CÂTEVA PRECIZĂRI CU PRIVIRE LA PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME PENTRU SOLARII

Dr. Victor Lăcătuş, 
Director Ştiiţific, ICDLF Vidra
Legumicultorii care au semănat tomatele mai devreme, unii chiar la sfârşitul lui decembrie începutul lui ianuarie, şi care au început, sau se pregătesc să înceapă repicatul, vor trebui să fie extrem de atenţi cu regimul termic. Acesta va trebui să fie mai redus cu câteva grade pentru a nu favoriza oncreştere vegetativă şi mai ales pentru a limita alungirea plantelor.

Reamintesc faptul că această alungire este favorizată şi de nebulozitatea accentuată, dar şi de reducerea cantităţii de lumină datorită măsurilor şi mijloacelor pe care le folosim pentru protejarea plantelor faţă de frigul de afară. Nu de puţine ori plantele sunt acoperite de treirânduri de folie: primul sub forma unor tunele joase, al doilea la dolie sub forma unui ecran şi în fine ultimul, folia de acoperire propriu zisă a solarului. Referitor la regimul termic din perioada de produs răsad de tomate, fac câteva precizări. Pentru germinaţia optimă a seminţelor se asigură o temperatură de 20 – 22 °C. După germinare, temperatura se scade la 17 – 18 °C, dacă lumina este favorabilă, sau la 13 -15 °C, dacă lumina este nefavorabilă. După repicare, din nou se creşte temperatura la 20 – 22 °C, timp de 3-4 zile, după care se revine la temperatura de 17 – 18 °C. Foarte important este ca după apariţia celei de a doua frunze adevărate, timp de 2-3 zile, temperatura să se reducă la 8 – 10 °C ceea ce va favoriza inducerea primei inflorescenţe mai devreme, adică după mai puţine frunze şi a unui număr mai mare de flori în prima inflorescenţă, adeseori datorită ramificării acesteia. Din păcate acest „joc” al temperaturilor este destul de dificil de realizat de marea majoritate a legumicultorilor, atât datorită sistemului tradiţional în care se produce de regulă răsadul la noi cât şi a momentului în care se face repicatul. Momentul optim pentru repicare este cel în aşa zisa fază „de cruciuliţă”, adică după formarea primei perechi de frunze adevărate. Temperatura în zona sistemului radicular trebuie să fie de 18 – 20 °C şi nu mai redusă de 12 °C. În caz contrar absorbţia unor elemente minerale va fi redusă semnificativ. Cel mai afectat element în condiţii de temperaturi scăzute este fosforul. Absorbţia acestuia se poate reduce şi cu peste 70 %, conducând la deficit de fosfor, ceea ce va însemna un sistem radicular slab dezvoltat, dar mai ales o stare energetică deficitară a întregii plante. Să nu uităm că fosforul este principalul transportor de energie al plantei. Simtomele vizibile care apar în cazul temperaturilor mai scăzute faţă de optim, sunt pe frunze.Acestea capătă o culoare violacee, mai ales pe partea inferioara, semn al unei absorbţii deficitare a fosforului. Folosirea în acest caz a unor îngrăşăminte foliare complexe, bogate în acest element, cum arfi FOLIMAX0,3 % este foarte benefică. Fenomenul este amplificat în cazul în care amestecul nutritiv este unul clasic, pe bază de pământ de ţelină, mraniţă şi nisip. Acest amestec este de regulă mai rece şi are un conţinut scăzut de fosfor hidrosolubil, mai ales dacă nu s-a adăugat superfosfat sau un îngrăşământ complex bogat în fosfor, pe bază de fosfat mono sau diamoniacal, sau fosfat de potasiu sau chiar acid fosforic.

