Translate

miercuri, 30 decembrie 2015

Cum dezgheti rapid parbrizul cu o solutie facuta in casa

Vei avea nevoie de puţin spirt, apă şi detergent de vase. Pune 2/3 spirt, 1/3 apă şi o lingură de detergent de vase lichid într-o sticlă de cca 500ml, care să aibă un capăt cu dispozitiv de spray.
Amestecă şi pur şi simplu aplică lichidul pe parbrizul îngheţat. Lasă-l să acţioneze câteva secunde, iar gheaţă va dispărea. Trucul este ieftin, simplu şi rapid!



marți, 22 decembrie 2015

Singurătatea profesorului român:de la autoritatea pierdută în clasă la locul pierdut în lume. AL TREILEA PĂRINTE









„Înainte, când profesorul intra în clasă cu catalogul sub braț, copiii amuțeau. Chit că nu îl respectau și nu îl ascultau în realitate, era vorba despre liniștea și autoritatea formală. Profesorul român nu mai are autoritate formală și asta ar necăji și ar stresa pe oricine”.
Cea care vorbește este Oana Moraru, fondatoarea școlii private Helikon din Călărași și creatoarea platformei Vocea Părinților. Autoritatea formală despre care ea vorbește, decenii de-a rândul unul dintre punctele de sprijin ale întregului corp profesoral, a început, cu ani în urmă, să se clatine.
 Și, pe lângă autoritatea formală, profesorii și-au pierdut, puțin câte puțin, și statutul în societate: decăderea se reflectă și în salariile mici, multe aflate în jurul sumei de 1.000 de lei pe lună pentru un debutant. Adică la nivelul salariului minim pe economie.
Iar acestea - autoritatea pierdută și statutul pierdut - sunt doar două dintre sursele nefericirii multor dascăli. Relația dificilă cu părinții, programa încărcată, lipsa resurselor educaționale de calitate, birocrația și numărul mare de hârtii pe care cadrele didactice trebuie să le scrie în triplu exemplar sunt alte poveri pentru profesori.
Însă o mare problemă pentru ei și pentru sistemul de educație este faptul că felul în care au fost pregătiți în facultate și în timpul carierei lor nu îi ajută să ajungă la mintea și la atenția copiilor de astăzi. Mulți dintre profesori nu sunt învățați să construiască relații cu elevii lor, să îi înțeleagă, să îi motiveze. Astfel ajung "să piardă clasa". Și nu este nevoie de mai mult de trei ore ca să pierzi o clasă.

"Le forțăm mintea, iar ei în clasă au o stare de agitație, de plictis și neputință"

Oana Moraru este profesoară de 20 de ani; a văzut cum s-au schimbat copiii în timp. „Peste tot în lume nivelul de stres - și anxietatea copiilor, în general - au crescut foarte mult. Sunt tot felul de studii care arată că generațiile actuale de copii au un nivel mare de anxietate", spune ea. "Asta pentru că viitorul nu mai e previzibil, o diplomă nu mai este suficientă și atunci familiile știu astea din vreme și pompează în ei de mici. Îi pun să facă o groază de lucruri și le fură din timpul de copilărie, din timpul de joacă. Stresul și anxietatea copiilor vin și din faptul că modul lor de operare în viața reală e foarte diferit de modul de operare mental din școală. În viața reală, ei sunt înconjurați de gadgeturi, informațiile circulă foarte rapid, multe lucruri se gestionează vizual, nu mai stau ei liniar să și le explice”, a văzut Oana Moraru.
Școlile, în schimb, s-au schimbat prea puțin. Materia e la fel de stufoasă ca acum 20 de ani și profesorii continuă s-o predea în mod liniar, cu definiții și sublinieri, așa cum au făcut-o și predecesorii lor. Așa se face că profesorii predau azi, ca regulă, așa cum li s-a predat și lor, în vremurile în care ei înșiși erau școlari.
Aici e, de fapt, marea ruptură. Oana Moraru spune că și-a dat seama de ea în timp ce asista la o lecție de școală primară. „Mă uitam chiar la o lecție la a patra, cu circuitul apei în natura", povestește. "A stat o profesoară două zile la ea, două lecții, cu definiții, cu desene, și copilul își luase deja informația de pe internet, dintr-un videoclip de trei minute și înțelesese. Că el în viața de toate zilele a învățat să asimileze informația vizual, spontan și interesant, în timp ce la școală mintea lui e cumva forțată să opereze cum operam noi pe vremuri. Le forțăm mintea, iar ei în clasă au o stare de agitație, de plictis și neputință, pentru că nu-și hrănesc nevoile. Starea asta de agitație și neputință și plictis se transmite profesorului. Care e învățat să-și gestioneze clasa ca pe vremuri. Cu catedra în față, cu relația asta pe verticală, cu autoritate. Iar acest lucru nu funcționează. El resimte frustrarea copiilor, care este una naturală, simte că nu mai are autoritate și își spune: «Eu cine sunt aici?»”.
Și mai există o mare sursă de stres pentru profesorul român, crede Oana Moraru: singurătatea. Puțini au cu cine să discute despre ceea ce li se întâmplă la clasă, despre elevi, despre provocările pe care le aduce fiecare zi. Presiunea crește, soluțiile sunt de obicei individuale și țin doar de resursele pe care un dascăl și le găsește în el însuși. Când, cum și de unde poți învăța, înainte de a ajunge la catedră, cum funcționează mintea unui copil?

"Copiii, când au două-trei eșecuri, renunță. Așa de fragili sunt ei la gimnaziu”

În teorie, înveți să fii dascăl parcurgând încă din studenție așa-numitul "modul psihopedagogic" - prin el se presupune că faci pasul între "a ști materie" și "a fi profesor". Că modul e insuficient, că nu-și împlinește misiunea, se vede azi cu ochiul liber în școli, în calitatea medie a relației dintre profesor și elev. Devin profesori buni cei care învață pe cont propriu, prin interacțiuni în care relația de putere dată de autoritatea formală e secundară. Despre natura umană, despre relația cu copiii nu poți învățapur și simplu cu cursul în brațe - nu e despre asimilat informație.
De când administrează școala Helikon, Oana Moraru a ajuns în postura de a angaja și de a evalua profesori. „Eu văd la cadrele didactice noi că nu cunosc elementar chestiuni de voință, de atenție, nu știu să definească procesele gândirii. Ce se întâmplă în mintea copilului când tu ești în clasă? Ca să poți răspunde, trebuie să știi chestiuni elementare legate de minte. Ei nu știu asta, ei nu cunosc nici operațiile gândirii”, spune Oana Moraru.

Vorbește despre o profesoară de română care a predat la clasa a VII-a o poezie scrisă de Marin Sorescu. Au citit textul, au descifrat câteva cuvinte cheie, au vorbit puțin despre mesaj, iar apoi profesoara le-a dat drept temă copiilor să își exprime părerea despre mesajul poeziei. Copiii s-au achitat prost de sarcină, profesoara s-a enervat și a început să țipe. „Ea a terminat ora la nivelul de bază al piramidei și le-a dat o temă la nivelul superior. Capacitatea de a face sinteze, comparații, se află la unul dintre nivelurile superioare ale gândirii. Până acolo trebuia ea să construiască, dar pentru asta trebuia să cunoască operațiile gândirii”, spune Oana Moraru.
O astfel de practică naște un cerc vicios: copiii nu înțeleg și își fac greșit tema, dascălul îi ceartă, iar ei încep să se simtă sub standard - fără să înțeleagă, însă, ce au făcut greșit. Mai departe, profesorul vine și le dă note proaste. După primele trei ore defășurate în acest fel, între profesori și elevi se creează o falie de netrecut. „Vezi că ți-a dispărut autoritatea formală și vezi că nici nu ai impact și eficiență, vezi temele prost făcute, vezi cum copiii își pierd interesul. Copiii, când au două-trei eșecuri, renunță. Așa de fragili sunt ei la gimnaziu”, spune Oana Moraru. Și de-aici încolo falia nu face decât să crească.
O altă mare sursă de stres a profesorilor români vine din faptul că unii dintre ei nu au învățat să se conecteze emoțional la copii. „Ei încă sunt pe paradigma aia veche a predării. Livrează. Încep să dicteze teoria, dar nu-i văd pe copii. Teoria învățării arată că noi învățăm social și, la copiii mici, învățarea este în primul rând socială, la ei cogniția se bazează în primul rând pe starea emoțională. Dacă ei simt stări proaste sau sunt în relații de superioritate-inferioritate, se blochează emoțional și chiar nu gândesc, deși ar putea să o facă”, explică ea.

