Cererea i-a fost, insa, respinsa, trimitandu-i-se scrisorile inapoi, fara nici o rezolutie. O va repeta de doua ori, la 29 si 30 ianuarie 1941, dar cu acelasi rezultat, incat neavand de ales a ramas la locul sau, daruindu-se cu tot devotamentul Bisericii si neamului, cu atat mai mult cu cat, dupa rebeliunea legionara din 22-24 ianuarie 1941, raporturile cu autoritatile statului au reintrat pe un fagas normal de lucru.
A avut, asadar, o batranete zbuciumata, dar si o intelepciune deosebita, stiind sa conduca Biserica in toiul unor transformari nemaicunoscute pana atunci in viata Romaniei. In zile de cumplita framantare, pricinuite de razboi si in vremuri de rasturnari sociale, patriarhul Nicodim, infruntand ambitiile si cartirile rele si stand alaturi de credinciosi, a cumpanit drept si a gasit calea sa asigure Bisericii nu numai supravietuirea, ci si o lucrare normala si un rost in noua ordine care se nastea.
El a cautat sa intareasca si Ortodoxia, conducand in toamna anului 1946 o delegatie sinodala romana intr-o vizita la Moscova, cu scopul de a innoda legaturile traditionale intre cele doua biserici, intrerupte intr-o vreme.
In valtoarea vremurilor si in asprimea zilelor, vladica Nicodim a aflat si ragazul de a continua sa talmaceasca si sa tipareasca brosuri religioase, predici, cuvantari, pastorale, indemnuri catre credinciosi, peste care troneaza, insa, editia sinodala a Bibliei din 1944, pentru care a tradus 24 carti din Vechiul Testament si toate cele 27 carti ale Noului Testament.
Ii placea ceremonialul bisericesc, cum vazuse in Kievul tineretii sale, unde slujbele se oficiau cu mare pompa. Ca arhiereu, ne spun biografii, se lasa imbracat in mijlocul bisericii de diaconi care se miscau in jurul lui intr-un ritm dinainte invatat, in timp ce vladica, intr-o imobilitate imperiala, ridica doar mainile, din cand in cand, la nivele studiate, pentru ca ei sa se plece, sa ingenuncheze sau sa se ridice pe varful picioarelor si sa-i poata lega manecutele sau aseza omoforul cel mare. Isi confectionase mantii stralucitoare, mitre cu pietre pretioase, vesminte cu galon de fir aurit. Biserica trebuia sa fie imaginea vazuta a cerului celui nevazut.
Era un povestitor incantator si un vorbitor bisericesc interesant si placut. In predici si in cuvantari, trata subiectele intr-un mod tineresc, proaspat si captivant, impodobindu-si ideile cu margaritarele culese din textul Evangheliei si cu pilde legate de viata si intelepciunea oamenilor. Stilul era pururea ingrijit si curgator, iar rostirea curat romaneasca, pe intelesul tuturor. Nu citea cuvantarea niciodata, vorbea liber, facand astfel dovada agerimii mintii.
Cunostintele si amintirile sale erau o comoara. Daca si-ar fi scris memoriile, ar fi fost de o nebanuita bogatie de fapte si de chipuri si de un interes istoric deosebit. Din anii copilariei sale si pana la adanci batraneti, din Pipirigul Neamtului, de la Iasi, Kiev, Galati, Husi, Chisinau si Bucuresti, de la Lavra Pecerska si de la manastirile moldovene si basarabene, din tot locul pe unde a trecut si a lucrat, vladica Nicodim a adunat, cu o memorie cuprinzatoare si fidela, o mare zestre de amintiri, pe care le depana cu un farmec ce parea a fi innascut coltului de tara care l-a dat pe Ion Creanga.
