(fragment din "Geneza şi blestemele lui Dumnezeu")
Mircea Haitonic s-a născut la 24 noiembrie 1929, în comuna Baia de Cris, judeţul Hunedoara. A absolvit liceul din Blaj şi Facultatea de Drept din Cluj. Între 1953 şi 1997 a fost juristconsult, procuror, profesor de drept la o şcoală postliceală şi, în cea mai mare parte a timpului, avocat.
Eseist în descedenţa analitică a lui Alexandru Paleologu, Mircea Haitonic este autorul cărţilor "Zbor deasupra unui cuib de draci", "Geneza şi blestemele lui Dumnezeu" şi "Iartă-mă, Doamne".
Pe 18 ianuarie 2011, eseistul s-a stins din viaţă, la vârsta de 83 de ani.
Dacă bogăţia este o împlinire atât de deosebită, este firesc ca oamenii să fie ispitiţi să afle cum se poate ajunge la ea. Ca la toate întrebările simple, şi aici răspunsul este complicat.
În primul rând, gândeşti logic. Orice activitate umană presupune o minimă calificare. Medic, contabil sau strungar poţi ajunge făcând o şcoală sau măcar un instructaj de o săptămână. Ca să fii milionar nu e nevoie de nicio şcoală, poţi fi chiar semianalfabet, pentru că sunt destui milionari care au mari dificultăţi cu simplul exerciţiu al alfabetului.
Alţii zic că trebuie să fii inteligent. Este adevărat, dar nu suficient. Inteligenţa este însuşirea minţii şi ea îţi poate inspira fapte, atitudini sau activităţi care să te facă bogat. Cei mai mulţi însă nu sunt inteligenţi, ci isteţi. Oamenii subtili deosebesc aceste două concepte care sunt amăgitoare printr-o simplă aparenţă de identitate. Isteţimea este inteligenţa instinctului. Este aptitudinea de a fi mereu treaz, "pe fază", de a avea reflexe prompte de vânător. Este uşurinţa şi promptitudinea de a observa oportunităţi, lacune şi situaţii echivoce, şi cum ar putea fi ele intervertite într-un succes financiar. Este instinctul de a sesiza atât prada potenţială, cât şi şansa providenţială. Omul inteligent caută şi înţelege, isteţul observă şi găseşte. Primul este circumspect şi lent, al doilea intempestiv şi eficient. Primul se ocupă cu idei, al doilea cu fapte.
Există şi mulţi naivi care confundă bogăţia cu cultura. Ei cred chiar că, pentru a fi bogat, trebuie să fii cult. Răspunsul îl dă realitatea. Rar se găsesc oameni culţi printre bogaţi, pentru că bogăţia rareori a fost un mediu de dezvoltare a culturii. E adevărat că au fost oameni care au sprijinit cultura, cum a fost Mecena sau Lorenzo Magnificul, primul în antichitatea romană, iar cel de-al doilea în plină efervescenţă renascentistă, dar ei au intrat în istorie nu identificându-se ca oameni de cultură, ci ca mari sprijinitori ai ei.
Răspunsul însă la legătura dintre cultură şi bogăţie l-a dat unul dintre primii zece miliardari din lume, în topul Forbes. Întrebat dacă l-au ajutat cărţile şi cultura să devină atât de bogat, acesta a răspuns cu o sinceritate cinică, zicând că nu există nicio legătură între cărţi şi bogăţie, pentru că, dacă ar exista, cei mai bogaţi oameni din lume ar fi bibliotecarii. E trist că e adevărat, şi, într-adevăr, aceşti intimi ai spiritului, ai personajelor nemuritoare şi ai cărţilor rare pe care nu le mai mângâie nimeni azi sunt, din păcate, de-a dreptul muritori de foame, şi nu numai la noi în ţară.
În sfârşit, cei mai naivi cred că pentru a fi bogat trebuie să fii cinstit. Am spus naivi ca să utilizez un eufemism. Desigur că, vorbind despre bogaţi, înţelegem tot timpul milionarii în valută - sunt destui, din nefericire -, şi nu de bieţii noştri lei aflaţi într-un permanent şoc anorexic. Aceşti naivi sunt cei mai primejdioşi pentru morala lumii, singurul oxigen care ne-a mai rămas, pentru că îi ajută pe bogaţi să-şi legitimeze jaful. Cea mai mare dramă a bogaţilor este nevoia de a fi reticenţi şi circumspecţi. Este dramatic pentru ei să nu poată vorbi şi să-şi facă publicitate pentru ceea ce au, când ei nu există decât prin aceasta. Să trebuiască să-şi reprime bucuria. Nicio categorie de oameni nu evită întrebările directe precum bogaţii, şi ei ştiu de ce. Cum să fie necesar să fii cult pentru a fi bogat? Asocierea este un adevărat ultraj la adresa culturii. Cultura nu poate exista în afara moralei, şi cu atât mai mult împotriva ei. Oamenii de mare anvergură spirituală nu se găsesc printre bogaţi şi nici nu s-ar simţi confortabil alături de ei. Nu am auzit de laureaţi Nobel sau de prestigioşi savanţi sau de cercetători să facă parte din aceste topuri. Şi mai cred că dacă, printr-un hazard, cum ar fi o moştenire sau un câştig la loterie, ar ajunge în această "familie", fie ar falimenta degrabă, fie din respect pentru ei ar pleca degrabă de acolo. E greu să vorbeşti în limba banilor atunci când nu-i ai, cum sunt săracii, ca şi atunci când îi dispreţuieşti, cum sunt filosofii şi marile spirite.
Atunci ce trebuie să faci ca să devii bogat? Pentru că nu există niciun cod de norme, nu poţi vorbi despre o manieră ortodoxă de a reuşi. Dacă nimeni nu îţi poate explica logic şi legic, atunci trebuie să găseşti căi obscure, echivoce, oculte şi întotdeauna indicibile. (...)
Dacă bogăţia nu se dobândeşte după reguli, ea prosperă tocmai pentru inexistenţa lor. Este impropriu a asocia fără discerământ bogăţia cu mafia, pentru că aceasta din urmă funcţionează după reguli de oţel, în timp ce prima nu are niciun fel de reguli. Bogăţia rămâne un fenomen unic. Implicată în dinamica socială, ea contaminează instituţiile statului cu care se virusează reciproc. De aici se naşte una din cele mai mari drame ale acestui sistem, pentru că bogăţia îi corupe pe oamenii integri care mai credeau în ceva ce pentru ei încă nu a murit.
Aşa s-a născut drama prin care virtutea a devenit viciu şi cinstea este o adevărată ruşine. Ca orice fenomen uman, bogăţia are paradoxurile ei. Având ca unic element de identitate banul, ea formează o categorie distinctă, dar, cu toate acestea, nu apare de sine stătătoare în societate. Toate categoriile sociale sunt organizate autonom, însă cea mai periculoasă dintre ele nu există ca o entitate autonomă. Medici, ingineri sau studenţi, agricultori, mineri sau petrolişti, toţi formează câte o categorie proprie, cu specificul, viaţa şi problemele lor. Breslele existau încă din Evul Mediu. În contextul stratificării riguroase a societăţii ar fi absolut normal şi firesc să existe şi o asociaţie a milionarilor. Nu o veţi găsi nicăieri şi, nu întâmplător, ea nu există ca atare. Pe toţi profesioniştii îi raliază aceeaşi profesiune, dar bogaţii sunt o entitate proteică şi eterogenă. Când un medic, de exemplu, intră în ea, el iese din categoria în care a fost, pentru că se singularizează faţă de masa din care făcea parte, şi astfel cartea lui de vizită va fi cu totul alta. Din medicul unui spital, de exemplu, el devine milionarul medic. Se produce o sintaxă a inversiunilor: devine substantiv "milionarul" şi adjectiv "medicul". Medicul ajunge pe planul doi. O simplă şi nesemnificativă anexă a puternicului substantiv. În lumea lor, bogaţii se concurează şi-şi modifică compoziţia. Este un fel de extrapolare a ondulaţiei universale, când unii cad şi alţii se ridică. Casta lor însă rămâne ermetică şi închisă pentru cei ce o compun. Nu vă gândiţi la o intimitate ezoterică, pentru că e prea multă vulgaritate ca s-o asemănăm cu aşa ceva. Comunităţile ezoterice presupun idei care apropie şi nu instincte egoiste şi centrifuge. Tot aşa de impropriu ar fi să le numim elite, pentru că am ultragia grav spiritul uman. În realitate, comunităţile bogaţilor sunt adunături amorfe, dar solide economic, un fel de "familie" cu reverberaţii peiorative. Dar cum trăim în lumea banului, numai ele contează.
Sursa articolului
https://reflectiicotidiene.blogspot.com Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi. Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile. Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul „ceea ce se aseamănă se adună”.
luni, 27 iunie 2011
vineri, 24 iunie 2011
Norvegienii un exemplu despre cum se poate crea un fond de pensii
Fondul public de pensii din Norvegia a detronat Autoritatea de Investiţii din Abu Dhabi (ADIA) pentru a deveni cel mai mare fond suveran de investiţii din lume, potrivit unui raport publicat săptămâna aceasta de firma americană de consultanţă Monitor Group, transmite AFP.
Alimentat de veniturile petroliere ale statului, fondul public de pensii din Norvegia are active de 560,5 miliarde de dolari, faţă de 342 miliarde de dolari pentru Autoritatea de Investiţii din Abu Dhabi. Cu toate acestea, comparaţiile sunt totuşi complicate de faptul că ADIA nu publică rapoarte de performanţă faţă de fondul norvegian care face acest lucru în fiecare trimestru.
De exemplu, SWF Institute, un organism specializat în analiza fondurilor shttp://www.blogger.com/img/blank.gifuverane, care operează cu cifre diferite şi în clasamentul din iunie estima că valoarea activelor ADIA se ridică la 627 miliarde de dolari, ceea ce îl plasează pe primul loc în lume. În schimb, Monitor Group susţine că activele ADIA au scăzut din cauza cheltuielilor publice crescute, a pierderilor legate de criza financiară şi a investiţiilor neprofitabile.
'Chiar dacă nu este un scop în sine să fie cel mai mare, este întotdeauna o plăcere să vedem că fondul a crescut', a declarat un purtător de cuvânt al ministerului norvegian de Finanţe, Sigbjoern Johnsen. Purtătorul de cuvânt a reamintit că mai multe surse independente plasează fondul public de pensii din Norvegia pe primul loc în lume în materie de transparenţă. Pe lângă rapoartele trimestriale, fondul norvegian publică în fiecare an lista investiţiilor sale în acţiuni, obligaţiuni şi, recent, în domeniul imobiliar.