Buna asigurare cu fosfor a plantelor legumicole, favorizează:
– un sistem radicular bine dezvoltat;
 o mai bună lăstărire;
 prelungeşte vegetaţia;
 creşterea numărului de flori şi procentul de legare a acestora;
 creşterea timpurietăţii;
 scăderea sensibilităţii plantelor la: Alternaria, Botrytis, Fusarium, Erwinia, Phytophtora;
Şi cultivatorii care au ales turba ca substrat pentru producerea răsadurilor pot avea probleme, dacă au semănat sau repicat mai devreme. Printre multiplele avantaje pe care le are acest substrat, se numără şi acela că permite plantelor un ritm mai accentuat de creştere. Deci ar trebui să semănăm mai târziu cu cca două săptămâni. Realizăm în acest fel şi o
importantă economie de energie. Sau, ce am dat în plus, ca bani, pentru procurarea turbei, recuperăm printr-un consum mai mic de energie pentru încălzit. Dar rămân celelalte avantaje, printre care lipsa agenţilor patogeni şi a seminţelor de buruieni, o bună capacitate de reţinere a apei ş.a.
Atenţie la tipul de turbă pe care îl folosim! În general, pe piaţă sunt două tipuri: pentru semănat şi pentru repicat. Cel pentru semănat, mult mai fin mărunţit, are o rezervă de elemente nutritive mai mică.
Asta înseamnă că dacă prelungim momentul repicării, plantele nu vor mai avea suficientă hrană şi vor dezvolta o culoare verde gălbui. În acest caz va trebui intervenit cu îngrăşăminte foliare complexe, cu macro şi micro elemente, aminoacizi şi alte substanţe bioactive, de genul FOLIMAX 0,3 – 0,5 %.Aceste intervenţii se vor face şi în cazul folosirii unei turbe adecvate, specială pentru repicare, dacă se prelungeşte perioada de producere a răsadului cu mult peste cea optimă. De exemplu pentru tomate, vârsta optimă este de 45-55 de zile. Ea poate să crească la 65 de zile, dacă se folosesc ghivece mai mari pentru repicat şi dacă se efectuiază 1-2 răriri a răsadurilor, adică o scădere a desimii plantelor pe m2, pentru a evita alungirea acestora.
Referitor la agenţii patogeni, atenţie la ciupercile de sol care sunt favorizate de temperaturile scăzute şi de umiditatea relativă ridicată a aerului. Este vorba de Pythium debaryanum, Rhizoctonia solani şi Fusarium spp., care provoacă aşa numita „cădere” a plantulelor de tomate, ardei, pătlăgele vinete, castraveţi, pepeni galbeni, varză, conopidă şi salată. De aceea recomand ca ori de câte ori condiţiile de mediu permit, să se aerisească răsadniţa sau solarul răsadniţă. Concomitent se vor efectua tratamente preventive cu Previcur sauProplant 0,15 %, sauPrevicurEnergy 0,1 %, sau Folpan, sau Merpan 0,15 %. Prevenirea alungirii plantelor se poate face cu un produs pe bază de Cycocel, 0,1-0,15 %. Tratamentul se aplică începând din faza de 2-3 perechi de frunze adevărate. Un efectretardant îl are şi apliarea unui tratament cu zeamă bordeleză. Atenţie la temparatura apei cu care se realizează soluţiile de tratament. Aceasta nu trebuie sa fie mai mică de 15 °C şi mai mare de 25 °C. Deasemenea este bine ca înainte de efectuarea tratamentelor cu 24-48 de ore, plantele să nu se ude. Referitor la udarea răsadurilor în această perioadă, în condiţii de temperaturi mai scăzute, normele vorfi mai mici la intervale ceva mai mari, pentru a se evita excesul de umiditate.Aceşti doi parametri sunt în funcţie de componentele amestecului nutritiv, de caracteristicile hidrofizice ale acestuia, adică de capacitatea de reţinere a apei.

Sursa informatii-agrorurale

Scrisoare din partea unui francez către ţăranii români care vor fi împiedicaţi să-şi mulgă vacile manual, 2007

Am aflat nu demult că se desfăşoară în acest moment la voi o dezbatere în ce priveşte aplicarea legislaţiei europene care va interzice ţăranilor români mulgerea manuală a vacilor şi îi va constrânge să folosească aparate automate dacă vor să obţină autorizaţia de a-şi vinde laptele şi derivatele lui. Partizanii aparatelor automate au mai ales interesul, ni se spune, de a asigura o calitate perfectă a laptelui, înlăturând bacteriile şi viruşii care ar putea să i se adauge prin mulgerea manuală şi de a suprima astfel orice risc de îmbolnăvire pentru consumator. Se pretinde astfel ca aplicarea reglementării europene va reprezenta un pas suplimentar în alinierea României la normele moderne care domnesc în Vest : un ţăran care mulge vaca cu mâna, ce arhaism ! E uşor de văzut că în imaginarul acestor progresişti se profilează tot scandalul secolelor trecute cu modurile lor rudimentare de viaţă, cu sărăcia lor revoltătoare şi cu obscurantismul celor ce se ataşează cu încăpăţânare la obiceiurile lor străvechi. 