"Avem un elev care are angajat un avocat pentru a contesta notele"

Oana Moraru a vizitat multe școli din lume și a văzut că nu toți profesorii sunt extrem de înzestrați sau extrem de inspirați în meseria pe care o fac. A văzut, însă, că au un set de reguli de comportament la clasă, o serie de modele de reacție pe care le urmează în cazul în care apar probleme în școală.
„În Suedia există o carte care descrie tipurile de părinți dificili și felul în care trebuie să te comporți cu el”, își amintește fondatoarea școlii Helikon. Astfel de reguli le-ar fi extrem de utile și profesorilor din România, pentru că i-ar face să se simtă pregătiți în fața provocărilor apărute, le-ar da un sentiment de siguranță".
Relația cu părinții poate fi o mare provocare, crede șeful Inspectoratului Județean Cluj, Valentin Cuibuș. Deseori părinții vin în clasă și îi cer profesorului socoteală pentru notele pe care le-au primit copiii lor. Le compară cu notele altor elevi din clasă. Fac presiuni pentru medii mai mari. „În urmă cu 10-15 ani, părinții aveau o atitudine de respect față de profesori, dar acum lucrurile merg într-o altă direcție. Pot să vă dau exemplu că avem școală în Cluj în care elev de clasa a șaptea are angajat avocat care contestă uneori notele. Vă dați seama ce stres e asupra profesorilor. Se ajunge de fiecare dată când îi dai nota 5 sau îi dai nota 4, să primești reclamație că copilul e persecutat din cauza etniei din care face parte”, spune Valentin Cuibuș.

Cum plătesc copiii prețul nemulțumirii profesorilor

Salariile mici sunt o altă problemă pe care o au profesorii români. Debutanții câștigă în jur de 1.000 de lei, un profesor cu 20 de ani de experiență puțin peste 2.000. Grijilor pe care le au la clasă li se adaugă grija zilei de mâine. 
„Ai nevoie să te respecți, ca să fii respectat. Și acest lucru înseamnă să ai grijă de tine, să te preocupi de formarea ta, care înseamnă bani, pentru că nu se asigură formările noastre continue prin fonduri de la minister și de cele mai multe ori formările ni le facem noi singuri. Ai nevoie să îți cumperi cărți, ai nevoie să fii în actualitatea culturală, ai nevoie să ai o haină bună pe tine. Primul impact pe care îl generăm este cel vizual, copiii te analizează din cap până în picioare. Nu zic să epatăm la clasă, dar nici să vii cu aceeași haină un an de zile”, spune Aura Stănculescu(foto), directorul Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională.
În momentul în care gândurile tale sunt în altă parte, în momentul în care știi că ai trei-patru părinți la poartă, în momentul în care știi că ai doi copii acasă și ai o problemă financiară, toate astea au efecte asupra calității predării, asupra calității relației între profesori și elev
Valentin Cuibus, inspector școlar
În final, totul se răsfrânge asupra copiilor. Ei sunt cei care ajung să plătească prețul pentru toate lucrurile care îi macină pe profesorii lor. „În momentul în care gândurile tale sunt în altă parte, în momentul în care știi că ai trei-patru părinți la poartă, în momentul în care știi că ai doi copii acasă și ai o problemă financiară, toate astea au efecte asupra calității predării, asupra calității relației între profesori și elev, asupra liniștii de care ai nevoie în momentul în care discuți cu un copil", spune Valentin Cuibuș. "Toate aceste lucruri afectează calitatea actului educațional”.

Burnout: o suferință pe care o ignorăm

Și mai e, apoi, și riscul de burnout - sindromul epuizării profesionale fizice și psihice - care e considerabil. Cine se uită doar la orar va spune că un profesor are un program de șase ore pe zi maximum, mai puțin de cele 8 ore pe care un angajat obișnuit le stă la serviciu. Cine știe ce presupune munca la catedră, atunci când e făcută cu simț de răspundere, va lua în calcul tot restul: orele de pregătit lecțiile de mâine, zi de zi, de corectat extemporale și teze, de planificări, de diverse birocrații obligatorii. În plus, șase ore la catedră, în picioare, explicând, permanent atent la țesătura de interacțiuni și emoții de sub ochii tăi - ore în care ești în permanentă stare de focus și alertă - chiar nu pot fi echivalate cu șase ore de muncă intensă în care nimeni nu stă cu ochii ațintiți pe tine. Nu este despre "mai greu" sau "mai ușor"; e doar despre faptul că o oră la catedră, dacă e făcută cum trebuie, îți erodează energia într-un fel în care puține activități o fac.

Important e că există o investiție de energie per oră pe care puțini din cei care n-au predat pot s-o înțeleagă - și care, în conjuncție cu confuziile legate de autoritatea pierdută, cu inadecvarea dintre modul standard de predare și nevoile copiilor, cu nerăbdarea lor și iritanta lor neatenție, cu programa stufoasă - și obligatorie -, cu grijile financiare, cu statutul marginal în societate, cu presiunile părinților, cu dogmele unui învățământ de secol XX, duc la burnout. Un burnout care în 10, 20 sau 30 de ani modelează atitudinea profesorilor față de copiii noștri. Al treilea părinte, cel în mâinile căruia ne lăsăm copiii bună parte din zi, ani de-a rândul, e în suferință - și "sistemul" nu-l ajută deloc să se vindece. Dimpotrivă, îi osifică neputințele.
Dimensiunile suferinței? Nu le știm. Ministerul Educației nu are date despre câți profesori suferă de stres cronic și nici nu derulează în prezent programe pentru gestionarea acestui fenomen. O serii de studii făcute în SUA arată că între 40 și 50% dintre profesorii nou intrați în sistemul de educație nu fac față și renunță la catedră în primii cinci ani de experiență. Un studiu realizat în anul 1999 de către Organizația Internațională a Muncii arăta că, la acea vreme, între 25% și 33% dintre profesorii din lume erau afectați de stres. Un alt studiu, citat de aceeași organizație și făcut în Brazilia, în 2009, pe 52 de profesori de școală elementară, arăta că 76% dintre ei erau stresați, în cazul celor mai mulți acest lucru fiind în măsură să le afecteze chiar sănătatea.
„Când la un loc de muncă există un nivel de responsabilitate mare și un control redus asupra rezultatelor, atunci nivelul de stres resimțit este foarte mare. Iar meseria de cadru didactic se înscrie aici. Profesorii au un job care presupune asumarea de responsabilități mari, iar controlul asupra rezultatului e foarte scăzut, pentru că rezultatul nu depinde doar de ce fac ei
Sorina Petrică, psiholog
La toate astea se mai adaugă ceva: sistemul de evaluare. Profesorii români pot fi validați profesional, pentru a-și câștiga statutul și a-și recâștiga self-esteem-ul, pe o programă stufoasă, pentru care orele sunt mereu insuficiente, și pe rezultatele obținute, în baza acestei programe, de un număr mare de elevi. Dar rezultatele nu pot fi întotdeauna controlate de ei, așa cum nu pot fi controlate nici de către copii, spune Sorina Petrică (foto), un psiholog care derulează programe de formare pentru profesori.





„Când la un loc de muncă există un nivel de responsabilitate mare și un control redus asupra rezultatelor, atunci nivelul de stres resimțit este foarte mare. Iar meseria de cadru didactic se înscrie aici. Profesorii au un job care presupune asumarea de responsabilități mari, iar controlul asupra rezultatului e foarte scăzut, pentru că rezultatul nu depinde doar de ce fac ei”, crede Sorina Petrică. Nivelul de stres pe care îl experimentează cadrele didactice din învățământul românesc este foarte crescut, crede ea. „Studiile arată că profesorii din Europa de Est sunt cei mai afectați de burnout. N-am citit studii făcute pe România, dar, din lucrul meu cu profesori și cu copiii, am observat că nivelul acesta de epuizare emoțională este foarte pregnant în rândul cadrelor didactice din România”.