Sursa Capital
Alimentat de veniturile petroliere ale statului, fondul public de pensii din Norvegia are active de 560,5 miliarde de dolari, faţă de 342 miliarde de dolari pentru Autoritatea de Investiţii din Abu Dhabi. Cu toate acestea, comparaţiile sunt totuşi complicate de faptul că ADIA nu publică rapoarte de performanţă faţă de fondul norvegian care face acest lucru în fiecare trimestru.
De exemplu, SWF Institute, un organism specializat în analiza fondurilor shttp://www.blogger.com/img/blank.gifuverane, care operează cu cifre diferite şi în clasamentul din iunie estima că valoarea activelor ADIA se ridică la 627 miliarde de dolari, ceea ce îl plasează pe primul loc în lume. În schimb, Monitor Group susţine că activele ADIA au scăzut din cauza cheltuielilor publice crescute, a pierderilor legate de criza financiară şi a investiţiilor neprofitabile.
'Chiar dacă nu este un scop în sine să fie cel mai mare, este întotdeauna o plăcere să vedem că fondul a crescut', a declarat un purtător de cuvânt al ministerului norvegian de Finanţe, Sigbjoern Johnsen. Purtătorul de cuvânt a reamintit că mai multe surse independente plasează fondul public de pensii din Norvegia pe primul loc în lume în materie de transparenţă. Pe lângă rapoartele trimestriale, fondul norvegian publică în fiecare an lista investiţiilor sale în acţiuni, obligaţiuni şi, recent, în domeniul imobiliar.
Sursa Capital
marți, 21 iunie 2011
Biserica ortodoxa si Masonii
Biserica ortodoxă română condamnă Francmasoneria.[1]
Sf. Sinod însuşindu-şi concluziile din referat hotărăşte:
I. Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:
1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, şi având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3. Din raţionalismul şi naturalismul său, Francma-soneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel mai cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi ai ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului.
În afară de motivele acestea de ordin religios biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.
6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există o siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.[2]
Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunei, sunt următoarele:
1. O acţiune persistentă publicistică şi orală de demasca-re a scopurilor şi activităţii nefaste a acestei organizaţii.
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, „Frăţia Ortodoxă Română” extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.
3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporaţiunile biseri-ceşti şi asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativa parlamentară.
II. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în broşură prin Consiliul Central Bisericesc şi se va întrebuinţa ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.
Sursa articol
Sf. Sinod însuşindu-şi concluziile din referat hotărăşte:
I. Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:
1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, şi având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3. Din raţionalismul şi naturalismul său, Francma-soneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel mai cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi ai ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului.
În afară de motivele acestea de ordin religios biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.
6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există o siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.[2]
Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunei, sunt următoarele:
1. O acţiune persistentă publicistică şi orală de demasca-re a scopurilor şi activităţii nefaste a acestei organizaţii.
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, „Frăţia Ortodoxă Română” extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.
3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporaţiunile biseri-ceşti şi asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativa parlamentară.
II. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în broşură prin Consiliul Central Bisericesc şi se va întrebuinţa ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.
Sursa articol
vineri, 10 iunie 2011
SUA se prăbușește într-o lună?!!!
Gata! Datoria SUA a ajuns cat Produsul Intern Brut!
Pe US National Debt Clock puteți vedea in timp real cat se împrumuta americanii in fiecare secunda. Si pe ce cheltuiesc banii. Practic, întreg bugetul SUA este rezumat pe o singura pagina, pe înțelesul oricărui american. Aveți acolo si alte date importante despre SUA: cate firme au dat faliment in 2011, câți angajați si câți șomeri sunt (oficiali si neoficiali), câți bugetari, câți pensionari, ce economii mai are o familie americana medie (foarte mici: circa 6500$) etc.
Observație: bravo guvernului american care ii informează pe oameni, ca sa decidă singuri ce e de făcut. Politrucii români habar n-au pe ce lume trăiesc (Boc nici nu știa cate agenții guvernamentale sunt, câți angajați au si cu ce salarii sunt plătiți). Iar ce știu ai noștri, țin cu grija secret si dau publicității date false, de frica sa nu piardă voturi.
Obama s-a împrumutat intr-un an, cat alții in șapte!
Anul trecut, Asociația Economiștilor Americani avertiza ca, daca SUA se mai împrumuta fără măsura, datoria naționala va ajunge egala cu PIB-ul in…2017. Asta poate însemna prăbușirea tarii in doar câțiva ani, spuneau ei. Am scris atunci articolul Treziți-va! Criza abia a început! Urmează un apocalips economic!
Ei bine, dezastrul care trebuia sa vina abia in 2017, se produce chiar acum. In iunie, 2011. Sincer, n-am crezut ca oamenii politici sunt atât de demenți încât sa se împrumute fără măsura si sa cheltuiască absolut tot intr-un singur an. Dar iată ca sunt. Si in SUA, si in România.
Pe ce s-au dus banii?
După cum observați pe US National Debt Clock, cei mai mulți bani s-au cheltuit pe protecție sociala, pensii, medicamente pentru săraci (exact ca si in România).
Spre deosebire de România, SUA mai are si cheltuieli importante cu apărarea si războaiele. Dar printr-o fericita coincidența, majoritatea războaielor americane au fost purtate (si câștigate) in zone bogate in petrol si resurse naturale. Resurse care alimentează in prezent economia SUA, la preturi mici. Așa ca războaiele americane s-au dovedit până la urma o afacere rentabila (cu excepția Afghanistanului). Protecția sociala si medicamentele pentru săraci – nu!
Ce se va întâmpla cu noi?
Pe scurt: dezastru global. Un nou război mondial, se tem unii. Standard & Poors a avertizat deja ce consecințe poate sa aibă o prăbușire a economiei americane: dolarul este moneda numărul 1 a lumii, iar economia SUA a fost întotdeauna considerata cea mai sigura din lume (triplu A). Prăbușirea SUA înseamnă paralizarea comerțului mondial si întoarcerea economiei undeva spre secolul 18. Imaginați-va un elefant intr-un magazin de porțelanuri. Daca elefantului i se face rău si cade, toate porțelanurile se fac țăndări.
Cea mai grav lovita va fi China, pentru ca SUA este clientul ei numărul 1 (importuri de 365 miliarde USD) si pentru ca deține oficial 1.16 trilioane USD, din datoria SUA. Chinezii au cumpărat de fapt chiar mai multe obligațiuni americane, prin intermediul unor firme din Londra, așa ca datoria reala a SUA către China rămâne neștiuta. Chinezii ar putea descoperi in curând ca au făcut o afacere foarte proasta.
Cât despre România: relansarea exporturilor românești de la începutul acestui an s-a realizat in mare parte către SUA sau către tari intermediare, pentru care tot SUA era clientul final. Altfel zis, din cele 7 trilioane de dolari cheltuiți de Obama pe masuri anticriză, o mica, foarte mica parte a ajuns si in România si a produs acea minuscula creștere economica din ultimele luni. Pe viitor – adio!
Cine e de vina?
Am putea sa spunem ca Barack Obama? Sigur ca da! Pe internet putem sa spunem orice. In plus, Obama e socialist, iar eu îi urăsc pe socialiști.
Dar ar fi incorect. Pentru ca nu Obama a declanșat bula imobiliara prin programe gen “Prima Casa”, nu el a pornit creșterea nebuneasca a consumului si nu el a inventat protecția sociala pentru americanii săraci. Ce-i drept, Obama a cheltuit intr-un singur an mai mult decât au cheltuit toți ceilalți. Dar, ca si in România, distrugerea economiei prin masuri populiste durează de zeci de ani. Au făcut-o un sir lung de președinți înaintea lui, unii republicani, alții democrați: F.D. Roosevelt, Jimmy Carter, Ronald Reagan, George Bush, Bill Clinton, George W. Bush.
Vina este de fapt a sistemului democratic, a votului universal si a populismului pe care îl produc ele. Vina este a americanilor care au părăsit principiile de baza ale capitalismului: responsabilitate individuala, competiție pe viața si pe moarte, lăcomie. Si au permis ca țara lor sa devina socialista.
Numărătoarea inversă a început: mai sunt 4 săptămâni!
Deși americanii au o mulțime de economiști (mulți premiați cu Nobel) nimeni nu îndrăznește acum sa mai facă previziuni sau sa dea soluții. Deja majoritatea previziunilor s-au dovedit prea optimiste si s-au făcut de ras.
Congresul american a văzut pericolul si a interzis guvernului sa împrumute peste 100% din PIB. Iar Obama are mâinile legate. Daca Congresul nu schimbă legea până pe 8 iulie, adio împrumuturi, spune Secretarul Trezoreriei, Timothy Geithner. Guvernul american va trebui sa facă tăieri de cheltuieli fără precedent. Asta înseamnă bugetari concediați, pensii neplătite, contracte de stat anulate, firme falimentate. O criza mult mai profunda decât am văzut pana acum si despre care nimeni nu știe când se va sfârși. Ar putea dura un secol.
Soluții nu exista. Exista totuși 3 direcții de acțiune posibile:
Varianta Obama: Congresul ridica bariera si noi continuam sa ne împrumutam. Cât, la infinit? Nici vorba, spun partizanii președintelui. Așa ceva e imposibil! Vom tăia cheltuielile, dar intr-un ritm mai suportabil.
Varianta republicana: ritmul suportabil e doar o scuza electorala. Fiecare dolar împrumutat acum va trebui plătit dublu după alegeri, așa ca tăiem cheltuielile statului. Imediat si total. Soarta Americii e mai importanta decat alegerile. Cine e puternic, supraviețuiește.
Varianta populara: aici, o mare surpriza! Întrebați săptămâna trecuta de către CNN ce e de făcut, marea majoritate a americanilor de rând au răspuns: la dracu cu chinezii (f…ck the Chinese!). Suntem cea mai puternica tara de pe planeta si nu suntem obligați sa ne plătim datoriile. N-au ce sa ne facă!
Dintre toate, varianta populara este desigur cea mai aberanta si arata cat de stupide sunt masele populare, in orice tara. Pentru ca daca nu le mai dai banii chinezilor, in clipa următoare nu te mai împrumuta nimeni. Si atunci adio salarii, adio pensii, adio medicamente pentru săraci. Primele lovite vor fi fix masele populare, ca banii din împrumuturi către ele se duc!
Ce va urma?