Prieteni români, vă scriu pentru a vă spune că în Franţa a avut loc acum câteva decenii acest tip de dezbatere  asupra acestui subiect şi a altora legate de viaţa la ţară : generalizarea maşinilor de muls în fermele franţuzeşti care dateaza din anii ’60 a precedat supunerea agriculturii franţuzeşti la politica agricolă europeană. Începând cu această epocă, noi francezii am văzut efectele procesului de modernizare în care sunteţi angajaţi azi şi rezultatele acestor reglementari care vă sunt impuse. De aceea, aş vrea să vă avertizez despre ceea se ascunde în spatele acestei legi simple, aparent nesemnificative, care interzice mulgerea manuală a vacilor. Trebuie să înţelegeţi că avertismentul meu nu vine dintr-o superioritate pe care ne-ar da-o progresul tehnic şi economic sau dintr-o înţelegere mai fină a cursului istoriei. Din punctul acesta de vedere voi ne sunteti mai degrabă superiori – voi sau cel puţin aceia dintre voi care se încăpăţânează să refuze « dezvoltarea », « progresul » şi invenţiile de tipul acestor faimoase mulgătoare automate.

De fapt, pentru toţi cei care vor să-şi vândă producţia de lapte, această regulă europeană semnifică cumpărarea obligatorie a maşinilor de muls, ceea ce va provoca dispariţia, în termen mai lung sau mai scurt, a ţăranilor săraci care nu vor putea asuma costul acestui echipament şi al întreţinerii lui. Cei care vor putea să o facă vor fi aduşi pe terenul unei agriculturi productiviste aflate atât sub jugul reînnoirii tehnologice şi a politicilor agricole UE, cât şi sub acela al diverselor stimulări finaciare (subvenţii europene, vânzarea producţiei către industria agro-alimentară). Care va fi rezultatul ? Mari exploatări agricole mecanizate şi specializate. Dacă o gospodărie produce astăzi nu doar lapte ci şi unt, brânză şi smântână (fără să mai vorbim de legume, ouă şi carne), deîndată ce se va transforma în uzină agricolă, ea nu va mai produce decât lapte, dar în cantităţi mari, care va fi vândut unor firme care se vor ocupa să îl transforme în alte produse derivate.

Este comic că aceasta schimbare va avea loc în numele sănătăţii publice, urmând ideea că, dacă producţia de lapte într-o gospodărie nu respectă regulile de igienă cele mai elementare, industria este, în ceea ce o priveşte, absolut curată – asta ştim cu toţii mult prea bine. Ceea ce veţi vedea însă pe piaţă – ceea ce vedeţi deja – sunt produse lactate mult mai nocive decât vor fi fost vreodată produsele unei gospodării, produse poluate şi falsificate în funcţie de interesele economice ale unei industrii agro-alimentare devenite atotputernică. Concentraţia în număr mare a animalelor în grajdurile gigantice ale gospodăriilor devenite ferme agricole constituie de fapt un teren favorabil pentru apariţia şi propagarea rapidă a epidemiilor : pentru a le face faţă se vor folosi antibiotice care vor trece astfel în lapte, apoi în alimentaţia populaţiei, contribuind astfel la apariţia microbilor ce rezistă tuturor tratamentelor cunoscute. Obiceiul de a folosi produse farmaceutice fiind adoptat, agricultorii vor fi mai puţin reticenţi în a dopa legal sau ilegal animalele, pentru a le face mai productive şi pentru a-şi mari beneficiile : activatori de creştere, cocktailuri de anabolizante şi de antibiotice, hormoni sexuali de sinteză, iată câteva produse folosite în acest scop şi care vor provoca în rândul consumatorilor boli de toate felurile, dintre care cel mai adesea cancerul. Bineînteles cancerul, la fel ca şi diversele probleme ale sistemului nervos (Alzheimer, Parkinson etc.), sunt provocate şi de pesticidele folosite pentru cultivarea pamântului. Împrăştiate de vânt şi păscute de vaci, ele îşi vor lăsa urmele pâna în laptele lor. Printre cauzele acestor boli nu vor trebui ignorate nici făinurile animale care vor fi în mod cert introduse în alimentaţia bovinelor pentru că sunt mai ieftine decât cerealele şi decât furajele şi pentru că supraabundenţa lor artificială în proteine stimulează producţia de lapte. Pentru a obţine un tablou complet pe plan sanitar, mai rămâne de amintit doar poluarea laptelui cu substanţele toxice folosite în industrie în momentul când va fi extras, înmagazinat, transportat, transformat şi condiţionat. În fine, laptele se va degrada din punct de vedere nutritiv şi gustativ, o degradare asemănatoare cu aceea prin care trec toate bunurile a căror fabricare a fost mecanizată şi standardizată (legume fără gust, carne denaturată, vin amestecat cu alte produse, mobile făcute din imitaţie din lemn, haine uzate repede etc.). Ba mai rău : restructurarea economiei agrare româneşti după modelul tehnicist şi productivist va avea ca urmare dificultatea şi aproape imposibilitatea de a obţine lapte – şi în mod general mâncare – care să nu fie atins de manipulările industriei agro-alimentare, pe când astăzi, precum ştiţi, o bună parte dintre români pot să cumpere ieftin produse autentice ce vin din agricultura ţărănească. Este exact ceea ce s-a întâmplat în Franţa şi în Europa şi ceea ce a început de fapt şi în România.

