O tara, mai ales cea organizata dupa criteriile democratiei, are obligatii fata de cetatenii sai. Statul nu este un scop in sine, ci un mijloc. Scopul in sine al organizarii in stat a unei populatii il reprezinta drepturile fundamentale si siguranta cetateanului, statul fiind doar un mijloc pentru atingerea acestui scop. Exista corporatii care nu doar ca depasesc granitele unei tari sau ale unui continent, dar au si infrastructuri de putere si legi proprii, care transcend legile clasice, statale. Daca legile statale sunt facute pentru a reglementa drepturi (si obligatii), legile corporatiste sunt facute pentru a maximiza sau consolida profitul. O corporatie multinationala este o tara fara granite avind in actionarii sai directi si indirecti (stakeholder-i, adica salariatii, clientii, furnizorii, creditorii corporatiei) surogate de cetateni, supusi acestor puteri si legi supra-statale. Sa ne punem intrebarea daca “cetatenii” unei astfel de tari fara granite sunt sau nu sunt beneficiarii unor drepturi fundamentale. Daca da, ar avea corporatia obligatii fata de “cetatenii” sai, asa cum are o tara, un stat clasic? Si daca raspunsul este afirmativ, atunci : ce legatura au cu un astfel de set de obligatii restructurarea de personal, relocarea (mutarea unei intregi intreprinderi dintr-o tara in alta pe motiv de reducere a costului cu forta de munca), lohn-ul (prelucrarea si etichetarea cu “brandul” corporatiei a unor materii prime intr-o tara unde salariile sunt foarte mici in raport de valoarea produsului astfel “brand-uit”), franciza (clonarea unei afaceri intr-o piata unde costurile, mai ales cele cu forta de munca, sunt mult mai mici decit in tara de origine) ori razboiul cu orice mijloace pentru acapararea sau mentinerea profitului? Evident, niciuna.
Finalitatea oricarei corporatii este profitul necesar supravietuirii sale. Acolo unde si atunci cind exista profit, e bine. Restul nu mai conteaza. Un stat-corporatie nu mai este un mijloc pentru atingerea finalitatii asigurarii drepturilor si sigurantei cetatenilor sai, ci un scop in sine, un suprastat-scop.
Primul astfel de suprastat-scop, construit pe o durata de viata indefinita si menit a supravietui mii de ani, a fost biserica crestina. Este tulburator sa observam ca aceasta prima corporatie milenara a fost sustinuta in extensia sa globala de un imperiu global, Imperiul Roman, el insusi un supra-stat. Primul Reich, imperiul roman, cu capitala la Roma, a facut posibila si a sustinut (leveraged), incepind cu anul 325 A. D., prima tara fara granite, prima corporatie multinationala : biserica crestina, cu sediul la Roma. Unde, simbolic, in 1959 A.D., s-a semnat si tratatul de constituire a Uniunii Europene.
Cel putin aceasta prima corporatie are un fundament moral. Corporatia moderna nu are suflet, nu are morala, este dincolo de bine si de rau. De aceea ar putea “trai” si o mie de ani. De aceea statutele corporatiilor moderne, de secol XX-XXI, isi fixeaza durate indefinite ale “vietii”. De altfel, “ele” sunt prea mari pentru a esua : too big to let fail. Nu acesta este “principiul” dupa care au fost salvate corporatiile multinationale in anii 2008-2013, cu pretul banilor, linistii, sanatatii si viitorului nostru?
Este grav si preocupant ceea ce pare a rezulta din politica mare, globala, a ultimilor ani : statul – mijloc dispare pe zi ce trece, pas cu pas, pentru a-i face loc suprastatului-scop. Nu pentru a lupta mai eficient contra terorismului sau contra altor amenintari globale. Nu pentru ca statul – mijloc nu mai este modern sau pentru ca nu mai este eficient. Nu. Acest trend are o explicatie mult mai mireana : statul clasic presupune obligatii fata de cetateni. Ma tem ca marile corporatii transnationale, “lorzii sistemului”, nu isi mai doresc statul, asa cum il stim de pe vremea lui Pericle, pentru un motiv pe care nu il banuiam in urma cu 10 ani, cind imi doream cu ardoare ca tara mea sa devina membru al UE : neutralizarea sau chiar eliminarea obligatiilor “tarilor” – corporatii de a respecta drepturile fundamentale si siguranta cetatenilor si, corelativ, sacralizarea dreptului over-lorzilor de a obtine profit. De aici pina la procedurile de bail-out (salvarea marilor corporatii cu bani de la stat, adica de la contribuabili) si de bail-in (prin care corporatiile financiare sunt salvate prin proceduri administrative imperiale, cu “resursele interne”, adica cu banii si economiile deponentilor, fara acordul lor, fara – macar – acordul unui judecator, fara o minima transparenta si un orizont cit de cit cert de recuperare a acestor bani) nu a mai fost decit un pas. Si de aici la transformarea UE intr-o super-corporatie, condusa de “lorzii sistemului” si nu de cetateni, nu mai este decit inca un pas. Un pas care ne va duce, fara voia noastra, in abisul unui nou imperiu de 1000 de ani. Al patrulea Reich.
Incepind cu 2010 am intrat si noi, romanii, in turbionul austeritatii necesare salvarii corporatiilor. Pe masura ce trece timpul, ne pierdem si noi treptat elementele esentiale ale statului-mijloc, “integrindu-ne” in trendul de care vorbeam. Pas cu pas statul roman devine si el o colonie a acestor over-lorzi ai sistemului.
O fi asta o tema de dezbatere pentru comisia de elaborare a noii Constitutii a Romaniei? Ma tem ca nu. E mult mai importanta mica noastra lupta intre presedinte si premier, oricare ar fi acestia.
Sursa Piperea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Sper sa putem comenta impreuna