Pai, deja Congresul a respins pe 31 mai, cererea lui Obama de ridicare a barierei împrumuturilor. Vor urma deci cele mai dure masuri de austeritate din istorie. Dar chiar daca Congresul își schimbă părerea până pe 8 iulie, datoriile tot datorii rămân. Dobânzile tot dobânzi. Austeritatea e inevitabila. Oamenii s-au distrat, acum e vremea plății.
Viitorul înseamnă mizerie, frig, foame, șomaj. Cine promite altceva e mincinos sau nebun. Iar starea economiei americane rămâne cea mai importanta știre economica a anului 2011 – si a anilor următori.
articol scris de Giurgea Mihai publicat de standard.money.ro
Pe US National Debt Clock puteți vedea in timp real cat se împrumuta americanii in fiecare secunda. Si pe ce cheltuiesc banii. Practic, întreg bugetul SUA este rezumat pe o singura pagina, pe înțelesul oricărui american. Aveți acolo si alte date importante despre SUA: cate firme au dat faliment in 2011, câți angajați si câți șomeri sunt (oficiali si neoficiali), câți bugetari, câți pensionari, ce economii mai are o familie americana medie (foarte mici: circa 6500$) etc.
Observație: bravo guvernului american care ii informează pe oameni, ca sa decidă singuri ce e de făcut. Politrucii români habar n-au pe ce lume trăiesc (Boc nici nu știa cate agenții guvernamentale sunt, câți angajați au si cu ce salarii sunt plătiți). Iar ce știu ai noștri, țin cu grija secret si dau publicității date false, de frica sa nu piardă voturi.
Obama s-a împrumutat intr-un an, cat alții in șapte!
Anul trecut, Asociația Economiștilor Americani avertiza ca, daca SUA se mai împrumuta fără măsura, datoria naționala va ajunge egala cu PIB-ul in…2017. Asta poate însemna prăbușirea tarii in doar câțiva ani, spuneau ei. Am scris atunci articolul Treziți-va! Criza abia a început! Urmează un apocalips economic!
Ei bine, dezastrul care trebuia sa vina abia in 2017, se produce chiar acum. In iunie, 2011. Sincer, n-am crezut ca oamenii politici sunt atât de demenți încât sa se împrumute fără măsura si sa cheltuiască absolut tot intr-un singur an. Dar iată ca sunt. Si in SUA, si in România.
Pe ce s-au dus banii?
După cum observați pe US National Debt Clock, cei mai mulți bani s-au cheltuit pe protecție sociala, pensii, medicamente pentru săraci (exact ca si in România).
Spre deosebire de România, SUA mai are si cheltuieli importante cu apărarea si războaiele. Dar printr-o fericita coincidența, majoritatea războaielor americane au fost purtate (si câștigate) in zone bogate in petrol si resurse naturale. Resurse care alimentează in prezent economia SUA, la preturi mici. Așa ca războaiele americane s-au dovedit până la urma o afacere rentabila (cu excepția Afghanistanului). Protecția sociala si medicamentele pentru săraci – nu!
Ce se va întâmpla cu noi?
Pe scurt: dezastru global. Un nou război mondial, se tem unii. Standard & Poors a avertizat deja ce consecințe poate sa aibă o prăbușire a economiei americane: dolarul este moneda numărul 1 a lumii, iar economia SUA a fost întotdeauna considerata cea mai sigura din lume (triplu A). Prăbușirea SUA înseamnă paralizarea comerțului mondial si întoarcerea economiei undeva spre secolul 18. Imaginați-va un elefant intr-un magazin de porțelanuri. Daca elefantului i se face rău si cade, toate porțelanurile se fac țăndări.
Cea mai grav lovita va fi China, pentru ca SUA este clientul ei numărul 1 (importuri de 365 miliarde USD) si pentru ca deține oficial 1.16 trilioane USD, din datoria SUA. Chinezii au cumpărat de fapt chiar mai multe obligațiuni americane, prin intermediul unor firme din Londra, așa ca datoria reala a SUA către China rămâne neștiuta. Chinezii ar putea descoperi in curând ca au făcut o afacere foarte proasta.
Cât despre România: relansarea exporturilor românești de la începutul acestui an s-a realizat in mare parte către SUA sau către tari intermediare, pentru care tot SUA era clientul final. Altfel zis, din cele 7 trilioane de dolari cheltuiți de Obama pe masuri anticriză, o mica, foarte mica parte a ajuns si in România si a produs acea minuscula creștere economica din ultimele luni. Pe viitor – adio!
Cine e de vina?
Am putea sa spunem ca Barack Obama? Sigur ca da! Pe internet putem sa spunem orice. In plus, Obama e socialist, iar eu îi urăsc pe socialiști.
Dar ar fi incorect. Pentru ca nu Obama a declanșat bula imobiliara prin programe gen “Prima Casa”, nu el a pornit creșterea nebuneasca a consumului si nu el a inventat protecția sociala pentru americanii săraci. Ce-i drept, Obama a cheltuit intr-un singur an mai mult decât au cheltuit toți ceilalți. Dar, ca si in România, distrugerea economiei prin masuri populiste durează de zeci de ani. Au făcut-o un sir lung de președinți înaintea lui, unii republicani, alții democrați: F.D. Roosevelt, Jimmy Carter, Ronald Reagan, George Bush, Bill Clinton, George W. Bush.
Vina este de fapt a sistemului democratic, a votului universal si a populismului pe care îl produc ele. Vina este a americanilor care au părăsit principiile de baza ale capitalismului: responsabilitate individuala, competiție pe viața si pe moarte, lăcomie. Si au permis ca țara lor sa devina socialista.
Numărătoarea inversă a început: mai sunt 4 săptămâni!
Deși americanii au o mulțime de economiști (mulți premiați cu Nobel) nimeni nu îndrăznește acum sa mai facă previziuni sau sa dea soluții. Deja majoritatea previziunilor s-au dovedit prea optimiste si s-au făcut de ras.
Congresul american a văzut pericolul si a interzis guvernului sa împrumute peste 100% din PIB. Iar Obama are mâinile legate. Daca Congresul nu schimbă legea până pe 8 iulie, adio împrumuturi, spune Secretarul Trezoreriei, Timothy Geithner. Guvernul american va trebui sa facă tăieri de cheltuieli fără precedent. Asta înseamnă bugetari concediați, pensii neplătite, contracte de stat anulate, firme falimentate. O criza mult mai profunda decât am văzut pana acum si despre care nimeni nu știe când se va sfârși. Ar putea dura un secol.
Soluții nu exista. Exista totuși 3 direcții de acțiune posibile:
Varianta Obama: Congresul ridica bariera si noi continuam sa ne împrumutam. Cât, la infinit? Nici vorba, spun partizanii președintelui. Așa ceva e imposibil! Vom tăia cheltuielile, dar intr-un ritm mai suportabil.
Varianta republicana: ritmul suportabil e doar o scuza electorala. Fiecare dolar împrumutat acum va trebui plătit dublu după alegeri, așa ca tăiem cheltuielile statului. Imediat si total. Soarta Americii e mai importanta decat alegerile. Cine e puternic, supraviețuiește.
Varianta populara: aici, o mare surpriza! Întrebați săptămâna trecuta de către CNN ce e de făcut, marea majoritate a americanilor de rând au răspuns: la dracu cu chinezii (f…ck the Chinese!). Suntem cea mai puternica tara de pe planeta si nu suntem obligați sa ne plătim datoriile. N-au ce sa ne facă!
Dintre toate, varianta populara este desigur cea mai aberanta si arata cat de stupide sunt masele populare, in orice tara. Pentru ca daca nu le mai dai banii chinezilor, in clipa următoare nu te mai împrumuta nimeni. Si atunci adio salarii, adio pensii, adio medicamente pentru săraci. Primele lovite vor fi fix masele populare, ca banii din împrumuturi către ele se duc!
Ce va urma?
Pai, deja Congresul a respins pe 31 mai, cererea lui Obama de ridicare a barierei împrumuturilor. Vor urma deci cele mai dure masuri de austeritate din istorie. Dar chiar daca Congresul își schimbă părerea până pe 8 iulie, datoriile tot datorii rămân. Dobânzile tot dobânzi. Austeritatea e inevitabila. Oamenii s-au distrat, acum e vremea plății.
Viitorul înseamnă mizerie, frig, foame, șomaj. Cine promite altceva e mincinos sau nebun. Iar starea economiei americane rămâne cea mai importanta știre economica a anului 2011 – si a anilor următori.
articol scris de Giurgea Mihai publicat de standard.money.ro
joi, 9 iunie 2011
Românii care muncesc în străinătate au strâns 100 mld. euro în ultimul deceniu. Băncile româneşti, scoase din traseul banilor către România
Autor: Adelina Mihai Articol din Ziarul Financiar
Experţii fundaţiei Soros au făcut primul studiu privind averea românilor din străinătate.
Cei 3 milioane de români plecaţi în ultimii zece ani la muncă în Europa de Vest au adunat economii de 100 de miliarde de euro pe care le ţin în băncile străine şi sub formă de cash, estimează experţi ai Fundaţiei Soros, adică de patru ori mai mult decât au românii de acasă în băncile româneşti.
Acesta este primul studiu care măsoară sumele strânse de români în străinătate şi nu numai remiterile anuale, evaluate conform indicatorilor BNR la aproape 3,8 miliarde de euro pentru 2010. Au existat însă ani, din 2000 încoace de când a început migrarea masivă la muncă în străinătate, când românii de afară au trimis şi câte 7 - 8 miliarde de euro pe an în ţară. Cele 100 de miliarde adunate de românii plecaţi în străinătate de-a lungul celor 10 ani înseamnă circa 35.000 de euro de persoană. Astfel, o fundaţie îşi pune pentru prima dată problema sumei pe care o economisesc cei 3 milioane de români aflaţi la muncă în străinătate şi realizează un studiu despre migraţia românilor. Pe de altă parte, românii au depozite în bănci de 25 de miliarde de euro.
"În perioada august 2009- august 2010, românii din străinătate au economisit aproape12 miliarde de euro. Economiile totale ale românilor aflaţi la muncă în străinătate în ultimii zece ani s-ar putea estima astfel la o valoare de 100 de miliarde de euro", este de părere Gabriel Petrescu, director executiv al Fundaţiei Soros, care a realizat un studiu recent despre migraţia în România în parteneriat cu International Agency for Source Country Information, un ONG fondat în Austria, care realizează cercetări despre migraţie încă din 2004. Dacă românii din străinătate au economisit anul trecut 11,98 miliarde de euro, valoarea remiterilor în ţară a fost de 2,87 miliarde de euro. Banii transferaţi în ţară de românii din străinătate în perioada 2005- 2010 (pentru care există date disponibile) au fost în sumă de 30 de miliarde de euro, potrivit datelor BNR.
