vineri, 14 octombrie 2011

De ce plânge Iliescu la moartea lui Diaconescu

Cel care a girat desantul mineresc la PNŢCD în urmă cu 21 de ani se declară acum stupefiat şi întristat de moartea lui Ion Diaconescu, dar compătimirea fostului nomenklaturist sună ciudat.
Ion Iliescu este probabil sincer când îşi exprimă compasiunea faţă de liderul ţărănist, fiindcă moartea acestuia îi aduce aminte fostului preşedinte că nimeni nu e nemuritor. Iliescu a vorbit despre „amintirile pozitive” care-l leagă de Diaconescu, în vreme ce la ultima audiere în dosarul Mineriadei din 1990 liderul ţărănist încă mai spera ca Ion Iliescu să plătească pentru ce s-a întâmplat în 13-15 iunie acum 21 de ani. Nu mult după aceea, Ion Iliescu a fost achitat definitiv în cele două dosare privind faptele întâmplate în perioada Mineriadei din 1990, care a scos pentru ani buni România de pe harta statelor cu aspiraţii democratice.
Ion Iliescu ar vrea să împrumute ceva din personajul istoric Ion Diaconescu, ar vrea, poate, să se identifice acum, spre sfârşit, cu aceia care vor fi contorizaţi de istorie în rubrica celor „buni”, a celor care nu au putut accepta niciodată nici comunismul, nici vasalitatea faţă de sovietici. Ion Diaconescu părea un om extrem de obişnuit, fiindcă vorbea normal, fiindcă folosea în public aceleaşi cuvinte ca şi acasă, fiindcă gesturile lui erau naturale şi, mai ales, fiindcă nu se supraaprecia. Părea un om obişnuit, dar nu era. Se ascundea în spatele unei modestii greu de înţeles pentru liderii PSD şi PNL care se înghesuie să-l plângă. Ion Diaconescu a fost un lider politic format la şcoala lui Mihalache şi Maniu, care a intrat la 19 ani în politică, dar a fost nevoit să iasă la 30, când comuniştii l-au condamnat la muncă silnică. De la 30 de ani până la 47 a traversat închisorile vechiului regim: a rezistat schingiuielilor şi a ieşit de-acolo spunând că „bătaia era un lux”, dar nu a cedat şi nu s-a pus în slujba călăilor săi. A fost un martir şi a trăit ca şi cum încercările prin care a trecut erau în mod natural parte din viaţa sa.
La fel de natural urca şi Ion Iliescu în ierarhia PCR: în vreme ce liderul ţărănist traversa cele mai dure închisori politice de la Aiud la Râmnicu Sărat, tânărul comunist studia la Moscova, ajungea în Comitetul Central şi credea în idealurile lui Lenin. Unul era de partea călăilor, celălalt îşi aştepta bătăile cotidiene. Unul îşi punea speranţele în ruşi, celălalt în americani. Unul avea experienţa partidelor democratice, celălalt cunoştea doar partidul unic.
Chiar şi după căderea regimului Ceauşescu, Ion Iliescu le propunea românilor „comunismul cu faţă umană” drept cea mai bună soluţie, iar Ion Diaconescu a înţeles încă de atunci că doar după ce va cădea Uniunea Sovietică România îşi va putea găsi drumul înapoi spre valorile occidentale. Cu toate acestea, cel care a ieşit câştigător din toate bătăliile a fost Ion Iliescu. Chiar dacă nu a reuşit să rămână până la capăt preşedintele partidului pe care l-a creat în 1990 şi este nevoit să-i privească pe „capitaliştii de cumetrie” cum conduc, Ion Iliescu va ieşi din politică aşa cum şi-a propus – „doar cu picioarele înainte”. Fostul lider ţărănist a avut, în schimb, mereu o autoironie care l-a salvat de multe momente ridicole şi recent spunea, zâmbind, că este „expirat”, nu a avut însă destulă intuiţie politică pentru a-şi salva partidul de la căderea din Parlament şi nici suficient fler pentru a-i mirosi pe cei care l-au trădat mereu.

inliniedreapta

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sper sa putem comenta impreuna

Stramosii

Stramosii