

Consumatori de melci :
a) Crapul negru chinezesc (Mylopharyngodon piceus).

Peşti omnivori :
a) Caras (Carassius carassius);
b) Crapul de mâl chinezesc (Cirrhinus molitorella);
c) Crapul comun (Cyprinus carpio).

Sursa agricultura sustenabila

Aldin Hilbrands, Piscicultura la fermă (note de lectură)

1. Introducere

Producţia este mai mare într-o fermă integrată decât într-una în care activităţile sunt efectuate separat.

Avantajele agriculturii integrate sunt:
a) reducerea reziduurilor, ceea ce ameliorează mediul local;
b) diminuarea nevoilor de îngrăşăminte chimice, ceea ce creşte beneficiile diminuând costurile;
c) creşterea producţiei de peşte şi legume, ceea ce duce la creşterea consumului menajului şi a veniturilor sale;
d) diminuarea dependenţei vizavi de intranţi de producţie exterioară, ceea ce creşte stabilitatea fermei;
e) creşterea productivităţii şi eficacităţii fermei.

2. Principiile pisciculturii integrate

2.1. Ecologia unui iaz cu peşte

În iaz este disponibilă hrana naturală pentru peşte:
a) plante mici (alge sau fitoplancton);
b) animale foarte mici (zooplancton).

Când sunt prea multe alge, apa este verde. Anumite plante cresc pe fundul iazului, altele plutesc la suprafaţa apei. 

2.2. Calitatea apei

Principalii factori care influenţează calitatea apei sunt:
a) temperatura apei;
b) cantitatea de oxigen dizolvată în apă.

Plantele care trăiesc în iaz produc oxigen sub acţiunea luminii solare. Cantitatea de oxigen din iaz diminuează în timpul nopţii. Nivelul de oxigen este cel mai scăzut dimineaţa devreme, şi cel mai ridicat la sfârşitul după-amiezii.

2.3. Aplicarea de îngrăşăminte

Cantitatea de îngrăşăminte adăugată în iaz depinde de numărul peştilor din iaz. Excesul de îngrăşăminte poate duce la lipsa oxigenului şi la moartea peştilor. Îngrăşămintele trebuie aplicate regulat, de preferinţă zilnic, exact în momentul în care nivelul de oxigen este cel mai ridicat.

Un iaz are nevoie de cantitatea de îngrăşăminte optimă pentru ca algele să producă suficient oxigen astfel încât peştii să nu vină dimineaţa la suprafaţa apei în căutare de oxigen.

Simptome ale lipsei de oxigen:
a) bule de aer urcă la suprafaţă;
b) apa este de culoare maro sau gri şi miroase urât.

În mod normal, apa trebuie să fie colorată în verde.

2.4. Fertilizarea fundului iazului

Se aplică înainte de umplerea iazului cu apă. Organismele vegetale şi animale microscopice care trăiesc în sol descompun îngrăşămintele.

2.5. Subprodusele vegetale şi bălegarul

Dacă în iaz nu sunt peşti ierbivori, subprodusele vegetale trebuie compostate. Găinaţul este superior tuturor tipurilor de bălegar, datorită conţinutului de bacterii.

2.6. Alegerea speciilor

Cum peşti din specii diferite mănâncă lucruri diferite, este normal să avem mai multe specii în acelaşi iaz. Este bine să avem specii omnivore, datorită plajei largi de hrănire. Excesul de carnivori poate duce la depopularea iazului.

2.7. Surplus alimentar pentru peşti

Subprodusele cerealiere precum tărâţea de grâu sau de orez, ori orezul măcinat, constituie excelente suplimente alimentare pentru iazurile fertilizate cu bălegar.

3. Material vegetal utilizat pentru alimentarea peştilor şi fertilizarea iazului

3.1. Introducere

Peştii ierbivori sunt capabili să consume direct material vegetal. Dacă plantele acvatice nu sunt disponibile decât în cantitate redusă şi neregulată, cel mai bine este să fie administrate direct peştilor. Dacă sunt din abundenţă şi perioada totală de creştere a peştilor este lungă, atunci este mai bine să fie compostate, sau să fie administrate sub formă de hrană animalelor de fermă al căror bălegar va fi utilizat pentru fertilizarea iazului.