În general, românii care pleacă în străinătate (45%) spun că nu se întorc fără să-şi realizeze obiectivul de economisire. În medie, un emigrant român care lucrează în străinătate nu vrea să se întoarcă acasă fără o sumă economistă cuprinsă între 80.000 şi 120.000 de euro.
"Românii îşi ţin banii în băncile din ţara de migraţie, interesant este însă că peste 55% îşi ţin economiile în conturi curente şi numai 2% în depozite, ceea ce înseamnă că există o lipsă de educare în acest sens. De altfel, 30% dintre aceştia îşi ţin banii sub formă de cash", a adăugat Petrescu, care a absolvit programul de Executive MBA oferit de şcoala de afaceri ASEBUSS.
Petrescu a urmat mai multe cursuri de educaţie managerială la University of Pennsylvania, Harvard Business School, INSEAD sau London School of Economics.
Un familie de români care lucrează în străinătate economiseşte anual circa 9.015 euro şi trimite acasă numai 2.157 de euro. Cu alte cuvinte, la fiecare euro trimis acasă, românii din străinătate economisesc câte 4 euro în ţara de migraţie.
Românii nu se duc la muncă în străinătate ca să trimită bani acasă, ci se duc pentru a economisi. De aceea, ei privesc remiterile ca pe o cheltuială şi nu ca pe o investiţie, iar dacă după o anumită perioadă se întorc în ţară cu 60.000 de euro, de exemplu, pe care să-i folosească pentru achiziţia unui apartament, ei nu fac remiteri, ci "migration transfer" (transfer la purtător - n. red.).
"Migraţia trebuie privită ca o afacere cu reglementări foarte stricte. Guvernele ar trebui să colaboreze cu sectorul privat, să le ofere un climat prin care să poată crea noi locuri de muncă şi să atragă transferurile de bani de la cetăţenii plecaţi în străinătate. Băncile pierd o oportunitate foarte mare în acest segment de piaţă, pentru că nu privesc emigranţii ca pe nişte clienţi, ci ca pe nişte oameni săraci, care muncesc de cele mai multe ori ilegal", susţine olandezul Nicolaas de Zwager, director şi fondator al International Agency for Source Country Information şi autor al studiului. Anterior, de Zwager a fost directorul Centrului Internaţional pentru dezvoltarea politicilor de migraţie (în perioada 1998 - 2004) şi şeful misiunii în cadrul International Organisation for Migration în Kiev (1996 - 1998). El admite totuşi că deşi românii trimit anual în ţară circa 3 miliarde de euro şi economisesc 12 miliarde de euro, remiterile sunt foarte importante, pentru că reprezintă o modalitate eficientă de a lua bani de la cei care au şi de a-i oferi celor care au nevoie de ei.
"Practic, 3 milioane de români din străinătate întreţin anual un milion de gospodării din România prin intermediul remiterilor, de aceea este bine ca aceste transferuri să fie încurajate să aibă loc în continuare, însă prin canale formale", a adăugat de Zwager.
Aproape jumătate (41%) dintre românii din străinătate preferă să trimită bani acasă prin canale informale, ceea ce înseamnă că băncile pierd anual oportunitatea de a intermedia transferuri de peste 1 miliard de euro, bani care sunt trimişi acasă sub formă de cash.
Vor fi tot mai multe valuri de migraţie, iar cea mai mare provocare a guvernelor în următoarea perioadă va fi reprezentată de modalitatea prin care vor putea obţine beneficii de pe urma mişcărilor migraţioniste.
Din punctul de vedere al migranţilor, remiterile sunt văzute ca o cheltuială, pentru că ei trimit bani în ţară familiei sau prietenilor pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere.
"Din punctul de vedere al migranţilor, remiterile sunt văzute ca o cheltuială şi le contabilizează ca atare. Drept urmare, remiterile nu sunt folosite pentru investiţii, ci pentru consum, iar adesea consumul înseamnă achiziţia de produse importate. Astfel, o mare parte dintre banii din remiteri ajung astfel tot în Germania", a mai spus de Zwager.
Românii trimit mai puţini bani acasă (2.157 euro pe an) decât emigranţii din Republica Moldova, de exemplu, care trimit rudelor, în medie, câte 3.678 de euro pe an, pentru că au început să plece cu tot cu familia la muncă în străinătate, pe când din Moldova pleacă mai mult femeile, care se ocupă cu activităţi casnice. O altă explicaţie pentru care românii trimit mai puţini bani în ţară este că media de vârstă a acestora este de 32 - 33 de ani, ceea ce înseamnă că majoritatea părinţilor lor încă sunt angajaţi şi nu au nevoie de suportul lor financiar.
"Migranţii români nu vor să se integreze în comunităţile în care lucrează, ei nu merg la restaurante şi nu-şi cumpără haine. Dacă sunt frustraţi că nu-şi ating obiectivele şi situaţia în ţară nu s-a îmbunătăţit, atunci încep să cheltuie din bani", a adăugat de Zwager.
Migranţii sunt sătui să fie priviţi ca nişte surse de venit şi de aceea misiunea lor în străinătate a devenit aceea de a strânge bani pentru a veni în ţară, să-şi cumpere o casă şi să se asigure că vor avea o pensie. De aceea, ei nu vor să se integreze în comunitatea din ţara în care au emigrat şi nici nu-şi închiriază apartamentele sau casele din ţară pentru perioada în care emigrează. Peste 60% din românii emigranţi sunt căsătoriţi, mai arată cercetarea.
Fiecare român care pleacă în străinătate trimite bani acasă de 2 sau maximum 4 ori pe an şi speră să se întoarcă definitiv într-o perioadă medie de 5,4 ani.
"Studiul a mai spulberat un mit despre emigranţii români. Aproximativ 70% dintre românii din străinătate lucrează în sectorul formal, iar 5% au firme proprii sau contracte de tip PFA, pentru a evita restricţiile de pe piaţa muncii din statele nordice", a explicat de Zwager.
El a mai precizat că un alt rezultat surprinzător al studiului a fost acela că 80% dintre românii emigranţi au dreptul să lucreze legal în ţara în care au emigrat şi sunt conştienţi de aceste oportunităţi.
În ceea ce priveşte structura emigranţilor români în funcţie de mediul de provenienţă, studiul arată că 48% dintre migranţi provin din mediul rural şi 52% din mediul urban. Românii ar prefera să fie săraci în Spania decât să fie săraci în România. Cei mai mulţi emigranţi români (86,2%) au studii medii, în timp ce numai 12,4% au studii superioare. Se remarcă însă un "exod" al românilor cu înalte calificări în statele care nu fac parte din Uniunea Europeană (precum Canada sau SUA), unde peste 44% dintre cei care pleacă au studii superioare, aici plecând mai mult ingineri IT sau medici. Aproape unu din cinci (18%) dintre aceştia pleacă în afară în condiţiile în care au un job în România.
Studiul, care a măsurat datele pentru perioada august 2009 - august 2010, a fost realizat pe un eşantion de 15.100 de familii de români aflaţi la muncă în străinătate, iar un număr de 1.130 de interviuri au fost validate şi au avut răspunsuri complete la întrebările din chestionare. Marja de eroare a studiului este de +- 3%. Numărul de români care lucrează în străinătate, de 2,9 milioane de persoane, a fost realizat folosind o medie a tuturor statisticilor privind numărul de emigranţi. Un număr oficial al românilor aflaţi la muncă în străinătate va fi disponibil abia în luna martie a anului viitor, când INS va publica primele rezultate preliminare ale recensământului.
Experţii fundaţiei Soros au făcut primul studiu privind averea românilor din străinătate.
Cei 3 milioane de români plecaţi în ultimii zece ani la muncă în Europa de Vest au adunat economii de 100 de miliarde de euro pe care le ţin în băncile străine şi sub formă de cash, estimează experţi ai Fundaţiei Soros, adică de patru ori mai mult decât au românii de acasă în băncile româneşti.
Acesta este primul studiu care măsoară sumele strânse de români în străinătate şi nu numai remiterile anuale, evaluate conform indicatorilor BNR la aproape 3,8 miliarde de euro pentru 2010. Au existat însă ani, din 2000 încoace de când a început migrarea masivă la muncă în străinătate, când românii de afară au trimis şi câte 7 - 8 miliarde de euro pe an în ţară. Cele 100 de miliarde adunate de românii plecaţi în străinătate de-a lungul celor 10 ani înseamnă circa 35.000 de euro de persoană. Astfel, o fundaţie îşi pune pentru prima dată problema sumei pe care o economisesc cei 3 milioane de români aflaţi la muncă în străinătate şi realizează un studiu despre migraţia românilor. Pe de altă parte, românii au depozite în bănci de 25 de miliarde de euro.
"În perioada august 2009- august 2010, românii din străinătate au economisit aproape12 miliarde de euro. Economiile totale ale românilor aflaţi la muncă în străinătate în ultimii zece ani s-ar putea estima astfel la o valoare de 100 de miliarde de euro", este de părere Gabriel Petrescu, director executiv al Fundaţiei Soros, care a realizat un studiu recent despre migraţia în România în parteneriat cu International Agency for Source Country Information, un ONG fondat în Austria, care realizează cercetări despre migraţie încă din 2004. Dacă românii din străinătate au economisit anul trecut 11,98 miliarde de euro, valoarea remiterilor în ţară a fost de 2,87 miliarde de euro. Banii transferaţi în ţară de românii din străinătate în perioada 2005- 2010 (pentru care există date disponibile) au fost în sumă de 30 de miliarde de euro, potrivit datelor BNR.
În general, românii care pleacă în străinătate (45%) spun că nu se întorc fără să-şi realizeze obiectivul de economisire. În medie, un emigrant român care lucrează în străinătate nu vrea să se întoarcă acasă fără o sumă economistă cuprinsă între 80.000 şi 120.000 de euro.
"Românii îşi ţin banii în băncile din ţara de migraţie, interesant este însă că peste 55% îşi ţin economiile în conturi curente şi numai 2% în depozite, ceea ce înseamnă că există o lipsă de educare în acest sens. De altfel, 30% dintre aceştia îşi ţin banii sub formă de cash", a adăugat Petrescu, care a absolvit programul de Executive MBA oferit de şcoala de afaceri ASEBUSS.
Petrescu a urmat mai multe cursuri de educaţie managerială la University of Pennsylvania, Harvard Business School, INSEAD sau London School of Economics.
Un familie de români care lucrează în străinătate economiseşte anual circa 9.015 euro şi trimite acasă numai 2.157 de euro. Cu alte cuvinte, la fiecare euro trimis acasă, românii din străinătate economisesc câte 4 euro în ţara de migraţie.