Copiii învață de la părinți cum să se comporte, iar viitorii profesori învață de la acei profesori rutinați ce să facă
Profesorii dedicați, cei care intră în învățământ dorindu-și să facă performanță, sunt expuși riscului de a dezvolta sindromul epuizării profesionale. „Pentru că își asumă foarte multe responsabilități, fac multe eforturi și când trag linie își dau seama că rezultatele nu sunt pe măsura efortului depus”, spune Sorina Petrică. O atitudine care i-ar ajuta să profesori să stabilească o relație bună cu elevii și să gestioneze situațiile dificile este bazată pe flexibilitate, pe o capacitate crescută de adaptare. Însă felul în care se desfășoară formarea profesională nu îi pregătește pentru acest lucru. „Chiar și un tânăr care vine cu o altă viziune riscă să exerseze și să învețe aceleași rutine comportamentale, același mod de a aborda problemele de disciplină, același mod de a scoate în evidență un comportament potrivit sau nepotrivit, același mod de a gestiona o anumită situație care apare în momentul predării. Copiii învață de la părinți cum să se comporte, iar viitorii profesori învață de la acei profesori rutinați ce să facă pentru a se descurca în procesul învățării”, explică psihologul.

"Profesorul are obiectivul de a-și ține clasa în mână". Se poate și altfel?

Unii profesori și-au dezvoltat, în 20 de ani, niște rutine comportamentale bazate pe rigiditate - rutine care pot, ele însele, să nască probleme de comportament în relația cu elevii. Chiar atunci când văd că acestea nu îi duc nicăieri, continuă să le păstreze - pentru că le sunt atât de cunoscute, atât de familiare. Un drum nou sperie întotdeauna. „Sunt copii care, datorită temperamentului, sunt timorați, se ascund, evită să răspundă, evită să fie asertivi în fața profesorului - și sunt copii care intră în luptă de putere cu profesorul. E care pe care. Și deseori elevii sunt cei care câștigă. Pentru că profesorul are obiectivul de a-și ține clasa în mână și de a-și ține ora. Un elev care are chef să se distreze și va reuși să o facă, chiar dacă va fi dat afară de la oră”, spune Sorina Petrică.
Pentru că scopul profesorului - misiunea lui de supraviețuire, oră de oră - este, în final, acela de a menține ordinea în clasă. Iar când ordinea e tulburată, profesorul simte că a eșuat, de fapt, în misiunea lui. Dar poate că de fapt "ordinea în clasă" înseamnă, mai nou, altceva decât "liniștea în clasă". E o schimbare de perspectivă care poate aduce profesorilor o nouă sursă de stres - chinuitorul management al unei ore de clasă care pornește de la premisa unei învățări non-lineare, browniene aproape - și, concomitent, o eliberare din stresul disciplinei cu mâinile la spate drept condiție sine qua non a educației de calitate, din stresul autorității formale pierdute, care n-are nicio valoare fără respectul autentic, din stresul lipsei de sens și de misiune a dascălului român - aflat, de ceva vreme, sub vremuri.
FOTOGRAFII REALIZATE DE DRAGOȘ SAVU
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educație, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Competiția anuală Premiile Superscrieri este o inițiativa a Fundației Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ și scrierea creativă în România.
În seria „AL TREILEA PĂRINTE” au mai apărut

„Teroriștii” Revoluției. Civili arestați pentru că s-au îmbătat, s-au pierdut de colegi sau erau bolnavi psihic

teroriștii
Psihoza teroriștilor, despre care s-a spus că erau antrenați în străinătate, a dus la numeroase arestări în perioada tulbure de la sfârșitul lunii decembrie 1989. Cei mai mulți suspecți de terorism au fost civili care nu aveau acte de identitate asupra lor, dețineau documente sau bunuri sustrase, erau instabili psihic ori aveau un comportament suspect.
Cetățeanul.net vă prezintă astfel de cazuri, așa cum au fost descrise într-o „Notă” a Direcției a V-a a Securității.

Din saloanele de la Sanatoriu, în arestul „teroriștilor” la Revoluție

Costel Ciobanu, bolnav TBC, îngrijitor la Complexul de îngrășare porcilor industrializare   Ialomița, sector Bora. „Pe 23 decembrie 1989, ieșind din Sanatoriul Moroeni, s-a deplasat la București cu intenția de merge acasă. „A auzit focuri de din direcția hotelului Astoria – împreună cu alte trei persoane au escaladat zidul exterior, pătrunzând într-o cameră , unde au fost arestați de militari. Pretinde că ar fi intrat hotel pentru a-i prinde pe teroriști”.
Nicolae Măcioacă, lăcătuș la întreprinderea de Amenajare Complexă a Râului Dâmbovița. „Pe 25 decembrie 1989 s-a deplasat la Mitropolie pentru a participa la slujba religioasă, iar la plecare a fost reținut de doi civili, care l-au predat unor militari”.
Viorel Giorgescu, muncitor la întreprinderea Textilă „7 Noiembrie” București. „În noaptea de 22/23 decembrie 1989 s-a deplasat în Piața Dorobanți, i s-a făcut rău, a leșinat, iar ulterior s-a trezit legat la Spitalul de Urgență”.
Ion Răduță, lăcătuș confecții metalice la întreprinderea de Confecții Metalice și Confecții pentru Construcții București (de etnie romă). „În ziua de 23 decembrie 1989 a fost în Piața Palatului, de unde s-a deplasat către locuința fratelui său, situată în strada Berzei, fiind reținut de militari din Ministerul Apărării Naționale”.
Gheorghe Macovei, desenator tehnic la Institutul de Proiectări „Carpați”. „În seara zilei de 22 decembrie 1989, a pătruns în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare cu scopul de a neutraliza elemente teroriste, având asupra sa un pistol, pe care-l primise de la un militar necunoscut. Ulterior, s-a deplasat la sediul institutului unde lucrează. A intrat în clădire, a stins un început de incendiu și a tras de două ori cu pistolul, fără a avea o țintă anume. A intrat, tot cu scopul de a căuta teroriști, în clădirea unei circumscripții financiare din zonă, iar în dimineața zilei de 23 decembrie 1989 a fost arestat de militari în apropierea Radiodifuziunii, având pistolul asupra sa”.
Oana-Carmen Sperlă, fără ocupație, bolnavă psihic. „Pe 22 decembrie 1989 a fost luată de militari de pe strada și internată la Spitalul nr. 4 Dorobanți, iar apoi arestată”.

Mort de beat, s-a trezit legat de patul de spital

teroriștii
Direcția de Securitate și FGardă a întocmit o „notă” cu privire la militarii și civilii arestați ca fiind „treoriștii” Revoluției
Cornel Blîndu, mecanic la Întreprinderea de prefabricate din beton Bragadiru. „Începând din seara zilei de 23 decembrie 1989, s-a deplasat în diferite zone din București în care se derulau evenimentele pentru a acorda sprijin. Fiind în stare de ebrietate, a alunecat pe scări și s-a accidentat, după care a fost transportat la Spitalul de Urgență, de unde a fost arestat pe 25 decembrie 1989”.
Paul Potoroacă, electrician la Tipografia ”Informația”. „A fost de mai multe ori în Piața Palatului și în alte zone, iar în după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 a fost reținut de militari pe lângă Spitalul Municipal după ieșirea dintr-un imobil incendiat, unde pătrunsese pentru a sprijini pompierii”.
Bijan Vafa Siahkal Raudi, cetățean iranian, student anul la Facultatea de Stomatologie din Iași. „Pe 21 decembrie 1989 a venit la București, cu Shahrokh Yousefpour Lazarjani, coleg   cu el, pentru se întâlni cu mama sa, aflată în țara noastră în vizită la el și la sora lui, studentă în București. Pe 25 decembrie 1989, după ce a trecut pe la Agenția „Tarom” din strada Eforie pentru a se interesa dacă circulă avioanele pe cursele externe, a fost reținut de organele de miliție împreună cu colegul său în timp ce se îndrepta spre Bancă Română de Comerț Exterior. Shahrokh Yousefpour Lazarjani, cetățean iranian, student în anul I la Facultatea de Stomatologie din Iași. Confirmă declarațiile lui Bijan Vafa Siahkal Raudi și declară că se îndreptau spre Banca Română de Comerț Exterior pentru a se interesa dacă sosiseră în aceasta banii necesari pentru plata taxelor școlare”.