3.2. Compostarea

Hrana compostată este mai stabilă, mai concentrată şi de mai bună calitate, şi conţine mai puţini germeni de boli. Adesea este preferabilă compostarea materialelor vegetale în locul administrării lor directe.

3.3. Plantele terestre

Subprodusele culturilor cerealiere, proaspete, măcinate cât mai fin posibil, sunt un bun aliment pentru speciile de peşti ierbivore şi omnivore. Adesea, plantele terestre utilizate pentru alimentaţia peştilor se cultivă în preajma iazurilor, sau chiar pe digurile iazurilor.

Există posibilitatea plantării de duzi, care sunt utilizaţi pentru hrănirea viermilor de mătase, care produc dejecţii şi piei uscate (după eclozare), care la rândul lor pot fi utilizate pentru hrana peştilor.

3.4. Plantele acvatice

Se cultivă lintea de apă (plantele aparţinând a trei genuri : Lemna, Spirodela şi Wolffia).

3.5. Valoarea nutritivă a plantelor

Conversia este de 30-40, ceea ce înseamnă că un peşte trebuie să mănânce 30-40 kg de plante pentru a obţine un spor de greutate de 1 kg.

4. Rizipiscicultura

Capitol destinat integrării dintre ogoarele de orez şi creşterea peştilor, greu aplicabil în România.

5. Producţie animală integrată pisciculturii

5.1. Bălegarul

Excrementele omeneşti nu se utilizează ca îngrăşământ pentru iazul cu peşte.

Hrana de bună calitate a animalelor va produce un bălegar de bună calitate, iar acesta va influenţa în mod pozitiv gustul peştelui.

În general se administrează cam 1 kg de bălegar uscat pentru 100 mp de iaz pe zi. Adică 2,5 kg de găinaţ proaspăt de găină sau raţă, 4 kg de bălegar proaspăt de porc, 6 kg de bălegar proaspăt de vacă.

După cantitatea de bălegar anual, notăm:
a) vaca produce 6.000-9.000 kg;
b) porcul produce 3.000-4.000 kg;
c) păsările produc 50 kg.

Cea mai bună compoziţie nutritivă (azot, fosfor şi potasiu) este din dejecţiile de pasăre, urmată descrescător de porc şi vacă.

Cantitatea optimă de îngrăşăminte este de 1 kg de bălegar uscat pentru 100 mp/zi.

Un sistem integrat de piscicultură la scară mică ce utilizează îngrăşământul animal va produce suficient pentru a hrăni familia. O fermă cu 30 de raţe pentru 200 mp de iaz obţine 110-290 kg de peşte anual.

5.2. Piscicultura integrată creşterii porcilor

Este bine de construit adăpostul porcilor lângă iaz, în partea superioară, astfel încât dejecţiile să alunece printr-un jgheab în apă. Construirea adăpostului deasupra apei expune porcii la curenţi de aer şi la tulburări respiratorii.

Ciclul de producţie al porcinelor (de la 20 la 100 kg) este de 6 luni. Cele mai multe specii de peşti au un ciclu similar. Dacă se racordează cele două perioade, producţia de gunoi a porcilor creşte în raport cu cererea de furaje a peştilor.

Se pot creşte 1-4 porci pentru 100 mp de iaz.

5.3. Piscicultura integrată creşterii păsărilor

Se utilizează găini, sau raţe, gâşte, curci etc. Coteţul poate fi deasupra apei.

Pentru un ciclu de peşti de 6 luni, se pot creşte 3 rânduri de pui de carne.

Raţele au nevoie de 2 luni pentru a atinge greutatea de sacrificare de 2-3 kg. Gâştele au nevoie de aceeaşi perioadă pentru a atinge 4-4,5 kg.

5.5. Piscicultura integrată creşterii altor animale

Într-o fermă prevăzută cu instalaţie de biogaz, recolta de peşte poate fi dublată plasând bălegarul de vacă în convertizor înainte de a fi utilizat pentru fertilizarea iazului de peşte.