Aceasta măsură care interzice mulgerea manuală a vacilor trebuie aşezată în cadrul mai general al industrializării agriculturii, cu tot ce înseamnă ea pentru mediul natural şi pe plan uman. Este vorba despre o industrializare care are ca urmare sărăcirea pământului prin exploatarea intensivă, poluarea apelor, dispariţia unor specii animale şi vegetale considerate neexploatabile sau nerentabile şi, în fine, transformarea destructivă a peisajelor şi a condiţiilor climatice care contribuie astfel la catastrofe care ne sunt prezentate în mod abuziv ca şi « naturale » : furtuni, secete, indundaţii, dereglări ale ritmicităţii anotimpurilor, etc. Pe plan uman industrializarea agriculturii nu presupune nimic altceva decât eradicarea programată a civilizaţiei ţărăneşti. Căci ea va aduce ruinarea a mii de ţărani ce nu vor putea să-şi modernizeze gospodăriile şi să trăiască din vânzarea propriei lor producţii pe piaţa modernă. Ea presupune un exod rural masiv, individualizarea raporturilor sociale şi diluarea legăturilor de familie. Ceea ce înseamnă golirea satelor, copiii familiilor ţărăneşti, cuceriţi de falsele reprezentaţii ale modului de viaţă orăşenesc şi consumerist , visând să devină burghezi la oraş şi regăsindu-se muncitori la periferia acestora. Industrializarea înseamnă şi concurenţa fiecăruia cu toată lumea, dependenţa mărită faţă de sistemul financiar (bănci, credite, datorii) şi faţă de tehnologiile tot mai complexe şi mai scumpe (instrumente-maşini, îngrăşăminte şi tratamente chimice, informatizarea gestiunii de stockuri, etc.).

Aceasta dispariţie a ţărănimii nu e un accident al istoriei, ci o politică planificată la scară europeană şi mondială de către elitele politice, conducătorii marilor firme chimice şi agro-alimentare şi experţii lor de toate felurile. Se vizează astfel o pricepere ţărănească, această lungă ştiinţă intuitivă şi lipsită de concepte care este înţelepciunea ţăranului; în fapt este vorba despre o etică, cea a lucrului bine făcut şi a cunoaşterii legilor naturii. Se vizează astfel un mediu de viaţă, cel al satului şi al peisajului său înconjurător; o cultură populară care se exprimă în artizanat, în obiceiuri, în tradiţiile orale şi în dialecte. Se vizează, în sfârşit, o economie bazată pe autosuficienţa tehnică şi alimentară a comunităţii rurale şi deci pe cea mai mare autonomie posibilă.