Românii nu se duc la muncă în străinătate ca să trimită bani acasă, ci se duc pentru a economisi. De aceea, ei privesc remiterile ca pe o cheltuială şi nu ca pe o investiţie, iar dacă după o anumită perioadă se întorc în ţară cu 60.000 de euro, de exemplu, pe care să-i folosească pentru achiziţia unui apartament, ei nu fac remiteri, ci "migration transfer" (transfer la purtător - n. red.).
"Migraţia trebuie privită ca o afacere cu reglementări foarte stricte. Guvernele ar trebui să colaboreze cu sectorul privat, să le ofere un climat prin care să poată crea noi locuri de muncă şi să atragă transferurile de bani de la cetăţenii plecaţi în străinătate. Băncile pierd o oportunitate foarte mare în acest segment de piaţă, pentru că nu privesc emigranţii ca pe nişte clienţi, ci ca pe nişte oameni săraci, care muncesc de cele mai multe ori ilegal", susţine olandezul Nicolaas de Zwager, director şi fondator al International Agency for Source Country Information şi autor al studiului. Anterior, de Zwager a fost directorul Centrului Internaţional pentru dezvoltarea politicilor de migraţie (în perioada 1998 - 2004) şi şeful misiunii în cadrul International Organisation for Migration în Kiev (1996 - 1998). El admite totuşi că deşi românii trimit anual în ţară circa 3 miliarde de euro şi economisesc 12 miliarde de euro, remiterile sunt foarte importante, pentru că reprezintă o modalitate eficientă de a lua bani de la cei care au şi de a-i oferi celor care au nevoie de ei.
"Practic, 3 milioane de români din străinătate întreţin anual un milion de gospodării din România prin intermediul remiterilor, de aceea este bine ca aceste transferuri să fie încurajate să aibă loc în continuare, însă prin canale formale", a adăugat de Zwager.
Aproape jumătate (41%) dintre românii din străinătate preferă să trimită bani acasă prin canale informale, ceea ce înseamnă că băncile pierd anual oportunitatea de a intermedia transferuri de peste 1 miliard de euro, bani care sunt trimişi acasă sub formă de cash.
Vor fi tot mai multe valuri de migraţie, iar cea mai mare provocare a guvernelor în următoarea perioadă va fi reprezentată de modalitatea prin care vor putea obţine beneficii de pe urma mişcărilor migraţioniste.
Din punctul de vedere al migranţilor, remiterile sunt văzute ca o cheltuială, pentru că ei trimit bani în ţară familiei sau prietenilor pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere.
"Din punctul de vedere al migranţilor, remiterile sunt văzute ca o cheltuială şi le contabilizează ca atare. Drept urmare, remiterile nu sunt folosite pentru investiţii, ci pentru consum, iar adesea consumul înseamnă achiziţia de produse importate. Astfel, o mare parte dintre banii din remiteri ajung astfel tot în Germania", a mai spus de Zwager.
Românii trimit mai puţini bani acasă (2.157 euro pe an) decât emigranţii din Republica Moldova, de exemplu, care trimit rudelor, în medie, câte 3.678 de euro pe an, pentru că au început să plece cu tot cu familia la muncă în străinătate, pe când din Moldova pleacă mai mult femeile, care se ocupă cu activităţi casnice. O altă explicaţie pentru care românii trimit mai puţini bani în ţară este că media de vârstă a acestora este de 32 - 33 de ani, ceea ce înseamnă că majoritatea părinţilor lor încă sunt angajaţi şi nu au nevoie de suportul lor financiar.
"Migranţii români nu vor să se integreze în comunităţile în care lucrează, ei nu merg la restaurante şi nu-şi cumpără haine. Dacă sunt frustraţi că nu-şi ating obiectivele şi situaţia în ţară nu s-a îmbunătăţit, atunci încep să cheltuie din bani", a adăugat de Zwager.
Migranţii sunt sătui să fie priviţi ca nişte surse de venit şi de aceea misiunea lor în străinătate a devenit aceea de a strânge bani pentru a veni în ţară, să-şi cumpere o casă şi să se asigure că vor avea o pensie. De aceea, ei nu vor să se integreze în comunitatea din ţara în care au emigrat şi nici nu-şi închiriază apartamentele sau casele din ţară pentru perioada în care emigrează. Peste 60% din românii emigranţi sunt căsătoriţi, mai arată cercetarea.
Fiecare român care pleacă în străinătate trimite bani acasă de 2 sau maximum 4 ori pe an şi speră să se întoarcă definitiv într-o perioadă medie de 5,4 ani.
"Studiul a mai spulberat un mit despre emigranţii români. Aproximativ 70% dintre românii din străinătate lucrează în sectorul formal, iar 5% au firme proprii sau contracte de tip PFA, pentru a evita restricţiile de pe piaţa muncii din statele nordice", a explicat de Zwager.
El a mai precizat că un alt rezultat surprinzător al studiului a fost acela că 80% dintre românii emigranţi au dreptul să lucreze legal în ţara în care au emigrat şi sunt conştienţi de aceste oportunităţi.
În ceea ce priveşte structura emigranţilor români în funcţie de mediul de provenienţă, studiul arată că 48% dintre migranţi provin din mediul rural şi 52% din mediul urban. Românii ar prefera să fie săraci în Spania decât să fie săraci în România. Cei mai mulţi emigranţi români (86,2%) au studii medii, în timp ce numai 12,4% au studii superioare. Se remarcă însă un "exod" al românilor cu înalte calificări în statele care nu fac parte din Uniunea Europeană (precum Canada sau SUA), unde peste 44% dintre cei care pleacă au studii superioare, aici plecând mai mult ingineri IT sau medici. Aproape unu din cinci (18%) dintre aceştia pleacă în afară în condiţiile în care au un job în România.
Studiul, care a măsurat datele pentru perioada august 2009 - august 2010, a fost realizat pe un eşantion de 15.100 de familii de români aflaţi la muncă în străinătate, iar un număr de 1.130 de interviuri au fost validate şi au avut răspunsuri complete la întrebările din chestionare. Marja de eroare a studiului este de +- 3%. Numărul de români care lucrează în străinătate, de 2,9 milioane de persoane, a fost realizat folosind o medie a tuturor statisticilor privind numărul de emigranţi. Un număr oficial al românilor aflaţi la muncă în străinătate va fi disponibil abia în luna martie a anului viitor, când INS va publica primele rezultate preliminare ale recensământului.
Cine mascheaza Auschwitz-ul românesc ?!!
Ca şi român, ai datoria morală să treci măcar o singură dată pragul "Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei" de la Sighetul Marmaţiei. Să vezi Groapa care a înghiţit de vii pe cei ce n-au vrut ca plaga ateismului turbat să sufoce România. Să simţi Gulagul de unde au plecat spre cele veşnice Iuliu Maiu (5 februarie 1953, aruncat într-o groapă comună!), I.C. Brătianu (1953), Aurel Vlad (1953, promotor al Unirii din 1918), Sever Bocu (1951, promotor al Unirii), sau alte elite ale intelectualităţii şi spiritualităţii româneşti. Să-ţi aminteşti de suferinţele lui Richard Wurmbrand, Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Iuliu Hossu, Sergiu Grosu, Firenz Visky, Nicolae Moldoveanu sau Traian Dorz. Să guşti cătuşle lui Ion Mihalache, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Ion Nistor, Ilie Lazăr şi… cer iertare că nu-i pot scrie pe toţi. Căci genocidul instaurat de liber-cugetători, a avut cca 2 milioane de victime în România comunistă în cele 141 de închisori şi lagăre de muncă silnică!!! Unele din fotografiile celor trecuţi prin maşina de tocat comunistă tapetează sute de metrii pătraţi pe holurile Memorialului. Mergeţi să le vedeţi!
Sighetul este realitatea crudă a istoriei contemporane - atât de hulită în anii trecuţi, dar cu început de elogiere în prezent!? Este Auschwitz-ul românesc, este Gayaneh-ul nostru de tortură, este oglinda tristă de ateizare, este moartea intinsă pe culmea de rufe, care parcă tot nu se usucă.
Din nefericire Memorialul este "cocoţat în vârful ţării", unde a ramas să-şi plângă rănile nemângaiate. Vizitând-ul recent, am simtit securea comunistă cum îmi curgea pe reverul camăşii. Iar spatele mi-era inundat parcă de sângele cald, vărsat de atrocităţi. Sincer, nu găsesc cuvinte comparabile să descriu fiorii, însă afirm că nu am urât niciodată mai mult comunismul decât în ziua aceea (comunismul, nu comuniştii). Mi-a trecut prin minte filmul în care mii de vărgaţi se duceau cu lanţurile la picioare la muncă silnică, condamnaţi fiind pentru că-L mărturiseau pe Hristos. Am văzut pe chiaburul de bunicul plângând, şi pe comunişti cum i-au distrus mica băcănie. Şi pe celălalt, cum a fost destituit din funcţie pentru că înainte de '44 a avut orientări necomuniste. Am văzut pe tata sau alţi fii de răzvrătiţi care nu puteau fi promovaţi de societate, pentru că trecutul familiei... M-am văzut pe mine strivit la rând pentru o pungă de mălai, când mama mă lăsa singur ca să prindă o pungă de tacâmuri de pui. Apoi m-am văzut în armată suferind pentru că am avut curajul să scriu nişte memorii. Dar şi făcut zob la o şedinţă de partid…
Sighetul trebuie promovat intens. Căci, paradoxal, deşi credem că în România comunismul nu e decât o fantomă exorcizată, care cândva ne-a înghesuit moşii la Sighet-Gherla-Aiud-Rahova-Mislea-Piteşti-Canal Dunăre-MN etc, suflul lui bântuie încă uliţele mioritice sau blocurile - aceste sate de beton cu străzi pe verticală din oraşele Valahiei. Priviţi numai ce procent îngrijorător fac românii care spun că era mai bine în comunism!
Pentru a nu ne întoarce la troaca pe care am vărsat-o, cred că trebuie introdus urgent un manual de “Istorie a Comunismului” in scoli, pentru ca tinerii nu pot simţii efectul Sighet. Şi nici profesorii de Istorie nu-l pot descrie, fie că nu l-au călcat, fie că nu l-au trăit! Prin urmare, elevii care vizitează Memorialul (şi sunt destui) nu se vor mai plimba ca la Grădina de Vară, fotografiindu-se cu Grupul Statuar, ci vor merge pe plaiurile carpato-danubiene cu pledoarii ce ne vor ţine departe de un nou Sighet. Iar nostalgicii după “epoca de aur” nu vor reuşi să-şi resucească minţile.