Elev, s-a pierdut de colegi și a fost arestat

Tiberiu Stolojan, lăcătuș-mecanic la întreprinderea Minieră Rovinari. „În ziua de 22 decembrie 1989 a venit în București în urma apelurilor lansate la radio de CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naționale- n.r.). S-a prezentat la sediul Televiziunii, a primit un bilet și a vorbit telespectatorilor. Întrucât Televiziunea a fost atacată, a primit un pistol și muniție și a executat misiuni de apărare până în 23 decembrie 1989, oră 14.00, când a plecat în oraș. În zona stației de metrou Politehnica a fost rănit și reținut de militari din Ministerul Apărării Naționale, având asupra sa pistolul și întreaga muniție primită”.
teroriștii
Fobia pentru teroriștii din decembrie 1989 a produs mii de victime
Gheorghe Ivărescu, țigan, cu tulburări de comportament, muncitor la Trustul de Construcții al Ministerului Agriculturii. „În ziua de 24 decembrie 1989, în jurul orei 14.00, a fost arestat de un subofițer din Ministerul Apărării Naționale, din locuința mătușii sale Stan Tatiana-Viorica, la care locuiește (în zona străzii Antiaeriană)”.
Valentin-Augustin Țăruș, mecanic agricol, fără ocupație. „În seara zilei de 22 decembrie 1989 a venit cu trenul la București pentru a participa la evenimente. A fost în Piața Palatului, la sediul Radiodifuziunii, iar în noaptea de 22/23 decembrie a.c. a încercat să fure un autoturism, fiind surprins și arestat de o patrulă a Ministerului Apărării Naționale”.
Adrian Pârvulescu, fost profesor de muzică, fără ocupație, avea lipsă mâna dreaptă. „În ziua de 22 decembrie 1989 s-a deplasat spre frizeria din strada Buzesti pentru a cerși. întrucât la un imobil din apropiere s-a declanșat un incendiu, a fost considerat suspect, arestat și condus la un centru militar”.
Mircea-Horațiu Bucur, elev la școala profesională nr. 9 din Cluj-Napoca. „Împreună cu alți colegi și cunoscuți a venit în București în ziua de 23 decembrie 1989 și a participat la filtrele de control organizate pe diferite străzi. S-a pierdut de colegii săi din Cluj-Napoca și a fost arestat pe strada știrbei-Vodă în timp ce se îndrepta către comandamentul militar”.

Misterele Revoluției din Decembrie 89: Ei au tras în noi,16-22!

Parchetul Militar a hotărât să ,,claseze,, ,,Dosarul Revoluției,,. Domnii procurori ne explică acum că, atunci, în urmă cu 26 de ani, oamenii ieșiți în stradă s-au omorât între ei ca proștii, că ,,faptele nu există,, iar în cazul în care, totuși, au existat, deja ,,s-au prescris,,. Așa o fi, dacă ziceți voi bibicilor! Dar, odată cu această decizie, s-a tras cortina asupra unor evenimente neelucidate, petrecute în decembrie 1989, ceea ce, de atunci încoace numim ,,Enigmele Revoluției,,. La fel cum a rămas fără nici un răspuns obsedanta întrebare ..Cine a tras în noi, 16-22?,, Totuși, în urmă cu vreo câțiva ani, am publicat în Jurnalul Național un articol în care am răspuns, pe îndelete, la această întrebare. Sunt date concrete, pe care nu le-am inventat eu, ci le-am aflat după ce am citit, ,,din doască în doască,, cele 103 volume ale Dosarului penal nr. 97/P/ 1990. Ulterior, generalul Voinea s-a lăudat că a redeschis acest dosar imens. Dar, niciodată nu am aflat dacă ,,teroriștii,, enumerați acolo, (cu nume și prenume, plus toate datele lor militare de identificare) au fost deranjați cu vreo întrebare legată de activitatea lor din decembrie 1989. Iar acum, după ce întregul dosar a fost închis, nimeni nu poate promite că vor mai fi anchetați vreodată.
Mecanismul terorii: Miliţia, Armata şi Securitatea
Autor: Vasile Surcel28 Noi 2009
21 decembrie 1989, ora 12:00 – 22 decembrie 1989, ora 14:00, 26 de ore dramatice, în care toate forţele militare amplasate pe teritoriul Capitalei, organizate într-un imens mecanism al terorii, au dus un război necruţător împotriva câtorva mii de bucureşteni neînarmaţi.
Reprimarea manifestanţilor bucureşteni în perioada 21/22 decembrie 1989 a fost coordonată de forţele Ministerului de Interne, prin majoritatea componentelor care i se subordonau pe atunci. Rolul de conducător al „operaţiunilor”, acordat acestui minister, este confirmat şi prin faptul că MI era emitentul unor ordine speciale şi a instrucţiunilor de punere a lor în aplicare. Cel mai important dintre acestea, Ordinul nr. 02600/1 iulie 1988, a stat la baza „Planului Unic de Acţiune”, aplicat în perioada 17-22 decembrie.
ORDINEA DE BĂTAIE
Conform planurilor de luptă în vigoare la acea dată, primele forţe ce trebuiau să se implice în reprimarea demonstranţilor, la 21 decembrie, erau maşinile pompierilor, care urmau să intervină cu tunurile de apă. După acestea urmau 3-4 TAB-uri ale Forţelor de Ordine şi Intervenţie (FOI), urmate, în ordine, de scutierii aceleiaşi formaţii, elevii Şcolii de Ofiţeri de la Băneasa şi restul forţelor participante (cadrele Şcolii de perfecţionare a ofiţerilor de Miliţie şi ai Academiei Militare, Trupele de Securitate şi efectivele MApN).
Un rol deosebit în această „ecuaţie” l-au avut şi luptătorii USLA. Efectuate în această ordine, primele intervenţii, din după-amiaza de 21 decembrie, au fost total ineficiente. Pompierii nu au avut succes, la fel ca TAB-urile (dintre care unul a şi fost incendiat). Au urmat restul forţelor, care nu au reuşit să-i împingă demonstranţii decât vreo 10 metri. În aceste condiţii, în jurul orei 21:00-21:30, în stradă au coborât reprezentanţii conducerii superioare: Ion Radu, Vasile Milea, Iulian Vlad, Tudor Postelnicu, Ion Dincă, Vasile Bărbulescu, Nicolae A. Ceauşescu şi gen. Hortopan. Cu acea ocazie, Milea era echipat în ţinută de război, inclusiv cu cască metalică. La ieşirea din sediul CC, Ion Radu s-a adresat celorlalţi spunând: „Trebuie să facem totul, la nevoie să murim, pentru o cauză sfântă, pentru comandantul suprem”.
DISTRIBUIREA MUNIŢIEI DE RĂZBOI
Într-o declaraţie dată în faţa procurorilor militari în anul 1990, gen. (r) Dumitru Dumitrache, fostul inspector-şef al Inspectoratului de Miliţie Bucureşti, descrie câteva dintre fazele care au premers declanşării evenimentelor de la 21/22 decembrie 1989. Astfel, el afirmă că la 18 decembrie a dispus distribuirea muniţiei de război la toate efectivele din subordinea sa. Şi asta din cauză că, preluând modelul Timişoarei, în perioada 18-20 decembrie, şi în Capitală s-au distribuit manifeste anticeauşiste şi anticomuniste, iar pe clădiri au apărut inscripţii cu acelaşi caracter. Pe 20 decembrie, Ceauşescu s-a întors din Iran. Dumitrescu susţine că, în seara de 21 decembrie, ieşit din sediul CC, generalul Gianu Bucurescu le-a comunicat că, la nivelul conducerii superioare de partid, s-a dispus reprimarea demonstranţilor. În acest scop s-a dispus înfiinţarea unei grupe operative al cărei şef a fost numit ofiţerul MApN Amăriucăi. În subordinea acestuia se găseau col. Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capitalei, col. Dominic Mitca, col. Dumitru Pavelescu şi col. Robăcel.
Executanții represiunii
FORŢELE DE ORDINE ŞI INTERVENŢII (FOI)
Unul dintre cele mai importante roluri în reprimarea demonstranţilor din zilele de 21/22 decembrie ’89 a fost rezervat Forţelor de Ordine şi Intervenţie (FOI). Conform schemei de organizare, această formaţiune din subordinea MI era compusă din 250 de angajaţi: 9 ofiţeri, 234 de subofiţeri, un maistru militar şi şase angajaţi civili. Dintr-o adresă a MI înregistrată sub nr. 0558738/1990 rezulta că jumătate din efectivele FOI veniseră în unitate în luna noiembrie, aduse de la diverse inspectorate judeţene de Miliţie.
Subordonată direct şi nemijlocit col. Marin Bărbulescu, FOI se afla sub comanda mr. Popa Vasile. Detaşamentele componente erau conduse de alţi şapte ofiţeri: lt. col. Vasile Tonciu, cpt. Gheorghe Nedelcu, mr. Lucian Mocanu, mr. Dragomirescu, lt. maj. Stancici, lt. maj. Petrus şi lt. maj. Petrache. Pentru sprijinul acţiunilor de luptă, FOI mai era dotată şi cu două TAB-uri şi două TABC-uri pe care erau amplasate două tipuri de arme de foc, de calibru 7,62 mm şi 14,5 mm. În plus, existau şi câteva microbuze, un ARO, autobuze şi autocamioane SR tip „transport penitenciar”.
ALTE MISIUNI
În cursul audierilor efectuate pentru elucidarea evenimentelor de la 21/22 decembrie 1989, Florea Pavel, unul dintre martori, a relatat că, în jurul orei 24:00, miliţienii de la FOI au avansat către Pasajul Universităţii, de unde i-au scos pe manifestanţii care se refugiaseră acolo după „spargerea” baricadei. Cu acea ocazie, ei s-au comportat deosebit de violent: victimele au fost îmbarcate în maşini ARO, autodube, maşini de poştă şi în duba „tip penitenciar”.
La anchetă, mr. Popa şi comandanţii de detaşamente nu au recunoscut aceste fapte, dar angajaţii staţiei metrou Universitate au arătat că luptătorii FOI, identificaţi după descrierea echipamentului, au acţionat violent asupra manifestanţilor, lovindu-i cu bastoanele, cu picioarele şi cu scuturile. Trupe FOI au mai fost semnalate şi în vecinătatea Universităţii, pe Bdul Republicii, unde au reţinut demonstranţi, precum şi în zona statuilor, de unde au încărcat „coletele” (arestaţii) pe care le-au transportat la Circa 17 Miliţie şi la Miliţia Capitalei. La dispozitivul de pe Bdul Magheru, din zona restaurantului Grădiniţa, miliţienii de la FOI au fost ajutaţi de TAB-urile MApN, iar la intervenţie au participat şi alte trupe MI. La 22 decembrie, după ora 6:00, Forţele de Ordine şi Intervenţie au fost retrase la sediu şi nu au mai acţionat contra manifestanţilor.
ALARMA DE LUPTĂ
COMANDAMENTUL TRUPELOR DE SECURITATE (CTS)
Printr-un ordin semnat, la data de 17 decembrie 1989, de gen. col. Iulian Vlad, ministru secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului din acea zi, toate unităţile militare ale Comandamentului Trupelor de Securitate au intrat în „alarma de luptă”. O zi mai târziu, în conformitate cu Ordinul CTS nr. T/07091, începând cu data de 18 decembrie, pentru Trupele de Securitate s-a instituit „Starea de necesitate”. În Capitală, între 21 decembrie 1989, ora 13:00, şi 22 decembrie, ora 11:00, sarcina îndeplinirii acestor ordine a revenit Brigăzii 11 de Securitate, aflată sub comanda lt. col. Tudor Cearapin. În Planul de Operaţii al Brigăzii se arată că „pentru întărirea cordoanelor de ordine, pe străzile care converg spre Piaţa Palatului au plecat în misiune 130 de militari în termen, coordonaţi de şapte ofiţeri şi patru subofiţeri care urmau să coopereze cu efectivele UM 0829 şi 0396”. (…)
DIRECŢIA A-VI- A SECURITĂŢII
În cazul în care nu erau duşi la secţii, unde trebuiau să treacă prin „culoarele” formate de miliţieni care se înghesuiau să-i lovească pe unde apucau, manifestanţii ajungeau la Jilava, unde erau anchetaţi de ofiţerii Direcţiei a VI-a de Securitate. Printre aceştia s-au numărat cpt. (r) Ion Gureşoaie şi cpt. (r) Gheorghe Ştefan, despre care mai mulţi martori au afirmat ulterior că, în timp ce îi „audiau” pe cei intraţi pe mâna lor, îi loveau, îi înjurau şi-i ameninţau că o să le putrezească oasele în puşcărie.
ALŢI LUNETIŞTI: SERVICIUL 8 GARDĂ
Formaţiune mai puţin cunoscută din componenţa Securităţii Bucureşti, Serviciul 8 Gardă avea, de obicei, sarcina de a amplasa trăgători de elită, dotaţi cu puşti semiautomate cu lunetă, care să asigure punctele strategice de pe traseele parcurse de Ceauşescu. Fiecare trăgător avea în armă un încărcător cu zece cartuşe şi alte 100, aflate în săculeţi de pânză, sigilaţi cu plumb. La 21 decembrie, în câteva dintre posturile de lunetişti au fost „plantaţi” lt. Dan Pintilie, lt. maj. Nicu Văduva, lt. Viorel Acatrinei şi lt. Marcel Paraschiv.
O „Notă” a unui serviciu de informaţii menţionează că la Serviciul 8 Gardă existau trei puşti cu lunetă, iar posturile „observatorilor-lunetişti” erau amplasate pe blocul „Generala”, blocul-turn şi pe blocul de pe Strada Boteanu nr. 3.
În Blocul „Generala” exista chiar şi un apartament ,,conspirativ” în care erau „plasaţi”, de obicei, „lunetiştii”. Aceeaşi „Notă” arată că, la 21 decembrie 1989, lt. Dumitru Safta a fost amplasat în acest bloc, la etajul 4, în apartamentul 23, apartament care oficial aparţinea familiei Piciu. Ofiţerul avea asupra lui un pistolet „Makarov”, cu 12 cartuşe, un pistol-mitralieră, cu 120 de cartuşe, o puşcă cu lunetă, binoclu şi staţie radio. El a fost „introdus” în post de cpt. Ciungu, iar la ieşire a predat puşca cu lunetă, binoclul şi staţia radio locotenentului Paraschiv.
În cadrul unităţii, de organizarea acestor posturi se ocupa cpt. Virgil Matei. Anchetatorii nu au prea reuşit să afle cu ce s-au ocupat, concret, în perioada 21/22 decembrie 1989, lunetiştii de la Serviciul 8 Gardă şi nici angajaţii FOI care aveau în dotare astfel de arme de mare precizie. Cert este un singur lucru: în timp ce toate căpeteniile militare care au avut putere de decizie în acea perioadă afirmă că subalternii lor nu au făcut uz de armă în acea noapte, în Bucureşti au fost ucişi 48 de oameni. Iar mulţi dintre ei au murit ca în filmele poliţiste: împuşcaţi cu gloanţe care au ţintit cu o precizie remarcabilă, în inimă sau în cap, exact între ochi.
Sursa expresmagazin