Odată cu decăderea ţărănimii tocmai această autonomie este sortită dispariţiei: producţia şi întreţinerea vieţii sunt încredinţate unui sistem economic şi tehnologic mondializat, incontrolabil din punct de vedere material. În faţa acestei deposedări, în faţa maşinismului genralizat nu este încă poate prea târziu pentru a cultiva din nou marile virtuţi ale ţărănimii : spiritul de independenţă, gustul pentru simplitate, întrajutorarea şi suveranitatea comunităţii asupra propriilor ei condiţii de existenţă.

Nu e prea târziu, căci ţărănimea care agonizează la noi am văzut-o la voi încă în viaţă. Bărbaţii îmbrăcaţi cu haine simple, purtând o şapcă ponosită, femeile în fusta cu şorţ negru şi cu batic pe cap, aceşti oameni al căror corp solid şi obosit se sprijină pe lume cu încredere, îi cunosc prea bine: bunicii mei erau ca şi ei; moştenirea graiului lor, a gesturilor şi a valorilor lor o recunosc în graiul, gesturile şi valorile părinţilor mei. În Franta, poporul este bolnav, bolnav pentru a fi dorit să-şi uite trecutul ţărănesc; mai întâi părăsindu-l pentru uzine şi pentru condiţia muncitorească ; apoi, acum, imaginându-se ca şi „clasă mijlocie”, mica burghezie modernă care aleargă după bani, dupa semne materiale de reuşită profesională, după timpul pe care societatea actuală i-l fură neîncetat. Fiecare se simte în mod confuz vinovat de a fi acceptat falsa civilizaţie a industriei, a statului şi a banilor, de a fi lăsat după sine viaţa la ţară şi bogăţiile ei adevărate. Dar această populaţie ţărănească este încă vie la voi – este încă vieîn voi : nu am văzut-o doar la ţară şi în sate; am văzut-o în oraşele voastre. Îmbrăcase hainele studentului, ale profesorului, ale muncitorului sau ale şomerului, dar în fond tot ea vorbea, gândea şi judeca. În ea, în voi trebuie să aveţi încredere pentru a opri acest proces de fărâmiţare a civilizaţiei ţărăneşti, acest proces de industrializare masivă a modurilor de viaţă, al felului de a gândi, care ia oamenilor orice autonomie, orice singularitate.

Va trebui, poate, să aibă loc într-o zi un alt fel de revoluţie, o revoluţie care să dea înapoi oamenilor simpli, oamenilor de rând, puterea asupra propriei lor vieţi, o revoluţie care ar viza descompunerea acestor sisteme hegemonice de tipul industriei şi al statului. Intre timp, trebuie însă să refuzaţi această ideologie progresistă care susţine că orice inovaţie tehnologică este în mod necesar şi un progres social sau moral. Nu vă încredeţi în această fascinaţie pentru Europa, pentru mândria de a fi european care abia reuşeşte să ascundă această „voinţă anxioasă de a se uniformiza”  pe care Pasolini o reproşa la vremea lui italienilor care tocmai se adaptaseră la ideologia europeană a societăţii de consum. Nu visaţi nici la mitul unei Naţiuni române înrădăcinate în era pre-industrială : naţiunea româna înţeleasă ca loc mistic şi comunitate imaginară nu va înlocui niciodată pământul şi comunitatea reală; problema ţărănească este universală, ea trece dincolo de naţiuni şi nu cunoaşte decât particularităţile ragionale. Menţineţi şi restabiliţi, în orice loc şi cu orice ocazie, aceste legături directe între productorii de la sat şi consumatorii de la oraş, care nu sunt sub controlul statului, care scurt-circuitează raporturile mercantile determinate de marea industrie, şi care au aprovizionat întotdeauna populaţia cu bunuri de primă necesitate, chiar şi în sânul crizelor celor mai grave. Menţineti vie marea tradiţie ţărănească, prezervaţi satele, peisajele şi cultura populară – dar nu ca muzeu, ci în act, în practica cotidiană, în căldura prieteniei şi a stimei reciproce. Transmiteţi cât mai departe bogăţia cunoştinţelor tehnice, agricole şi culinare, botanice şi medicinale acumulate de secole de civilizaţia ţărănească. Nu e vorba de a reveni la o pretinsa vârsta de aur a omenirii; e vorba de a instaura un raport nou între oraşe şi sate, care să întrerupă distrugerea lor comună atât pe plan material cât şi pe plan cultural şi care să permită fiecaruia dintre noi să regăsească condiţiile prealabile pentru construcţia unei societăţi autonome capabile să-şi domine tehnica şi economia.