Nu ştiu cum de s-a uitat aşa de repede acest asasinat fizic şi moral susţinut de ruşi şi de românii antiromâni, care au suprimat valorile interbelice şi au dus România din top 10 pe locul 82 în lume ! Dar «ne-am obişnuit să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală, uitând victimele comunismului», spunea Romulus Rusan (directorul "Memorialului"), şi ne-am făcut vinovaţi de fiecare ins năpăstuit din «marea de amar» (cum ar spune Eminescu), fiindcă am lăsat sub colbul uitării martirii ce n-au vrut să stăm 45 de ani aruncaţi la lada de gunoi a Europei. Poate că am uitat cine-am fost, sau nu realizăm cine suntem !
Privind imaginile Sighetului care te duc prin cercurile Infernului mi-am aduhttp://www.blogger.com/img/blank.gifs aminte de predicatorul C.H. Spurgeon, care spunea studenţilor săi că ar dori să-i ţină "măcar 5 minute suspendaţi deasupra Iadului", timp suficient încât să predice apoi efficient. Prin urmare eu aş dori ca măcar 10 minute să trec profesorii de Istorie prin celulele morţii de la Sighet. Şi dacă se poate câte 5 minute pe pastori şi pe preoţi. Apoi, ştiu că lăsaţi liberi pe străzile României, nu vor mai tăcea. Nu vor mai dormi. Nimeni nu va mai elogia comunismul! Cred în eficienţa asta. Cred, deoarece credinţa noastră, a creştinilor, nu merge prin vedere!
La Sighet şi-n lagărele comuniste n-au fost numai martiri. Însă toţi ne roagă, de acolo de unde au plecat, să nu uităm de ei!
Doamne Dumnezeul nostru care ne veghezi din ceruri, nu ne lăsa să mai trecem printr-u nou Sighet. Fereşte România de atrocităţi, de ateism, dar şi de nepăsare!
Articol dupa blogul lui Geanta Nicolae
Sighetul este realitatea crudă a istoriei contemporane - atât de hulită în anii trecuţi, dar cu început de elogiere în prezent!? Este Auschwitz-ul românesc, este Gayaneh-ul nostru de tortură, este oglinda tristă de ateizare, este moartea intinsă pe culmea de rufe, care parcă tot nu se usucă.
Din nefericire Memorialul este "cocoţat în vârful ţării", unde a ramas să-şi plângă rănile nemângaiate. Vizitând-ul recent, am simtit securea comunistă cum îmi curgea pe reverul camăşii. Iar spatele mi-era inundat parcă de sângele cald, vărsat de atrocităţi. Sincer, nu găsesc cuvinte comparabile să descriu fiorii, însă afirm că nu am urât niciodată mai mult comunismul decât în ziua aceea (comunismul, nu comuniştii). Mi-a trecut prin minte filmul în care mii de vărgaţi se duceau cu lanţurile la picioare la muncă silnică, condamnaţi fiind pentru că-L mărturiseau pe Hristos. Am văzut pe chiaburul de bunicul plângând, şi pe comunişti cum i-au distrus mica băcănie. Şi pe celălalt, cum a fost destituit din funcţie pentru că înainte de '44 a avut orientări necomuniste. Am văzut pe tata sau alţi fii de răzvrătiţi care nu puteau fi promovaţi de societate, pentru că trecutul familiei... M-am văzut pe mine strivit la rând pentru o pungă de mălai, când mama mă lăsa singur ca să prindă o pungă de tacâmuri de pui. Apoi m-am văzut în armată suferind pentru că am avut curajul să scriu nişte memorii. Dar şi făcut zob la o şedinţă de partid…
Sighetul trebuie promovat intens. Căci, paradoxal, deşi credem că în România comunismul nu e decât o fantomă exorcizată, care cândva ne-a înghesuit moşii la Sighet-Gherla-Aiud-Rahova-Mislea-Piteşti-Canal Dunăre-MN etc, suflul lui bântuie încă uliţele mioritice sau blocurile - aceste sate de beton cu străzi pe verticală din oraşele Valahiei. Priviţi numai ce procent îngrijorător fac românii care spun că era mai bine în comunism!
Pentru a nu ne întoarce la troaca pe care am vărsat-o, cred că trebuie introdus urgent un manual de “Istorie a Comunismului” in scoli, pentru ca tinerii nu pot simţii efectul Sighet. Şi nici profesorii de Istorie nu-l pot descrie, fie că nu l-au călcat, fie că nu l-au trăit! Prin urmare, elevii care vizitează Memorialul (şi sunt destui) nu se vor mai plimba ca la Grădina de Vară, fotografiindu-se cu Grupul Statuar, ci vor merge pe plaiurile carpato-danubiene cu pledoarii ce ne vor ţine departe de un nou Sighet. Iar nostalgicii după “epoca de aur” nu vor reuşi să-şi resucească minţile.
Nu ştiu cum de s-a uitat aşa de repede acest asasinat fizic şi moral susţinut de ruşi şi de românii antiromâni, care au suprimat valorile interbelice şi au dus România din top 10 pe locul 82 în lume ! Dar «ne-am obişnuit să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală, uitând victimele comunismului», spunea Romulus Rusan (directorul "Memorialului"), şi ne-am făcut vinovaţi de fiecare ins năpăstuit din «marea de amar» (cum ar spune Eminescu), fiindcă am lăsat sub colbul uitării martirii ce n-au vrut să stăm 45 de ani aruncaţi la lada de gunoi a Europei. Poate că am uitat cine-am fost, sau nu realizăm cine suntem !
Privind imaginile Sighetului care te duc prin cercurile Infernului mi-am aduhttp://www.blogger.com/img/blank.gifs aminte de predicatorul C.H. Spurgeon, care spunea studenţilor săi că ar dori să-i ţină "măcar 5 minute suspendaţi deasupra Iadului", timp suficient încât să predice apoi efficient. Prin urmare eu aş dori ca măcar 10 minute să trec profesorii de Istorie prin celulele morţii de la Sighet. Şi dacă se poate câte 5 minute pe pastori şi pe preoţi. Apoi, ştiu că lăsaţi liberi pe străzile României, nu vor mai tăcea. Nu vor mai dormi. Nimeni nu va mai elogia comunismul! Cred în eficienţa asta. Cred, deoarece credinţa noastră, a creştinilor, nu merge prin vedere!
La Sighet şi-n lagărele comuniste n-au fost numai martiri. Însă toţi ne roagă, de acolo de unde au plecat, să nu uităm de ei!
Doamne Dumnezeul nostru care ne veghezi din ceruri, nu ne lăsa să mai trecem printr-u nou Sighet. Fereşte România de atrocităţi, de ateism, dar şi de nepăsare!
Articol dupa blogul lui Geanta Nicolae
marți, 7 iunie 2011
Roche a incheiat un acord de colaborare cu Bristol-Myers Squibb pentru a studia combinatia terapeutica dintre doua medicamente destinate tratamentului
Roche a anuntat recent ca a incheiat un acord de colaborare cu Bristol-Myers Squibb (BMS) ce isi propune sa evalueze siguranta si eficacitatea combinatiei terapeutice dintre un medicament produs de Roche si un altul produs de BMS, pentru tratamentul pacientilor cu o anumita forma de melanom metastatic, cauzata genetic.
“Am facut progrese semnificative in tratarea melanomului metastatic si speram sa putem imbunatati in continuare aceste rezultate prin combinarea acestor doi agenti care tintesc boala in moduri diferite”, a declarat Dr. Hal Barron, Head of Global Development si Chief Medical Officer al Roche. „Suntem nerabdatori sa lucram cu BMS in cadrul acestei colaborari unice pentru a studia noi optiuni pentru pacienti”.
In cadrul acordului, cele doua companii vor evalua siguranta si eficacitatea acestei combinatii terapeutice, in cadrul unor studii clinice. Aceasta este una dintre cele mai importante colaborari dintre doua companii farmaceutice, ce exploreaza potentialul combinarii celor doua medicamente destinate tratamentului melanomului metastatic, cea mai agresiva si mortala forma a cancerului de piele.
„Intram intr-o noua era in ceea ce priveste tratamentul melanomului si ne angajam sa studiem diferite combinatii cu medicamente aflate in linia noastra de cercetare si dezvoltare”, a mai adaugat Barron.
Diagnosticat precoce, melanomul este, in general, o boala vindecabila. Cu toate acestea, atunci cand se raspandeste in alte parti ale corpului, acesta devine cea mai agresiva si mortala forma a cancerului de piele. O persoana cu melanom metastatic are de obicei, in medie, o speranta de viata scurta, masurata in luni. Este de asteptat ca mai putin de o persoana din 4 sa mai traiasca un an dupa diagnostic si, in fiecare an, sunt inregistrate aproximativ 40.000 de decese la nivel mondial din cauza acestei boli.
In cazul a 50% dintre pacientii diagnosticati cu melanom, boala este cauzata de o mutatie genetica a unei proteine ce este implicata in cresterea celulelor normale si supravietuirea celulara. Prezenta acestor mutatii conduce la o crestere excesiva a celulelor si la aparitia cancerului.
“Am facut progrese semnificative in tratarea melanomului metastatic si speram sa putem imbunatati in continuare aceste rezultate prin combinarea acestor doi agenti care tintesc boala in moduri diferite”, a declarat Dr. Hal Barron, Head of Global Development si Chief Medical Officer al Roche. „Suntem nerabdatori sa lucram cu BMS in cadrul acestei colaborari unice pentru a studia noi optiuni pentru pacienti”.
In cadrul acordului, cele doua companii vor evalua siguranta si eficacitatea acestei combinatii terapeutice, in cadrul unor studii clinice. Aceasta este una dintre cele mai importante colaborari dintre doua companii farmaceutice, ce exploreaza potentialul combinarii celor doua medicamente destinate tratamentului melanomului metastatic, cea mai agresiva si mortala forma a cancerului de piele.
„Intram intr-o noua era in ceea ce priveste tratamentul melanomului si ne angajam sa studiem diferite combinatii cu medicamente aflate in linia noastra de cercetare si dezvoltare”, a mai adaugat Barron.
Diagnosticat precoce, melanomul este, in general, o boala vindecabila. Cu toate acestea, atunci cand se raspandeste in alte parti ale corpului, acesta devine cea mai agresiva si mortala forma a cancerului de piele. O persoana cu melanom metastatic are de obicei, in medie, o speranta de viata scurta, masurata in luni. Este de asteptat ca mai putin de o persoana din 4 sa mai traiasca un an dupa diagnostic si, in fiecare an, sunt inregistrate aproximativ 40.000 de decese la nivel mondial din cauza acestei boli.