vineri, 18 decembrie 2015

Constructia unui cuptor de pizza in cativa pasi simpli

Constructia unui cuptor de pizza acasa
Pentru cei care vor sa imbine utilul cu placutul, un cuptor de pizza amplasat in gradina este un bun catalizator al vietii de familiei si nu numai. Constructia nu este nici usor, dar foarte greu de realizat, dar ofera satisfactia unui accesoriu util, mai ales pentru cei are traiesc nostalgia cuptoarelor din lut de la tara si a placintelor si turtelor gustoase coapte in ele. Va prezentam mai jos cateva informatii despre constructia unui cuptor de pizza, un nou epicentru al activitatilor de socializare in gradina.
Am ales pentru acest proiect un cuptor traditional construit preponderent din lut. Pentru inceput, alegeti cu grija locul unde veti construi cuptorul. Este indicat sa fie unul cu ceva spatiu in jurul sau pentru a depozita lemne si a va putea misca cu usurinta. Primul pas in proiectul nostru este constructia soclului sau baza cuptorului. Poate fi construit din lemn sau caramida de orice tip si chiar piatra de rau. Sapati o fundatie de circa 30 de cm adancime care sa ia forma bazei.
In exemplul nostru, preluat de pe site-ul britanic Deliciousmagazine.co.uk, soclul de 1,2×1,2 metri a fost construit din traverse solide de lemn. In interior a fost adaugat un strat de prundis, apoi unul de nisip peste care s-au asezat sticle al caror rol este de a radia inapoi in sus caldura degajata de plita cuptorului. Aceasta va fi construita din caramizi, asa cum se vede si in imaginea de mai jos.
Constructia unui cuptor de pizza acasa
Constructia unui cuptor de pizza – ridicati soclul pentru inceput
constructia unui cuptor de pizza How to build a pizza oven 3
Urmatorul pas este construirea cuptorului propriu-zis. In exemplul nostru, cupola a fost construita din nisip umed, acoperit la final cu ziare pentru a impedica uscarea rapida. Ridicati cupola ca si acum ati construi un castel de nisip la malul marii, avand grija sa ii dati o forma rotunda. Daca faceti soclul din lemn, atunci aveti grija ca structura din nisip sa nu deplaseasca perimetrul plitei din caramida, asa cum vedem mai jos.
Dupa ce ati terminat cupola, acoperiti-o cu ziare umede si incepeti sa o imbracati treptat in straturi de circa 7-10 centimetri de lut amestecat cu nisip. Nivelati la final exteriorul pentru un aspect uniform si placut privirii. Lasati lutul sa se usuce timp de cel putin patru ore, in functie de temperatura de afara, dupa care decupati gura cuptorului folosind un cutit de bucatarie. Gura ar trebui sa fie suficient de mare cat sa va permita manevrarea unei palete pentru pizza, dar sa si mentina in acelasi caldura in interior. Dupa ce ati trasat gura, incepeti sa scoateti si nisipul din interior, actionand cu grija si razuind cu atentie pana ce cuptorul capata forma finala.
Constructia unui cuptor de pizza acasa
constructia unui cuptor de pizza How to build a pizza oven 5
constructia unui cuptor de pizza How to build a pizza oven 6
Lasati structura sa se usuce si in dimineata urmatoare aprindeti un foc mic in interior pentru a-i intari peretii. La final, incadrati gura cuptorului in caramizi pentru un aspect placut si lasati o gaura acolo unde cupola se imbina cu arcul din caramizi pentru evacuarea fumului. Puteti folosi un horn scurt sau puteti lasa gaura propriu-zisa, imbracata in lut.
Constructia unui cuptor de pizza acasa
constructia unui cuptor de pizza How to build a pizza oven 8
Sursa casepractice