Prieteni români, sunteţi cunoscuţi pentru capacitatea voastră de a vă ţine deoparte de determinările aprige ale istoriei, de a „boicota istoria” cum scrie undeva filosoful Lucian Blaga. Dacă mişcarea istoriei trebuie să fie ghidată de dezvoltarea economiei de piaţă şi a tehnologiilor ei atunci da, rămâneţi fideli vouă înşivă şi boicotaţi istoria!

Patrick Marcolini (traducere în limba româna Delia Popa)

Sursa sniadecki

Idolul banului a distrus economia şi demnitatea omului: discursul neprevăzut al Papei Francisc la întâlnirea cu muncitorii şi şomerii din Cagliari

RV 22 sep 2013.
Vizita Papei Francisc în Sardinia a început, aşa cum s-a spus, cu o întâlnire care în câteva minute a catalizat atenţia agenţiilor de presă din lumea întreagă: a fost întâlnirea Papei cu muncitorii, şomerii şi întreprinzătorii din Sardinia.

La doar câteva zeci de minute după sosirea pe aeroportul din Cagliari, Sfântul Părinte a mers în Piaţa Yenne, unde era aşteptat de cel puţin 20 de mii de oameni, cei mai mulţi şomeri. Întâlnirea a început cu mărturiile muncitorilor aflaţi în şomaj tehnic.

Cuvintele unui tânăr care şi-a pierdut locul de muncă au dat peste cap organizarea acestui moment delicat al vizitei. Să ascultăm mărturia tânărului din Sardinia:
● „Urmările cele mai grele provocate de lipsa locurilor de muncă se răsfrâng asupra familiilor. Deseori, dispersarea soţilor şi greutăţile din relaţia cu fiii sunt consecinţele gravei crize de pe piaţa locurilor de muncă, în care din nefericire suntem implicaţi. Papa Francisc, eşti «tată» pentru noi toţi, nu lăsa ca turma ce ţi-a fost încredinţată să fie împrăştiată şi sfâşiată de răutatea acestui lup, care este lipsa de speranţă, un lup care înghite chiar şi vieţile noastre. Nu ne lăsa singuri!”

Mărturia tânărului şomer a lăsat în inima Sf. Părinte o impresie atât de puternică încât Papa a renunţat la discursul pregătit, pe care l-a înmânat succesiv arhiepiscopului de Cagliari. Pontiful a început să vorbească liber despre demnitatea muncii şi centralitatea omului în economie. Întorcându-se cu memoria la locurile natale, pe când tatăl său s-a mutat cu familia în Argentina, Papa Francisc a spus că au cunoscut în familie suferinţele crizei din anii ’30 ai secolului trecut:
● „Au pierdut totul! Nu găseau de muncă! Am auzit şi eu, în copilărie, vorbindu-se în casă de aceste vremuri. Eu nu le-am văzut, încă nu mă născusem, dar am simţit în casă această suferinţă, am auzit vorbindu-se de această suferinţă. Ştiu bine ce înseamnă şi trebuie să vă spun: «Curaj!»”

Dar, a reluat Pontiful, „sunt conştient că trebuie să fac orice pentru ca acest cuvânt – «curaj» – să nu fie doar un cuvânt frumos, spus în trecere. Să nu fie doar zâmbetul unui funcţionar cordial, un funcţionar al Bisericii care vine şi vă spune «Curaj!». Nu vreau să fie astfel! Aş vrea ca acest curaj să vină din interior şi mă ajute să fac tot posibilul ca păstor, ca om!”.