In cazul a 50% dintre pacientii diagnosticati cu melanom, boala este cauzata de o mutatie genetica a unei proteine ce este implicata in cresterea celulelor normale si supravietuirea celulara. Prezenta acestor mutatii conduce la o crestere excesiva a celulelor si la aparitia cancerului.
luni, 6 iunie 2011
Polul Nord se indreapta spre Siberia
Sunt sanse mari ca in scurt timp busolele clasice sa isi piarda orice utilitate, din pricina unei masive deplasari a polului nord magnetic inspre teritoriul Rusiei.
Polul Nord Magnetic (NMP) este acel punct de pe suprafata Pamantului unde campul magnetic al planetei este directionat drept in jos, spre sol. Exploratorul scotian James Clark Ross a localizat pentru prima oara NMP in 1831 in Peninsula Boothia, nordul Canadei de Astazi, proclamandu-l, prin implantarea unui steag, drept teritoriu al Marii Britanii.
Dar polul nord magnetic oscileaza de la an la an, pe masura ce procesele geofizice ale Terrei sufera transformari. Vreme de peste 150 de ani de la prima masuratoare a lui Ross, miscarea NMP s-a pastrat graduala, in general cu mai putin de 15 km pe an. Apoi, insa, in anii '90, a castigat simtitor in viteza, orientandu-se spre nord-nord-vest, in Oceanul Arctic, cu peste 55 km anual. Daca isi va mentine ritmul, in aproximativ o decada va depasi polul nord si va ajunge in dreptul Siberiei.
O posibila explicatie a fenomenului, adusa in scena de Arnaud Chulliat, de la Institutul de Fizica a Pamantului din Paris, vizeaza existenta unor vartejuri subterane de magma, care se manifesta sub zona arctica. Aceste eruptii ar putea genera zone de intensa activitate magnetica, avand capacitatea sa determine accelerarea subita a polului nord magnetic. Iar noi masuratori de camp magnetic indica cresteri dramatice in zona Noilor Insule Siberiene, ce par sa completeze raspunsul la chestiune.
Desi plauzibila, momentan explicatia nu a fost demonstrata practic. De aceea, cercetatorii au de gand sa se concentreze pe acest caz, indeosebi prin scanarea regiunii urmarite cu ajutorul satelitilor. Asa cum este de asteptat, o transformare geofizica de asemenea magnitudine nu ramane fara ecou asupra bunului mers al lucrurilor. Prin urmare, Aeroportul International Tampa din Florida, SUA, si-a inchis pista principala pana in data de 13 ianurie, pentru a restabili indicatorii numerici de la fiecare capat al acesteia, in incercarea de a se adapta noi amplasari a NMP.
Sursa: ScientificAmerican
Polul Nord Magnetic (NMP) este acel punct de pe suprafata Pamantului unde campul magnetic al planetei este directionat drept in jos, spre sol. Exploratorul scotian James Clark Ross a localizat pentru prima oara NMP in 1831 in Peninsula Boothia, nordul Canadei de Astazi, proclamandu-l, prin implantarea unui steag, drept teritoriu al Marii Britanii.
Dar polul nord magnetic oscileaza de la an la an, pe masura ce procesele geofizice ale Terrei sufera transformari. Vreme de peste 150 de ani de la prima masuratoare a lui Ross, miscarea NMP s-a pastrat graduala, in general cu mai putin de 15 km pe an. Apoi, insa, in anii '90, a castigat simtitor in viteza, orientandu-se spre nord-nord-vest, in Oceanul Arctic, cu peste 55 km anual. Daca isi va mentine ritmul, in aproximativ o decada va depasi polul nord si va ajunge in dreptul Siberiei.
O posibila explicatie a fenomenului, adusa in scena de Arnaud Chulliat, de la Institutul de Fizica a Pamantului din Paris, vizeaza existenta unor vartejuri subterane de magma, care se manifesta sub zona arctica. Aceste eruptii ar putea genera zone de intensa activitate magnetica, avand capacitatea sa determine accelerarea subita a polului nord magnetic. Iar noi masuratori de camp magnetic indica cresteri dramatice in zona Noilor Insule Siberiene, ce par sa completeze raspunsul la chestiune.
Desi plauzibila, momentan explicatia nu a fost demonstrata practic. De aceea, cercetatorii au de gand sa se concentreze pe acest caz, indeosebi prin scanarea regiunii urmarite cu ajutorul satelitilor. Asa cum este de asteptat, o transformare geofizica de asemenea magnitudine nu ramane fara ecou asupra bunului mers al lucrurilor. Prin urmare, Aeroportul International Tampa din Florida, SUA, si-a inchis pista principala pana in data de 13 ianurie, pentru a restabili indicatorii numerici de la fiecare capat al acesteia, in incercarea de a se adapta noi amplasari a NMP.
Sursa: ScientificAmerican
Lenin, Rahatul şi Oamenii educaţi
Lenin, marele Lenin, unul din vechii lideri ai stângii spunea pe vremea când nu era încă mumie: “De fapt ea, intelectualitatea, nu este creierul naţiunii ci un căcat.“
Giovanni Papini – Gog – O vizită lui Lenin (fragmente)
Găsii pe Lenin pe un mic balcon, şezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen, îmi făcu impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri. Capul său foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă, stau pitulat îndărătul pleoapelor însângerate. Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descarnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare…
- Dar totul era făcut, exclamă Lenin, cu o însufleţire neaşteptată şi aproape crudă, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii şi imbecilii presupun că s-a creat ceva nou. Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au făcut altceva decât să adopte, dezvoltându-l regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem. De unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari funcţionari, în total o sută de mii de indivizi, azi sunt aproape două milioane de proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres, deoarece privilegiaţii sunt de zece ori mai numeroşi, însă nouăzeci şi opt la sută din populaţie n-a câştigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur că n-a câştigat nimic şi e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc şi, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.
- Şi atunci, bombănii eu, Marx, progresul şi celelalte? Lenin mă privi cu un aer foarte mirat. — Dumitale, care eşti un om străin şi puternic, reluă el, pot să-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza adevăratul meu scop. În alte ţări şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decât un burghez evreu călare pe statisticile englezeşti şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engles injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusească e o dezminţire completă a profeţiilor lui Max. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu exista burghezie. Oamenii, domnule Gog, sunt nişte sălbatici fricoşi care trebuiesc stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filozofie şi altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel cu criminalii, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel, ca ţara să semene cu o ocnă. Vechea catorga ţaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gândeşti bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârşit, feriţi de riscuri şi de neplăcerile pe care le au oamenii responsabili şi în situaţia de a nu putea săvârşi răul. Îndată ce un om intră în închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări, deoarece sunt alţii care gândesc şi poruncesc pentru el : lucrează cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul. Şi ştie că în fiecare zi va avea ce să mănânce şi unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează şi chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-şi procura o pâine în fiecare dimineaţă şi un pat în fiecare seară. Visul meu este acela de a transforma Rusia într-o imensă închisoare : şi să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi ajutoarele lor! Lenin tăcu deodată şi începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte şi care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumărate ferestre rotunde. Îndrăznii să pun una din întrebările mele. – Şi ţăranii? – Urăsc ţăranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbătură de dezgust ; urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev şi de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult : trecutul, credinţa, ereziile şi maniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi urăsc. Aş vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă. Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani. Se va ajunge, sper, sa trăim cu alimente produse în câteva minute de maşini, în laboratoarele noastre chimice şi în sfârşit vom putea masacra ţărănimea devenită atunci inutilă. Ţăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa în natură e o ruşine preistorică.
Bagă-ţi în cap că bolşevismul reprezintă un război triplu : al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Şi în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde- vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură. Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi spânzurători, care se fac din ordinul meu, mă plictisesc. Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid. Dar nu pot face altfel. Visez să fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifice şi bine întreţinute. Dar se găsesc, ca în toate închisorile, neascultători, neliniştiţi, din aceia care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii şi mitologii omucide. Toţi aceştia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai câteva mii de bolnavi să primejduiască fericirea viitoare a milioane de oameni. Şi apoi, în definitiv, vechile lăsări de sânge nu erau un fel rău de a îngriji corpurile. E oarecare voluptate să te simţi stăpân pe viaţă şi pe moarte. De când vechiul Dumnezeu a fost ucis — nu ştiu bine dacă în Franţa sau în Germania — unele satisfacţii au fost acaparate de oameni. Eu sunt, dacă vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot totuşi să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi al căror secret s-a pierdut, după decăderea păgânilor. Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau un simbol profund, o învăţătură înaltă, o sărbătoare sănătoasă. Dar aici, în locul imnului credincioşilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi al muribunzilor; te asigur că nu aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e cântecul religios care anunţă beatitudinea apropiată. Mi se păru atunci că faţa descompusă şi cadaverică a lui Lenin se întindea înainte ca să asculte o muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai pentru el. Apăru doamna Krupskaia, să-mi spună că soţul său era obosit şi că avea nevoie de puţină odihnă. leşii îndată.
Giovanni Papini – Gog – O vizită lui Lenin (fragmente)
Găsii pe Lenin pe un mic balcon, şezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen, îmi făcu impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri. Capul său foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă, stau pitulat îndărătul pleoapelor însângerate. Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descarnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare…
- Dar totul era făcut, exclamă Lenin, cu o însufleţire neaşteptată şi aproape crudă, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii şi imbecilii presupun că s-a creat ceva nou. Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au făcut altceva decât să adopte, dezvoltându-l regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem. De unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari funcţionari, în total o sută de mii de indivizi, azi sunt aproape două milioane de proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres, deoarece privilegiaţii sunt de zece ori mai numeroşi, însă nouăzeci şi opt la sută din populaţie n-a câştigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur că n-a câştigat nimic şi e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc şi, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.