Sursa agricultura-sustenabila

Cheltuielile romanilor, aproape egale cu veniturile. Pe ce se duc banii

Cheltuielile totale ale populatiei, au fost, in trimestrul al treilea din 2012, in medie, de 2.214 lei lunar pe gospodarie (771 lei pe persoana) si au reprezentat 90,1% din nivelul veniturilor totale, potrivit datelor publicate marti de Institutul National de Statistica (INS).
Principalele destinatii ale cheltuielilor efectuate de gospodarii au fost: consumul de bunuri alimentare, nealimentare, servicii si transferurile catre administratia publica si privata si catre bugetele asigurarilor sociale, sub forma impozitelor, contributiilor, cotizatiilor, precum si acoperirea unor nevoi legate de productia gospodariei (hrana animalelor si pasarilor, plata muncii pentru productia gospodariei, produse pentru insamantat, servicii veterinare etc.).

Cheltuielile pentru investitii, destinate pentru cumpararea sau constructia de locuinte, cumpararea de terenuri si echipament necesar productiei gospodariei, cumpararea de actiuni etc. detin o pondere foarte mica in cheltuielile totale ale gospodariilor populatiei, de doar 1%.

Unele particularitati in ceea ce priveste marimea si structura cheltuielilor totale de consum sunt determinate de mediul de rezidenta. Astfel, in timp ce nivelul mediu lunar pe o gospodarie al cheltuielilor totale de consum, este mai mare in urban fata de rural cu 312 lei, cel pentru consumul alimentar este mai mare cu numai 10 lei.

Aceasta deriva din faptul ca, in rural, 43,3% din cheltuielile pentru consumul alimentar reprezinta contravaloarea consumului din resurse proprii, in timp ce in mediul urban, consumul de produse alimentare din resurse proprii a acoperit 17,4% din cheltuielile pentru consumul alimentar.

Conform clasificarii standard pe destinatii a cheltuielilor de consum (COICOP), produsele alimentare si bauturile nealcoolice au detinut, in trimestrul III 2012, in medie, 42,0% din consumul gospodariilor.

O componenta a consumului, cu pondere relativ mare in cheltuieli (19,1%), este legata de plata utilitatilor pentru locuinta (apa, energie electrica si termica, gaze naturale, combustibili, mobilier, dotarea si intretinerea locuintei).

In cadrul cheltuielilor cu locuinta cea mai mare pondere a detinut-o cheltuielile necesare functionarii si incalzirii locuintei (15%), iar la polul opus s-au situat cheltuielile efectuate de gospodarii pentru hoteluri, cafenele si restaurante (0,9%) si cele pentru educatie (0,3%).

Veniturile gospodariilor

Veniturile totale medii lunare au fost, in trimestrul III din 2012, de 2.457 lei pe fiecare gospodarie si de 856 lei pe persoana.

Veniturile banesti au fost, in medie, de 2.080 lei peluna pe gospodarie (725 lei/persoana), iar veniturile in natura la 377 lei/luna/gospodarie (131 lei/persoana).

Potrivit INS, in trimestrul III 2012, veniturile banesti medii au reprezentat 84,7% din total. 

Salariile si celelalte venituri asociate acestora au reprezentat cea mai importanta sursa de venituri (51,1%), la formarea veniturilor totale ale gospodariilor contribuind, de asemenea, veniturile din prestatii sociale (23%), veniturile din agricultura (4,2%), veniturile din activitati neagricole independente (3%) si cele din proprietate si din vanzari de active din patrimoniul gospodariei (2%). O pondere importanta au fost detinute si de veniturile in natura (15,3%) si de contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii (13,6%). 

In trimestrul III din anul trecut, veniturile totale medii pe o gospodarie din mediul urban au fost cu 23,1% mai mari decat ale gospodariilor din mediul rural si cu 8,6% mai mari fata de ansamblul gospodariilor. Tot pe segmentul urban, veniturile gospodariilor au provenit in proportie de 64% din salarii, de 22,2% din prestatii sociale, veniturile in natura reprezentand 7,4% din total. 

In mediul rural, principala sursa a veniturilor gospodariilor a reprezentat-o productia agricola, care a asigurat 38% din totalul veniturilor, cea mai mare parte a acestora (27,7% din totalul veniturilor) fiind formata de contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii, veniturile banesti din agricultura (10,3%). O contributie importanta la formarea veniturilor gospodariilor rurale a mai revenit veniturilor salariale (29,6%) si celor din prestatii sociale (24,3%). Sursa Dailybusiness