Sfântul Părinte a spus că ne aflăm în faţa unei provocări istorice, la care se poate răspunde numai prin „solidaritate şi inteligenţă”. Apoi a remarcat că primele două vizite în Italia, mai întâi în Lampedusa iar acum în Sardinia, au avut ca destinaţie câte o insulă. „În prima vizită”, a spus Papa, „am văzut suferinţa atâtor oameni care, riscându-şi viaţa, erau în căutare de demnitate, pâine şi sănătate. Erau refugiaţii”. Atunci, a continuat, „am văzut şi răspunsul Lampedusei, care deşi este o insulă, nu acceptat să se izoleze şi a continuat să-i primească pe refugiaţi. Acest fapt ne dă un exemplu de primire, de suferinţă şi răspuns pozitiv”. „Dar şi la Cagliari văd suferinţă”, a continuat Sfântul Părinte, care din Sardinia şi-a îndreptat privirea spre întreaga Europă şi lumea largă, afectate de drama crizei economice:
● „E o suferinţă care, după cum spunea unul dintre voi, te macină şi ajunge să-ţi fure speranţa. O suferinţă, cum este lipsa unui loc de muncă, ce te face să te simţi fără demnitate! Unde nu este de muncă, nu este demnitate! Şi aceasta nu este doar o problemă a Sardiniei – deşi aici e foarte puternică – şi nici nu e o problemă doar a Italiei sau a unor ţări din Europa. Este consecinţa unei alegeri mondiale, a unui sistem economic care conduce la această tragedie: e un sistem economic care a pus în centru un idol, un idol numit ban!”.

Dumnezeu, a reluat Pontiful, „a vrut ca în centrul lumii să nu fie un idol”, ci omul, „care, prin munca sa, să ducă mai departe lumea” creată de Dumnezeu. Acum, în schimb, „în acest sistem fără etică, în centru se află un idol şi lumea a devenit idolatră” în faţa banului:
● „Banii comandă! Banul comandă! Comandă toate lucrurile care slujesc acestui idol. Şi ce se întâmplă? Pentru a-l apăra pe acest idol, se încaieră unii peste alţii la centru dar cad cei de la margini, cad cei bătrâni, pentru că în această lume nu este loc pentru ei… Şi cad cei tineri, care nu găsesc de lucru şi astfel nu găsesc demnitate. Dar o lume în care generaţii de tineri nu găsesc de lucru este o lume fără viitor. De ce? Pentru că tinerii sunt privaţi de demnitatea lor!”

„E greu să ai demnitate fără un loc de muncă”, a observat Pontiful care a preluat suferinţa celor prezenţi exprimată la începutul întâlnirii prin lozinci în care nu cereau altceva decât un loc de muncă („Lavoro!”). Strigătul şomerilor, a spus Papa, „este o rugăciune necesară. Muncă înseamnă demnitate, muncă înseamnă să aduci pâine acasă, muncă înseamnă iubire!”. Dar „pentru a apăra acest sistem economic idolatru se instaurează «cultura deşeului»: sunt aruncaţi la rebuturi bunicii şi sunt aruncaţi la rebuturi cei tineri. Noi trebuie să respingem această «cultură a deşeului»!”

„Noi vrem un sistem economic just”, a reluat Sf. Părinte, „un sistem care să ne facă pe toţi să mergem înainte” şi „nu acceptăm acest sistem economic globalizat, care face atât de mult rău”. În centru să fie „bărbatul şi femeia, cum vrea Dumnezeu, şi nu banul!”.

Papa Francisc a recunoscut că „e uşor să spui cuiva să nu-şi piardă speranţa” şi totuşi e necesar a spune din nou că nu trebuie „să permitem ca speranţa să ne fie furată!”. Aceasta „este prezentă ca jarul sub cenuşă. Să ne ajutăm, de aceea, prin solidaritate, suflând în cenuşă, pentru ca focul să se aprindă încă o dată”. Speranţa „nu se confundă cu optimismul, pentru că speranţa nu este a unui om: speranţa o facem toţi împreună” şi trebuie sprijinită „între toţi, între voi toţi şi între noi toţi care suntem departe”.
● „Dar trebuie să fim înţelepţi, pentru că Domnul ne spune că idolii sunt mai vicleni decât noi. Domnul ne îndeamnă să avem înţelepciunea şarpelui şi bunătatea porumbelului. Să avem această înţelepciune şi să spunem lucrurilor pe nume: în acest moment, în sistemul nostru economic, în sistemul propus de globalizarea vieţii, în centru se află un idol, iar acest lucru nu este permis! Să luptăm cu toţi împreună pentru ca la centru, cel puţin în centrul vieţii noastre, să fie omul, familia, noi toţi, pentru ca speranţa să meargă mai departe. Nu lăsaţi să vi se fure speranţa!”