- Şi atunci, bombănii eu, Marx, progresul şi celelalte? Lenin mă privi cu un aer foarte mirat. — Dumitale, care eşti un om străin şi puternic, reluă el, pot să-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza adevăratul meu scop. În alte ţări şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decât un burghez evreu călare pe statisticile englezeşti şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engles injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusească e o dezminţire completă a profeţiilor lui Max. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu exista burghezie. Oamenii, domnule Gog, sunt nişte sălbatici fricoşi care trebuiesc stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filozofie şi altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel cu criminalii, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel, ca ţara să semene cu o ocnă. Vechea catorga ţaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gândeşti bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârşit, feriţi de riscuri şi de neplăcerile pe care le au oamenii responsabili şi în situaţia de a nu putea săvârşi răul. Îndată ce un om intră în închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări, deoarece sunt alţii care gândesc şi poruncesc pentru el : lucrează cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul. Şi ştie că în fiecare zi va avea ce să mănânce şi unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează şi chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-şi procura o pâine în fiecare dimineaţă şi un pat în fiecare seară. Visul meu este acela de a transforma Rusia într-o imensă închisoare : şi să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi ajutoarele lor! Lenin tăcu deodată şi începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte şi care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumărate ferestre rotunde. Îndrăznii să pun una din întrebările mele. – Şi ţăranii? – Urăsc ţăranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbătură de dezgust ; urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev şi de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult : trecutul, credinţa, ereziile şi maniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi urăsc. Aş vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă. Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani. Se va ajunge, sper, sa trăim cu alimente produse în câteva minute de maşini, în laboratoarele noastre chimice şi în sfârşit vom putea masacra ţărănimea devenită atunci inutilă. Ţăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa în natură e o ruşine preistorică.
Bagă-ţi în cap că bolşevismul reprezintă un război triplu : al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Şi în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde- vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură. Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi spânzurători, care se fac din ordinul meu, mă plictisesc. Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid. Dar nu pot face altfel. Visez să fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifice şi bine întreţinute. Dar se găsesc, ca în toate închisorile, neascultători, neliniştiţi, din aceia care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii şi mitologii omucide. Toţi aceştia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai câteva mii de bolnavi să primejduiască fericirea viitoare a milioane de oameni. Şi apoi, în definitiv, vechile lăsări de sânge nu erau un fel rău de a îngriji corpurile. E oarecare voluptate să te simţi stăpân pe viaţă şi pe moarte. De când vechiul Dumnezeu a fost ucis — nu ştiu bine dacă în Franţa sau în Germania — unele satisfacţii au fost acaparate de oameni. Eu sunt, dacă vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot totuşi să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi al căror secret s-a pierdut, după decăderea păgânilor. Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau un simbol profund, o învăţătură înaltă, o sărbătoare sănătoasă. Dar aici, în locul imnului credincioşilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi al muribunzilor; te asigur că nu aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e cântecul religios care anunţă beatitudinea apropiată. Mi se păru atunci că faţa descompusă şi cadaverică a lui Lenin se întindea înainte ca să asculte o muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai pentru el. Apăru doamna Krupskaia, să-mi spună că soţul său era obosit şi că avea nevoie de puţină odihnă. leşii îndată.
miercuri, 1 iunie 2011
O analiza facuta de Andrei Plesu
Nu că mi-e dor de «îngheţul» politic de dinainte de 1989. Dar, măcar pentru o vreme, o mică rezervă interioară din partea «partenerilor» apuseni mi s-ar fi părut decentă.
Vladimir Putin pare să fie un ins foarte simpatic. „Omul anului" pentru „Time" în 2007 (acelaşi an în care declarase public că epurările staliniste au fost mai puţin dramatice decât bombardamentul atomic asupra Japoniei, ca şi cum asasinarea în masă a propriei naţii se poate compara cu o acţiune de luptă într-un război mondial), cel mai „cool" preşedinte din lume, cum îl numesc, mai în glumă mai în serios, unele grupaje de imagini postate pe internet, Vladimir Putin s-a împrietenit la cataramă cu George W. Bush, cu Jacques Chirac, cu Berlusconi şi, mai ales, cu fostul cancelar al Germaniei Gerhard Schröder. Câteva decenii de „război rece" au fost evacuate peste noapte, datorită farmecului irezistibil al preşedintelui rus şi nevoii de afecţiune a Occidentului. Nu că mi-e dor de „îngheţul" politic de dinainte de 1989. Dar, măcar pentru o vreme, o mică rezervă interioară din partea „partenerilor" apuseni mi s-ar fi părut decentă. Avem brusc de a face cu prea puţină memorie şi cu prea multe pupături. Şi nu e vorba de uitarea binevoitoare a trecutului, ci de ignorarea prezentului. Putin îşi permite în continuare să se comporte suveran cu „colegii" săi care, dimpotrivă, reacţionează timid sau deloc. Şi totuşi există unele „mici" probleme. Există cazul asasinării lui Alexandr Litvinenko, neelucidat încă. Există uciderea jurnalistei Anna Politkovskaia, există amintirea încă proaspătă a unor represiuni sângeroase în Cecenia, există o declaraţie din februarie anul acesta a lui Mihail Gorbaciov despre lipsa democraţiei în Federaţia Rusă, vizibilă, între altele, în lacunele sistemului electoral şi există cazul Mihail Hodorkovski, condamnat la ani lungi de închisoare pentru vina de a se fi profilat drept contracandidat al lui Putin pe scena politică. Amnesty International a semnalat cazul fără prea mult ecou. De curând, Natalia Vasilieva, secretara de presă a completului de judecată care administrează procesul Hodorkovski, a făcut dezvăluiri stânjenitoare despre desfăşurarea actului juridic (judecătorul ar fi primit, înaintea şedinţei finale, sentinţa gata formulată). Rezultat: Natalia Vasilieva şi-a pierdut slujba.
Mihail Hodorkovski şi-a încheiat discursul de apărare din timpul ultimului proces cu un cuvînt de compasiune adresat curţii. Ştiu - spune acuzatul - că asupra dumneavoastră se fac presiuni enorme. Şi sper că veţi rezista onorabil acestor presiuni: „Onorată Curte, îmi este clar că vă este extrem de greu, că, prohttp://www.blogger.com/img/blank.gifbabil, vă este chiar frică. Vă doresc curaj".
E greu de crezut că judecătorii moscoviţi vor avea curajul necesar. Cu Vladimir Putin nu se glumeşte. Când, acum câţiva ani, un ziarist francez i-a pus o întrebare incomodă despre Cecenia, preşedintele rus a răspuns prompt: „Dacă ai chef să devii fundamentalist islamic, vino la noi să te circumcidem. Suntem experţi în asta". În dreapta lui Putin se afla, în acel moment, Javier Solana, iar în stânga Romano Prodi. Să nu credeţi că au avut de făcut vreun comentariu. E limpede că farmecul lui Putin e indemolabil. Cine nu crede să caute pe YouTube un filmuleţ în care, la un concert de binefacere, „ţarul" cântă dulce „Blueberry Hills". Cei din sală (Gérard Depardieu, Alain Delon, Goldie Hawn, Kevin Costner) aplaudă seduşi, bat ritmul, dansează, sunt fericiţi. Sharon Stone face cu mâna semnul victoriei. Victoria cui contra cui?
Pupături calde după Războiul Rece
Vladimir Putin pare să fie un ins foarte simpatic. „Omul anului" pentru „Time" în 2007 (acelaşi an în care declarase public că epurările staliniste au fost mai puţin dramatice decât bombardamentul atomic asupra Japoniei, ca şi cum asasinarea în masă a propriei naţii se poate compara cu o acţiune de luptă într-un război mondial), cel mai „cool" preşedinte din lume, cum îl numesc, mai în glumă mai în serios, unele grupaje de imagini postate pe internet, Vladimir Putin s-a împrietenit la cataramă cu George W. Bush, cu Jacques Chirac, cu Berlusconi şi, mai ales, cu fostul cancelar al Germaniei Gerhard Schröder. Câteva decenii de „război rece" au fost evacuate peste noapte, datorită farmecului irezistibil al preşedintelui rus şi nevoii de afecţiune a Occidentului. Nu că mi-e dor de „îngheţul" politic de dinainte de 1989. Dar, măcar pentru o vreme, o mică rezervă interioară din partea „partenerilor" apuseni mi s-ar fi părut decentă. Avem brusc de a face cu prea puţină memorie şi cu prea multe pupături. Şi nu e vorba de uitarea binevoitoare a trecutului, ci de ignorarea prezentului. Putin îşi permite în continuare să se comporte suveran cu „colegii" săi care, dimpotrivă, reacţionează timid sau deloc. Şi totuşi există unele „mici" probleme. Există cazul asasinării lui Alexandr Litvinenko, neelucidat încă. Există uciderea jurnalistei Anna Politkovskaia, există amintirea încă proaspătă a unor represiuni sângeroase în Cecenia, există o declaraţie din februarie anul acesta a lui Mihail Gorbaciov despre lipsa democraţiei în Federaţia Rusă, vizibilă, între altele, în lacunele sistemului electoral şi există cazul Mihail Hodorkovski, condamnat la ani lungi de închisoare pentru vina de a se fi profilat drept contracandidat al lui Putin pe scena politică. Amnesty International a semnalat cazul fără prea mult ecou. De curând, Natalia Vasilieva, secretara de presă a completului de judecată care administrează procesul Hodorkovski, a făcut dezvăluiri stânjenitoare despre desfăşurarea actului juridic (judecătorul ar fi primit, înaintea şedinţei finale, sentinţa gata formulată). Rezultat: Natalia Vasilieva şi-a pierdut slujba.
Mihail Hodorkovski şi-a încheiat discursul de apărare din timpul ultimului proces cu un cuvînt de compasiune adresat curţii. Ştiu - spune acuzatul - că asupra dumneavoastră se fac presiuni enorme. Şi sper că veţi rezista onorabil acestor presiuni: „Onorată Curte, îmi este clar că vă este extrem de greu, că, prohttp://www.blogger.com/img/blank.gifbabil, vă este chiar frică. Vă doresc curaj".
E greu de crezut că judecătorii moscoviţi vor avea curajul necesar. Cu Vladimir Putin nu se glumeşte. Când, acum câţiva ani, un ziarist francez i-a pus o întrebare incomodă despre Cecenia, preşedintele rus a răspuns prompt: „Dacă ai chef să devii fundamentalist islamic, vino la noi să te circumcidem. Suntem experţi în asta". În dreapta lui Putin se afla, în acel moment, Javier Solana, iar în stânga Romano Prodi. Să nu credeţi că au avut de făcut vreun comentariu. E limpede că farmecul lui Putin e indemolabil. Cine nu crede să caute pe YouTube un filmuleţ în care, la un concert de binefacere, „ţarul" cântă dulce „Blueberry Hills". Cei din sală (Gérard Depardieu, Alain Delon, Goldie Hawn, Kevin Costner) aplaudă seduşi, bat ritmul, dansează, sunt fericiţi. Sharon Stone face cu mâna semnul victoriei. Victoria cui contra cui?
Pupături calde după Războiul Rece
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Stramosii