Cum se prepara slanina de porc – retete traditionale delicioase

Slaninuta de porc cu boia si usturoi
Toate retetele pe care vi le voi prezenta sunt retete vechi de familie, pe care le stiu de la strabunica mea. Retete dupa care prepara in fiecare an porcul bunica mama si acum eu. Sunt retete delicioase care nu ar trebui sa lipseasca de pe nicio masa in ziua de Craciun.
Reteta de slanina alba
Se alege slanina de pe spate si se taie in fasii de 35 x 25 centimetri. Acestea se va freca bine , bine de tot cu sare de bucatarie.
Se aseaza intr-un vas ( butoi, putina) dar in asa fel incat acestea sa nu atinga fundul vasului. Bucatile de slanina se aseaza cat mai strans intre ele pentru a nu prinde aer si a favoriza rancezirea. Vasul se acopera si se aseaza la rece si la intuneric. Dupa ce au stat zece zile la sare, bucatile se scot, se freaca din nou cu sare, si se aseaza in vas dar in ordinea inversa astfel ca cele de la fundul vasului sa fie asezate acum in partea de sus si vice versa.
Dupa alte 11 zile, slanina este maturata si poate fi consumata. Poate fi pastrata cu bucatile una peste alta, la loc racoros si intunecos, fara curenti de aer.
Nu va temeti sa puneti sare peste slanina pentru ca ea va lua doar atat cat are nevoie. Sarea ii da un gust bun.
Reteta de slanina extra
Acest tip de slanina este mai aparte, poate fi preparat din partea din spate a porcului, de preferat de rasa Mangalita.
Taiati bucati lungi de 30-40 cm si late de 10-15 cm, cu o grosime de 1.5 cm. Frecati-le cu sare si asezati-le stans una langa alta itr-un vas de lemn. Le tineti 6 zile. In ziua a treia intorceti bucatile. Dupa ce au fost frecate cu sare si state in repaus 6 zile se vor sara intr-o saramura mijlocie cu ienupar timp de 7 zile.
Dupa aceasta perioada se va scoate din zeama, se va sterge bine si se va presara cu sare fina si coriandru si cuisoare pisate.
Reteta de slanina cu usturoi
Din costita se taie fasii de 30 x 20 de centimetri care se subtiaza pana la grosimea de 2 centimetri jumatate. Se freaca carnea cu sare. Se aseaza intr-un vas de lemn sau de email, insa cu email perfect fara nicio zgarietura. In caz contrar tabla in contact cu sarea va dezvolta substante care duc la alterarea carnii. Peste carnea asezata se mai presara niste sare. Dupa 3 zile bucatile se intorc astfel incat cele de la fund sa ajunga deasupra si invers. Se mai lasa inca trei zile. Dupa scurgerea celor 6 zile, carnea se spala si se tine timp de 1 ora in apa la 80 de grade. La final se freaca cu usturoi pisat si se atarna la racit si la zvantat.
Reteta de slanina cu boia
Se taie bucati de slanina de 30 x15 cm cu o grosime de 2-3 cm. Care se aseaza in vas la sarat timp de 6 zile. Ca si la retetele de mai sus dupa 3 zile bucatile se intorc astfel incat cele de la fundul vasului sa ajunga deasupra si invers. Dupa cele 6 zile se scot de la sare, se spala, li se pune sfoara apoi sa fier 1 ora si jumatate in apa fara clocot. Dupa fierbere se presara peste boia de ardei dulce si usturoi pisat. Cam 15 grame de boia si 5 grame de usturoi per kilogram. Se agata apoi la racit.

Reteta de gusa cu boia de ardei dulce
Partea de sus de la gat , cu sorici sau cu straturi de carne, se sareaza, apoi se desareaza in apa si se pune la fiert in apa fara sare insa cu condimente: boane de piper, foi de dafin, usturoi, ceapa, coriandru si ienibahar. Daca avem gusa proaspata o punem la fiert in apa cu sare si cu condimente. Se fierbe in apa care nu clocoteste tare si se incearca cu furculita pentru a vedea cand este gata. Dupa ce s-a fiert se scoate din apa si se presara cu boia dulce si se pune la racit.
Sursa anunturi

Bormasina care curata porumbul de boabe

بیرۆکەیەکی نایاب :)

Posted by ROJ GULL on 13 Decembrie 2015

marți, 15 decembrie 2015

Studiu canadian uimitor: Radacina de PAPADIE distruge celulele canceroase din organism

Radacinile de papadie contin taraxacina – un principiu amar deosebit de valoros in tratarea bolilor digestive. Frunzele contin proteine, glucide, vitaminele A, B, C si D.
De regula, medicii specialisti in bolile de ficat stiu ca papadia are o influenta cat se poate de benefica asupra ficatului. Tulpinile proaspete, din care se consuma cate 5-6 pe zi, in stare cruda, ajuta rapid in hepatita cronica. In icter si in afectiunile splenice, papadia se foloseste, de asemenea, cu succes.
Persoanele bolnavicioase, care se simt obositi, ar trebui sa faca o cura de 14 zile cu tulpini proaspete de papadie. Aceste tulpini ajuta la cresterea poftei de mancare, imbunatatesc sucul gastric si curata stomacul de tot felul de substante care se elimina greu. Tijele proaspete pot dizolva fara dureri calculii biliari, stimuland activitatea hepatica si biliara.
Pe langa saruri minerale, papadia contine substante curative si de sinteza foarte importante pentru inlaturarea tulburarilor de metabolism. Datorita efectului sau depurativ, ajuta in artrita si reumatism; inflamatiile ganglionilor se retrag, daca se tine pana la sfarsit cura de 3-4 saptamani, cu tulpini proaspete.
Radacinile mancate crude, la fel ca si cele uscate din care se prepara ceai, au efect depurativ, de stimulare a digestiei, sudorific si diuretic, precum si stimulant. Ele fac sangele foarte fluid, fiind considerate un mijloc excelent contra sangeului ingrosat. Pentru prepararea ceaiului, se pun peste noapte 1-2 lingurite (cu varf) de radacini intr-un litru de apa rece, se incalzeste a doua zi pana incepe sa fiarba si se filtreaza. Aceasta cantitate se bea, inghititura cu inghititura, cu o ora inainte si o ora dupa micul dejun.
Planta mai este recomandata ca remediu in toate bolile unde exista un dezechilibru glandular. Astfel, ceaiul de papadie este indicat in cazurile de obezitate, in boli de ficat (marind secretia biliara), in normalizarea circulatiei sangelui si pentru marirea poftei de mancare. Preparatele din papadie au efect benefic in tratamentul hipertensiunii arteriale, insuficientei cardiace, aterosclerozei, gutei si reumatismului. De mentionat ca, in hipertensiune si boli cardiace, in special in faza decompensata, administrarea remediilor din papadie necesita o atenta supraveghere medicala si se face numai cu acordul si sub indrumarea medicului curant.
Este folosita cu succes in multe cazuri de gastrite hipoacide si dispepsii, precum si in tratarea dischineziei biliare si pentru prevenirea formarii calculilor biliari. Efectul diuretic este exploatat si in cazul calculilor renali sau uretrali, prin marirea fluxului de urina urmarindu-se eliminarea acestora din caile urinare. Prin diureza pe care o produce, papadia face ca toxinele din corp sa se elimine si ajuta indirect in tratarea eczemelor si altor boli de piele.
Datorita continutului de vitamine A si C, papadia mai este mentionata si ca un posibil agent antioxidant si anticancerigen.
Departamentul de Chimie si Biochimie al Universitatii Ontario a demonstrat ca extractul din radacina de papadie poate induce eficient apoptoza (moartea programata) in celulele melanomului.
In studiul initial reactia chimica creata de extractul de papadie a fortat celulele canceroase sa ineapa sa se dezintegreze in primele 48 de ore de la tratament si nu au fost afectate celule sanatoase. Cercetatorii au observat ca tratamentul continuu cu extract din radacina de papadie in doze mici a fost eficient pentru a elimina cele mai multe celule canceroase.
Sursa frunza-verde

