Românii cresc vipere, struţi şi prepeliţe japoneze şi culeg mure olandeze şi smochine

Sunt anumiţi fermieri români care se pot încadra cu uşurinţă în categoria celor „exotici”. SFin a stat de vorbă cu câţiva dintre ei şi vă prezintă modul prin care aceştia au reuşit să transforme o pasiune într-un business care atrage tot mai multe persoane.
În comuna Cosminele, din Prahova, Vasile Muraru Ion a reuşit să pună pe picioare o plantaţie de 5.000 de metri pă­traţi de muri olandezi. Din fru­c­tele adunate într-un an fermie­rul prahovean susţine că realizează o cifră de afaceri destul de frumoasă, ajungând şi la 50.000 de lei. „Vin­dem băuturi din mure, lichior, vin, ţuică; dulceaţă, dar şi fructe proas­pete. Pentru un litru de lichior obţi­nem 30 de lei. La noi totul este fă­cut în casă, eu lucrez printre muri, iar soţia mea se ocupă de toate preparatele. În plus, produsele sunt ecologice deoarece nu utilizez niciun fel de îngrăşământ chimic”, ne-a povestit Vasile Muraru. Omul îşi petrece cam toată ziua printre murii săi, despre care spune că sunt de soi „pentru că nu au spini”. Anul acesta a recoltat 3 tone de fruc­te, din care a prelucrat 500 de kilograme, restul fiind vândut în piaţă cu 15 lei/kg.
Are însă şi un mare of: nu gă­seşte mână de lucru dispusă să-l a­jute. „Murele trebuie culese cu a­ten­ţie, sunt foarte fragile. Oamenii vor să fie plătiţi, dar să lucreze în do­rul lelii”, se plânge interlocuto­rul nostru. Muraru este primul cultivator de mure olandeze din Ro­mâ­­nia. El şi-a început afacerea în 2004, când i-a adus cineva câţiva bu­taşi din străinătate. Astăzi a a­juns să deţină 2.500 de muri, reu­şind să insufle şi altora pasiunea pentru acest tip de culturi. „Cine a venit şi mi-a cerut i-am dat muri. O fac gratis. I-am şi învăţat cum să-i îngrijească. Soiul pe care îl am se adaptează foarte repede la multe soluri şi este foarte productiv”, a precizat Vasile Muraru.

Prepeliţa japoneză trăieşte în Suceava
Într-un alt colţ al României, ju­deţul Suceava, Ioan Buzduga patro­nea­ză o fermă de prepeliţe, care nu sunt japoneze get-beget, ci au ceva gene şi de la suratele lor din Franţa. „Am încrucişat două rase, pe cea din Japonia şi pe cea din Franţa, şi am obţinut un soi mai greu cu 20-30 de grame. Am pornit totul de la zero şi acum am dezvoltat o altă afa­cere paralelă cu găini de rasă. În 2010 am avut un profit zilnic de 150 de lei”, ne-a povestit fermierul sucevean.
Anul acesta a utilizat 30.000 de euro pentru a ridica un spaţiu în care să poată creşte 7.000-8.000 de prepeliţe. De profesie tehnician agricol, Buzduga a ajuns furnizorul unor reţele cunoscute de magazine din judeţul său. „Zilnic vindem 700-800 de ouă cu 0,40 lei/bucata. Totul a început acum cinci ani şi acum am 1.250 de prepeliţe de care mă ocup cu cea mai mare grijă. Nu folosesc niciun fel de medicament în tratarea lor, doar oţet de mere, miere de albine şi ceai de urzici”, susţine suceveanul.
Aflat la o venerabilă vârstă, Ioan Buzduga se implică şi în pre­gătirea tinerilor care vor să se dezvolte în agricultură. Din punctul său de vedere, acest sector este singurul care poate scoate economia României din criză. „Eu lupt pentru adevărul agricol. România trebuie să se axeze pe culturile ecolo­gice. În viitor mă voi dezvolta şi în alte segmente: plantarea de cătină şi creşterea de capre”, a precizat pro­prietarul de prepeliţe.


Coaja de ou, vândută cu 3 euro
Crescătoriile de struţi nu sunt chiar o noutate pentru ţara noastră, destul de mulţi români impli­cân­du-se în acest tip de business. Puţini au reuşit însă să se menţină pe piaţă în condiţiile în care o fermă care adăposteşte struţi are nevoie de o atenţie specială. Lângă Alexandria, în urma unei investiţii româno-italiene, s-a dezvoltat una dintre cele mai cunoscute ferme „Steaua Sudului”, axată pe produ­cerea, creşterea şi vân­za­rea puilor de struţi, dar şi a familiilor reproducătoare. Reprezentanţii fermei vorbesc foarte puţin despre aface­rea lor, susţinând că este una o­biş­nuită. Refuză să facă public profi­tul obţinut, preferând să dea doar exemple de preţuri practicate la comercializarea diferitelor pro­du­se. Pentru un pui de struţ cu vârsta între 4 şi 6 săptămâni preţul de referinţă este de 400 de lei, în timp ce o familie de struţi tineri poate ajunge la 2.500 de euro, iar o familie de reproducători de 5-9 ani poa­te costa între 3.000 şi 3.500 de euro. Nici oul de struţ nu este foarte ieftin, cel utilizat pentru incubare având o valoare între 50 şi 100 de euro, iar cel pentru consum - 50 de euro. Mai ieftină este coaja de ou, oul gol folosit pentru încondeiere fiind vândut cu 10 euro dacă e întreg şi cu 3 euro la jumătate.

Satul care trăieşte din smochine
Undeva pe Clisura Dunării, în Me­hedinţi, în localitatea Şviniţa, oa­­menii au transformat smochinul în brand. An de an fructul cel dulce este sărbătorit printr-un festival, să­tenii implicându-se în dezvolta­rea culturilor de smochini.
Primarul comunei Şviniţa, Ni­co­­lae Curtici, ne-a povestit că totul a pornit de la faptul că locuitorii din zonă aveau în curţi unul-doi smochini şi au văzut interesul pe care fructele acestora îl stârneau în rândul străinilor. Aşa s-au gândit că nu este o idee rea să extindă totul, iar anul trecut a fost pusă pe pi­cioare o plantaţie de 1.100 de smochini pe un teren de 1,6 hectare de­ţinut de comună. Livada este rezultatul unui program internaţional în urma căruia primăria a primit o fi­nanţare nerambursabilă de 36.000 de dolari. „Pe noi ne-a costat totul 72.000 de dolari. Nu este însă singura investiţie făcută. Am cum­părat cu 4.000 de euro un uscător de fructe şi intenţionăm să ridicăm o fabrică şi să ne implicăm în cu­le­gerea şi uscarea plantelor medicinale”, ne-a povestit Nicolae Curtici.
Un smochin ajuns la vârsta de 7 ani dă într-un an cam 100 de kilo­gra­me de fructe. Fiecare locuitor ­din Şviniţa  are în ogradă doi-trei pomi. De obicei, recolta este vân­dută direct de la poartă. Un kilogram de smochine proaspete costă 3-4 lei, iar un borcan de dulceaţă - 10 lei.
Toate poveştile arată faptul că ro­mânii sunt inventivi şi reuşesc să se adapteze unor situaţii care pentru unii sunt stranii. Totul se rezumă însă la muncă şi la implicare totală. Punerea pe picioare a unor ferme precum cele prezentate necesită nu doar efort financiar, ci şi unul fizic.

saptamina financiara