La încheierea acestui discurs, sau mai bine spus, a acestei mărturii personale, Papa Francisc a făcut o impresionantă rugăciune publică, menţionând în mod special locuitorii Sardiniei:
● „Doamne, nu avem locuri de muncă! Idolii vor să ne fure demnitatea. Sistemele injuste vor să ne fure speranţa. Doamne, nu ne lăsa singuri! Ajută-ne să ne ajutăm între noi, să uităm egoismul şi să simţim în inimă acel «noi», un «noi» care ne uneşte într-un popor care vrea să meargă înainte. Doamne Isuse, ţie nu ţi-a lipsit locul de muncă, dă-ne de lucru şi învaţă-ne să luptăm pentru muncă. Binecuvântează-ne pe fiecare dintre noi!”




Sursa Radiovatican

Monopol de stat pe creiere

Scriam nu de mult că e inadmisibil să se discute de competitivitate şi productivitate în toate domeniile, mai puţin în învăţământ, unde “consumatorii” nu au libertatea de a alege şi vine o agenţie de stat să decidă programa şcolară. Continuând această tematică cu ajutorul lui Murray Newton Rothbard şi a Manifestului Liberal, trebuie spus că birocraţii au de luat o sumedenie de decizii cruciale. Ei trebuie să hotărască cum să fie învăţământul. Tradiţional sau progresist? Antreprenorial sau socialist? Concurenţial sau egalitarist? Segregat sau integrat? Religios sau laic? Să includă educaţia sexuală sau nu? Să pună accent pe artele liberale, sau să fie vocaţional? Şi oricum ar face-o vor rămâne mulţi lipsiţi de tipul de educaţie pe care-l doresc. Dacă însă învăţământul ar fi privat, fiecare grup de părinţi ar putea patrona propriul său tip de şcoală. De fapt, şcolile ar acoperi întregul spectru, de la cele tradiţionale la cele progresiste; unele ar experimenta educaţia egalitaristă, fără note, iar altele ar pune accentul pe învăţarea riguroasă a materiilor, utilizând sistemul concurenţial al notelor; unele şcoli ar fi laice, altele religioase; unele ar fi liberale, accentuând virtuţile liberei iniţiative, altele ar favoriza diferite tipuri de socialism. 

Rothbard îşi fundamentează teza propunându-ne să privim spre industria de cărţi şi reviste, pentru că ele reprezintă o formă de educaţie extrem de importantă. Piaţa revistelor, fiind una liberă, conţine toate tipurile de publicaţii cerute de consumatori: există reviste sociale, liberale sau de tot felul de orientări ideologice; publicaţii academice; şi nenumărate reviste dedicate intereselor speciale şi hobby-urilor, precum şahul sau muzica. Piaţa cărţilor are o structură similară: există cărţi de largă circulaţie sau specializate. La fel se poate întâmpla şi cu învăţământul, unde poate apărea o “piaţă a şcolilor”. Prin contrast, dacă ar exista o revistă unică, de stat, cum ar trebui să fie liberală sau socialistă?

Rothbard propune, aşadar, un sistem educaţional la fel de diversificat ca şi acela al majorităţii celorlalte mijloace educaţionale. Şi se întreabă ce reacţie ar provoca statul dacă ar folosi banii contribuabililor pentru a pune la punct o reţea naţională de reviste şi ziare, după care i-ar obliga pe toţi oamenii sau pe toţi copiii să le citească? Sau ce s-ar întâmpla dacă s-ar interzice publicaţiile care nu corespund “standardelor” unei agenţii de stat? Fără îndoială că o astfel de propunere ar fi privită cu oroare, deşi e exact tipul de regim impus în şcoli. O presă publică obligatorie ar fi considerată un atentat la libertate, dar libertatea educaţională nu e la fel de importantă? Nu sunt oare ambele - libertatea presei şi cea a educaţiei - mijloace vitale pentru informare şi educarea publicului, libera cercetare şi căutarea adevărului? Ba, poate că suprimarea învăţământului liber ar trebui privită cu mai multă indignare decât cea a libertăţii presei, fiindcă asistăm la “spălarea” creierelor neformate ale unor copii, pentru a se supune aparatului de stat. Sursa jurnalul