Păpădie (Taraxacum officinalis) - beneficii şi proprietăţi

Administrare:
Pentru detoxifiere şi pentru îmbunătăţirea funcţiei ficatului se pot consuma frunzele crude(sub formă de salată), de 2-3 ori pe zi, înaintea meselor.
Extern, se aplică cataplasme (fruze zdrobite) pentru ameliorarea eczemelor, psoriazisului, arsurilor infectate etc.
Siropul de papadie se prepară din toată planta (cu tot cu rădăcina), culeasă cu grijă să nu se rupă pentru a nu lăsa să se scurgă latexul, conservând principiile active ale plantei, se spală bine cu apă rece, apoi se toacă mărunt şi se pune într-un borcan cu tot cu latexul scurs, cu mai mult de jumatate miere de albine, amestecând bine conţinutul, se acoperă şi se lasă la macerat 2 săptamani, apoi se consumă câte 1-2 linguriţe de 2- 3 ori pe zi timp de 2- 3 săptămâni; benefic pentru bolile tubului digestiv, boli hepato-biliare.
Tintura de păpădie se administrează câte o linguriţă dizolvată în jumatate pahar de apă, de 3-4 ori pe zi şi are efect  antidiabetic, aperitiv, colagog, depurativ, hipocolesterolemiant, laxativ.
sus

Păpădia - Precauţii şi contraindicaţii

Nu folosiţi păpădia pentru a îmbunătăţi secreţia biliară fără recomandarea unui medic, pentru că problema poate fi de fapt un blocaj sever al căilor biliare, afecţiune pentru care păpădia este contraindicată.
Sursa csid

duminică, 13 decembrie 2015

Extragerea Apei cu resurse minime

Cum extrageti apa cu resurse minime
Meanwhile in Afghanistan

Meanwhile in Afghanistan

Posted by Interesting Engineering Videos on 8 Decembrie 2015

Vitamina B17, amigdalina – vitamină sau otravă?

Vitamina B17, amigdalina – vitamină sau otravă?

98
Am observat că circulă diverse informaţii referitoare la capacitatea acestei substanţe de a preveni / trata cancerul. Ţinând cont ca mare parte din informaţiile prezente online aparţin unor site-uri ce beneficiază direct sau indirect din vânzarea “vitaminei B17”, am considerat ca este necesar sa realizăm un articol prin care să prezentăm efectele reale ale amigdalinei. În acest mod aveţi acces şi la informaţii care nu sunt rezultatul departamentelor de marketing ale companiilor care comercializează amigdalină.
vitamina b17 surse samburi de caiseDeşi amigdalina sau formele sintetice ale acestei substanţe nu sunt vitamine, în acest articol vom folosi denumirile vitamina B17 şi amigdalină.
Scurt istoricAmigdalina a fost izolată pentru prima dată de doi chimişti francezi în 1830. A fost folosită ca tratament împotriva cancerului încă din 1845, în Rusia.
În SUA a folosită ca tratament împotriva cancerului după 1920, însă a fost considerată prea toxică şi cercetările au fost oprite.
La jumătatea secolului a apărut un nou tip de vitamina B17 (laetrile), prezentat de producatori ca fiind un compus fără efecte adverse. Acesta este diferit de amigdalină sau de laetrile produs în Mexic, însă are structură similară cu acestea.
Cianura este substanţa considerată responsabilă de efectele anticancerigene ale amigdalinei. În prezenţa enzimei beta-glucozidază sau prin hidroliză, vitamina B17 se descompune în acid cianhidric, benzaldehida şi glucoză. Cianura poate fi produsă şi din prunasină, substanţă rezultată din descompunerea parţială a amigdalinei.
Începând cu 1970 laetrile (compusul patentat cu doua decenii în urmă) a început să devină un medicament anticancer popular şi până în 1978 peste 70000 de persoane au fost tratate cu el. Acesta a fost folosit singur sau împreună cu o terapie metabolică (un program ce conţine o dietă specială, suplimente vitaminice puternice şi enzime pancreatice). Nu există date despre rezultatele tratamentului decât în cazuri izolate.
În 1970 s-a încercat începera testelor pe oameni, însă propunerea a fost respinsă din cauza rezultatelor slabe din cadrul testelor pe animale (nu a fost eficient în tratarea cancerului şi a avut efecte toxice puternice).
Susţinătorii acestui medicament au reuşit să obţină legalizarea în peste 20 de state din SUA, însă din 1980 utilizarea acestuia a fost interzisă.
Laetrile mai este încă produs şi folosit în Mexic, însă după cum am zis şi mai sus nu este identic cu laetrile brevetat în SUA (un derivat semi-sintetic al amigdalinei) ci este obţinut prin zdrobirea sâmburilor de caise.
Laetrile poate fi administrat oral, intravenos sau intramuscular. Varianta injectabilă este mai sigură (mai puţin toxică) decât cea administrată oral pentru că bacteriile intestinale şi anumite plante produc / conţin enzime (beta-glucozidază) ce degradează amigdalina ingerată şi produc acid cianhidric.
Cum acţionează amigdalina – teoriile susţinatorilorSusţinătorii utilizării amigdalinei în tratarea cancerului au conceput câteva teorii prin care explică  modul în care sunt distruse celulele maligne:
Prima teorie se bazează pe  faptul că celulele maligne au un conţinut mult mai mare de beta – glucoronidază decât celulele normale şi un conţinut mai scazut de tiosulfat-transferază.
Astfel se presupune ca amigdalina este modificată la nivelul ficatului şi interacţionează cu beta – glucoronidaza formând cianură. În celulele normale a doua enzimă interacţionează cu cianura şi formează un compus cu efecte adverse mai mici – tiocianat.  Datorită acestui mecanism celulele maligne ar fi mai sensibile la acţiunea amigdalinei decât celulele normale.
În realitate, în urma testelor efectuate, nu există diferenţe majore între concentraţia enzimatică a celulelor maligne şi cea a celulelor sănătoase.
A doua teorie se bazează tot pe diferenţa dintre celulele canceroase şi cele sănătoase (în ceea ce priveşte conţinutul enzimatic). De aceasta dată este vorba de beta-glucozidaza (alta enzimă) care se gaseşte în cantitate mare în celulele canceroase şi în cantitate redusă în cele sănătoase. Mecanismul este similar celui prezentat mai sus.
Aceasta teorie nu este bazată pe datele existente pentru că după cum am menţionat şi mai sus nu există diferenţe majore între concentraţia enzimatică a celulelor maligne şi cea a celulelor sănătoase.
A treia teorie are la bază presupunerea că tumorile sunt rezultatul unui dezechilibru metabolic produs de carenţe vitaminice. De aici şi denumirea de vitamina B17, amigdalina fiind considerată de catre susţinători o substanţă esenţială, o vitamină ce lipseşte din alimentaţia oamenilor.
Dovezile ştiinţifice disponibile indică faptul că vitaminele influenţează aparitia cancerului, însă nu există dovezi că amigdalina este o substantă necesară organismului şi că poate acţiona ca o vitamină.
Un alt motiv pentru care s-a încercat încadrarea amigdalinei ca vitamină este faptul că suplimentele alimentare nu trebuie sa treacă prin acelaşi proces de verificare ca medicamentele.
A patra teorie este distrugerea lizozomilor de către cianura rezultată prin degradarea vitaminei B17, ceea ce produce moartea celulelor canceroase. Aceasta a patra teorie este bazată pe primele două teorii, iar dacă acestea sunt false rezultă că amigdalina poate produce moartea celulelor indiferent de natura acestora (canceroase sau nu).
Studii – eficienţa amigdalinei (vitamina B17) în tratarea canceruluiStudiile pe animale au fost efectuate pe şobolani, câini, iepuri etc., însă acestea nu au putut furniza date solide în ceea ce priveşte capacitatea amigdalinei de a inhiba tumorile maligne.
În câteva studii a fost folosită simplă sau împreună cu beta-glucozidaza. În ceea ce priveşte efectele asupra celulelor canceroase cele două variante au avut rezultate similare, dar în ceea ce priveşte efectele asupra organismului, combinaţia dintre vitamina B17 şi beta-glucozidază a produs cele mai puternice efecte adverse.
Au existat şi câteva studii în care amigdalina a avut efecte pozitive, însă doar când a fost administrata împreună cu alte substanţe (ex.: vitamina Aenzime, anticorpi).  Pe durata acestor studii, vitamina B17 a fost administrată intramuscular, vitamina A – oral, iar enzimele au fost injectate în jurul tumorilor şi în acestea. Nu au fost observate efecte anticancerigene cand amigdalina a fost folosită singură.
Un alt studiu a arătat ca amigdalina poate creşte numărul globulelor albe ce adera la celulele canceroase (cancer de prostată).
Rezultate pozitive au fost constatate şi în cazul folosirii amigdalinei împreuna cu anticorpi modificaţi ce conţineau beta-glucozidază. Aceasta combinaţie a rezultat în distrugerea celulelor canceroase (cancer de vezica urinara) datorită creşterii cantităţii de cianură produsă local. Faţă de administrarea de amigdalină simplă, combinaţia amigdalină – anticorpi a fost de 36 de ori mai eficientă.
Când celulele canceroase din vezica urinară au fost combinate cu alte tipuri de celule canceroase, combinaţia de mai sus a distrus selectiv doar primul tip de celule. Totusi, înainte ca această metodă să fie folosită pentru tratarea cancerului de vezica urinară trebuie efectuate teste pe oameni (momentan au fost efectuate doar pe culturi celulare).
În cazul testelor pe oameni amigdalina a fost relativ eficientă în ceea ce priveşte diminuarea sau eliminarea durerilor asociate cancerului (doar cea administrată intravenos sau intramuscular).
Multe persoane ce au raportat regresia cancerului în urma unui tratament cu vitamina B17 au urmat şi chimioterapie şi intervenţii chirurgicale şi astfel nu a putut fi stabilită cauza principală a regresiei.
Într-un studiu ce a fost efectuat pe 175 de persoane bolnave de cancer, dar care se aflau într-o stare generală bună (nu cancer terminal) s-a evaluat capacitatea anticancerigenă a amigdalinei. Aceasta a fost administrată intravenos pentru 21 de zile, după care pacienţii au urmat o terapie metabolică (au fost administrate enzime pancreatice, vitamine, a fost restricţionat consumul de alcool, cafea, zahăr, produse lactate, oua şi carne) şi un tratament de menţinere (s-a administrat oral vitamina B17).
Din cei 175 de pacienţi doar un pacient (bolnav de cancer gastric) a arătat semne de îmbunătăţire (pentru 10 săptămâni). În cazul celorlalţi pacienţi cancerul a progresat, singurele efecte pozitive ale tratamentului fiind reducerea durerilor şi îmbunatăţirea stării generale.
Concentraţia de cianură din sânge nu a fost ridicată după administrarea intravenoasa de vitamina B17, însă a crescut foarte mult după administrarea orala.
Vitamina B17 – toxicitateToxicitatea amigdalinei şi a altor compuşi derivaţi este mult mai mare în cazul ingerării decât în cazul celorlalte metode de administrare (intravenos, intramuscular etc.)
Această situaţie este produsă de bacteriile intestinale şi de conţinutul de beta-glucozidază al plantelor ingerate.
Au existat două studii în acest sens:
În primul studiu s-au folosit animale cu un nivel minim de bacterii intestinale şi animale cu o floră intestinală normală. După administrarea de amigdalină, animalele cu o floră intestinală redusă nu au dezvoltat efecte secundare, însă cele cu o floră intestinală normală au prezentat semne ale otrăvirii cu cianură (letargie şi convulsii) şi au avut un nivel ridicat de cianură în sânge.
În al doilea studiu 50% din animale au fost tratate cu neomicina (antibiotic) în scopul distrugerii florei intestinale şi 50% nu. S-a constatat că după administrarea de amigdalină, cantitatea de tiocianat (rezultat în urma descompunerii vitaminei B17) din urina este de 40 de ori mai mare în cazul animalelor ce nu au fost tratate cu antibiotic, ceea ce indică faptul că în ceea ce priveşte degradarea şi absorbţia amigdalinei bacteriile intestinale au o contribuţie importantă.
Efectele secundare asociate consumului de amigdalină sau de produse ce o conţin (ex.: sâmburi amari de caise) sunt similare otrăvirii cu cianură.
Cianura este o neurotoxină ce produce greaţă, vomă, dureri de cap, ameţeală, cianoză, afecţiuni hepatice, hipotensiune, comă şi deces.
Efectele secundare ale vitaminei B17 pot fi accentuate de consumul de migdale crude, sâmburi amari de caise, sâmburi de piersici, sâmburi de prune, de consumul de legume ce conţin beta-glucozidaza (ţelină, piersici, morcovi etc.) şi de cantităţi mari de vitamina C.
Intoxicaţia cu cianură produsă de consumul de vitamina B17 se manifestă foarte repede şi un consum de doar 20-40 de sâmburi amari de caise poate provoca efecte adverse grave în doar 20 de minute. Această valoare este valabilă pentru adulți, pentru copii fiind mai mică.
Nu este recomandat consumul de sâmburi amari de caise, dar dacă totuși se consumă (din diferite motive) un maxim ar trebui să fie 4 sâmburi pe zi (adulți).
ConcluziiToate dovezile indica faptul că amigdalina (vitamina B17) nu are efecte semnificative asupra tumorilor.
Raspunsul la întrebarea “vitamina B17 (amigdalina) – vitamină sau otravă?” este: mai mult otravă decât vitamină.
Descompunerea amigdalinei, la nivelul intestinelor sau ficatului, produce cianură.
Amigdalina nu este eficientă contra cancerului atunci când este administrată singură şi este foarte toxică atunci cand este administrată oral.
Când este administrată în combinaţie cu alte substanţe are potenţial anticancerigen, însă sunt necesare teste suplimentare şi tratamentul trebuie efectuat de specialişti.
“Vitamina B17″ nu este o vitamină (putem ajunge liniştiţi la 100 de ani şi fara ea) ci este o substanţă ce face parte din mecanismul de apărare al plantelor împotriva dăunătorilor.
În urma cercetărilor actuale vitamina B17 (amigdalina), datorită toxicităţii ridicate atunci când este degradată, a dovedit un real potenţial în ceea ce priveşte folosirea ei în tratarea cancerului. Acest potenţial poate fi exploatat doar în cazurile în care vitamina B17 poate fi direcţionată catre celulele canceroase (în combinaţie cu alte substanţe poate fi transportată la nivelul celulelor canceroase, unde se descompune şi produce moartea celulelor respecive).
Momentan acest lucru nu este posibil în totalitate, ceea ce conduce la efecte adverse grave şi de aceea administrarea pe cale orala de amigdalină (vitamina B17) sau de produse ce o conţin (laetrile, sâmburi amari de caise etc.) reprezintă un gest inutil şi foarte periculos. Situaţia este similară şi în cazul administrării intramusculare sau intravenoase (riscurile sunt ceva mai mici decât în cazul administrării orale).
Nu recomandăm folosirea de terapii alternative în cazul bolnavilor de cancer, însă în funcţie de situaţie şi de recomandarea medicului oncolog acestea pot fi folosite în paralel cu tratamentul convenţional.
Există multe metode nedovedite ce “tratează cancerul”. Evitaţi folosirea lor pentru ca acestea pot agrava boala.
Multe site-uri promovează amigdalina (vitamina B17) ca fiind un tratament revoluţionar împotriva cancerului – trebuie să vă gândiţi că vor doar sa profite de disperarea persoanelor afectate de aceasta boală gravă şi că nu îi interesează decat profitul.
Înainte să folosiţi tratamente alternative (valabil pentru orice afecţiune) cercetaţi mai bine şi vedeţi care este sursa informaţiilor şi dacă aceasta poate fi considerată credibilă, apoi întrebaţi un medic specialist.
Sursa cesamancam

Stramosii

Stramosii